Pagini Libere

Gelozia: cauze și posibile remedii (Emma Goldman)

Nume

Gelozia: cauze și posibile remedii

Autor/oare

Emma Goldman

Data apariției la noi

20 mai 2020

Nr. pagini

12

Format

A5

Culoare

alb-negru

„Oricine are o viață interioară conștientă intensă nu poate spera să scape vreodată de agonia și suferința mentală. Dezolarea și uneori disperarea față de așa-numita ordine a lucrurilor sunt de-a lungul vieții noastre cele mai persistente însoțitoare. Dar acestea nu vin din exterior, prin faptele rele ale oameni-lor. Ele sunt condiționate de însăși ființa noastră. Sunt întrețesute prin o mie de fire delicate și aspre cu existența noastră.

Este absolut necesar să ne dăm seama de acest lucru, pentru că oamenii care nu se îndepărtează de ideea că nenorocirea lor se datorează răutății celorlalți nu vor putea depăși ura și răutatea care constant învinovățește, condamnă și vânează pe ceilalți pentru ceva ce inevitabil face parte din ei.

[…]

Cea mai răspândită răutate a vieții noastre amoroase mutilate este gelozia, adesea descrisă ca «monstrul cu ochii verzi», care minte, trădează și omoară. Noțiunea populară este că gelozia e înnăscută și, prin urmare, nu poate fi ni-ciodată eradicată din sufletul omului. Această idee este o scuză convenabilă pentru cei ce nu dispun de capacitatea și dorința de a studia cauza și efectul.”

Oricine are o viață interioară conștientă intensă nu poate spera să scape vreodată de agonia și suferința mentală. Dezolarea și uneori disperarea față de așa-numita ordine a lucrurilor sunt de-a lungul vieții noastre cele mai persistente însoțitoare. Dar acestea nu vin din exterior, prin faptele rele ale oamenilor. Ele sunt condiționate de însăși ființa noastră. Sunt întrețesute prin o mie de fire delicate și aspre cu existența noastră.

Este absolut necesar să ne dăm seama de acest lucru, pentru că oamenii care nu se îndepărtează de ideea că nenorocirea lor se datorează răutății celorlalți nu vor putea depăși ura și răutatea care constant învinovățește, condamnă și vânează pe ceilalți pentru ceva ce inevitabil face parte din ei. Astfel de oameni nu se vor ridica la înălțimile înalte ale unei adevărate umanități pentru care binele și răul, moralul și imoralul, sunt termeni care limitează emoțiile umane asupra mării umane a vieții.

Filozoful „dincolo de bine și rău”, Nietzsche, este denunțat în prezent ca autorul urii naționale și a distrugerii cu mitraliere, dar doar cititorii și elevii proști îl interpretează în acest mod. „Dincolo de bine și rău” înseamnă ceva dincolo de reclamări, de judecată, de ucidere etc. „Dincolo de bine și rău” ne deschide înaintea ochilor o viziune a cărui fundal este afirmarea individuală combinată cu înțelegerea tuturor celor care nu ne seamănă, care sunt diferiți.

Prin asta nu mă refer la încercarea stângace a democrației de a regulariza complexitatea caracterului uman prin intermediul egalității externe. Viziunea „dincolo de bine și rău” indică dreptul la sine, la personalitatea cuiva. Astfel de posibilități nu exclud durerea asupra haosului în viață, dar exclud justiția puritană care judecă totul cu excepția celui ce judecă.

În mod evident, adevăratul radical (și sunt mulți care nu posedă acest sens) trebuie să aplice această recunoaștere umană profundă în relația dintre dragoste și sex. Emoțiile sexuale și dragostea sunt printre cele mai intime, sensibile și intense expresii ale ființei noastre. Ele sunt atât de legate de trăsăturile fizice și psihologice individuale încât fiecare poveste de dragoste e independentă, ca nicio alta. Cu alte cuvinte, fiecare iubire este rezultatul impresiilor și caracteristicilor pe care cele două persoane le oferă. Fiecare relație de dragoste trebuie, prin însăși natura sa, să rămână în privat. Nici Statul, nici biserica, nici moralitatea, nici ceilalți oameni nu trebuie să se implice.

Din păcate, nu se întâmplă așa. Relația cea mai intimă este obiectul unor interdicții, reglementări și constrângeri; acești factori externi sunt cu siguranță străini iubirii, ceea ce duce la contradicții și conflicte eterne între iubire și lege.

Rezultatul acestui fapt este că viața noastră amoroasă se amestecă cu degradarea și corupția. „Dragostea pură”, aclamată de poeți, este în prezent căsătorie, divorț și dispute, un specimen rar. Banii, statutul social și poziția în societate ca și criterii pentru iubire, prostituția e inevitabilă, chiar dacă aceasta e acoperită cu o mantie de legitimitate și moralitate.

Cea mai răspândită răutate a vieții noastre amoroase mutilate este gelozia, adesea descrisă ca „monstrul cu ochii verzi”, care minte, trădează și omoară. Noțiunea populară este că gelozia e înnăscută și, prin urmare, nu poate fi niciodată eradicată din sufletul omului. Această idee este o scuză convenabilă pentru cei ce nu dispun de capacitatea și dorința de a studia cauza și efectul.

Suferința unei iubiri pierdute, firul rupt care dădea continuitate dragostei, este într-adevăr înnăscută. Tristețea emoțională a inspirat multe versuri sublime, o înțelegere profundă și o exaltare poetică a lui Byron, Shelley, Heine, printre alții. Dar cine să compare această durere cu ceea ce numim gelozie? Sunt la fel de diferite ca înțelepciunea și prostia. Ca rafinamentul și vulgaritatea. Ca demnitatea și coerciția brutală. Gelozia este contrariul înțelegerii, simpatiei și sentimentului generos. Gelozia nu a contribuit niciodată la caracterul omului, nici nu îl dezvoltă spre bine. Ceea ce face cu adevărat este să-l facă orb de furie, meschin de suspiciune și aspru de invidie.

Gelozia, a cărei controversă o vedem în tragediile și comediile matrimoniale, este invariabil un acuzator bigot unilateral, convins de propria sa neprihănire și de răutatea, cruzimea și vina victimei. Gelozia nici măcar nu încearcă să înțeleagă. Singura sa dorință este să pedepsească, și să o facă cât mai sever posibil. Această noțiune e încorporată în codul de onoare, cum e reprezentat în dueluri sau în legea nescrisă. Un cod care spune că seducția unei femei trebuie să fie compensată prin moartea seducătorului. Chiar și acolo unde seducția nu a avut loc, unde ambii au cedat în fața dorinței în mod voluntar, onoarea e restaurată doar cu vărsare de sânge, fie cel al bărbatului sau cel al femeii.

Gelozia este obsedată de simțul posesiei și al răzbunării. E în concordanță cu alte legi punitive a căror statute încă aderă la noțiunea barbară că o ofensă, adesea rezultatul unor greșeli sociale, trebuie să fie pedepsită sau răzbunată în mod adecvat.

Un argument foarte puternic împotriva geloziei se regăsește în scrierile unor istorici precum Morgan, Reclus, printre alții, în ceea ce privește relațiile sexuale a oamenilor primitivi. Oricine care e familiarizat cu lucrările acestora știe că monogamia este o opțiune sexuală care a apărut ca urmare a domesticirii și a dreptului de proprietate asupra femeii și care a creat monopolul sexual și sentimentul inevitabil de gelozie.

În trecut, când bărbații și femeile se amestecau liber fără intervenția legii și moralității, gelozia nu putea exista, fiindcă aceasta se bazează pe ipoteza că un anumit bărbat are un monopol exclusiv asupra sexului unei anumite femei și viceversa. Când cineva îndrăznește să încalce această noțiune sacră, gelozia apare. De fapt, gelozia este rezultatul artificial al unei cauze artificiale, nimic mai mult.

Din păcate, nu doar căsătoriile conservatoare sunt saturate de noțiunea monopolului sexual; și uniunile libere îi cad victime. Se poate argumenta că aceasta este dovada că gelozia este o trăsătură înnăscută. Dar trebuie amintit că monopolul sexual a fost transmis din generație în generație ca fiind un drept sacru, bazat pe puritatea familiei și a casei. Și, așa cum biserica și Statul au acceptat monopolul sexual ca singura siguranță pentru securitatea căsătoriei, ambii au justificat gelozia ca arma legitimă de apărare a protecției dreptului la proprietate.

Acum, deși este adevărat că mulți oameni au depășit legalitatea monopolului sexual, ei nu i-au depășit tradițiile și obiceiurile. Așadar, au devenit orbiți de „monstrul cu ochii verzi” la fel ca și conservatorii când le sunt amenințate proprietățile.

Un bărbat sau o femeie liberi și suficient de adulți încât să nu se amestece sau să se agite în atracțiile partenerului în afara relației va fi cu siguranță disprețuit de conservatori și ridiculizat de prietenii săi radicali. Va fi considerat ori un degenerat ori un laș; adesea i se vor aduce motive. În orice caz, astfel de bărbați și femei vor fi ținta unor bârfe grosiere sau a unor glume murdare pentru singurul motiv că oferă soției, soțului sau iubiților dreptul la propriul lor corp și expresie emoțională, fără a face scene geloase sau amenințări sălbatice de a ucide intrusul.

Există și alți factori în gelozie: vanitatea bărbatului și invidia femeii. Masculul, în materie sexuală, este un impostor, un fanfaron, care mereu se laudă cu cuceririle sale și cu succesul său. Insistă să joace rolul cuceritorului, deoarece i s-a spus că femeilor le place să fie cucerite, că le place să fie seduse. Crezându-se singurul cocoș din bătătură, sau taurul care trebuie să lupte pentru a câștiga vaca, se simte rănit mortal în vanitate și aroganță când pe scenă apare un rival – scena, chiar și printre așa-numiții bărbați rafinați, continuă să fie iubirea sexuală a femeii, care trebuie să aparțină unui singur stăpân.

Cu alte cuvinte, monopolul sexual pe cale de dispariție împreună cu vanitatea indignată a bărbatului sunt, în 99% din cazuri, antecedentele geloziei.

În cazul femeilor, frica economică pentru ea însăși și pentru copiii ei și invidia față de o altă femeie care câștigă atenția susținătorului său generează invariabil gelozie. Dând dreptate femeilor, menționăm că timp de secole, atracția fizică a fost singura ei monedă de schimb, așadar are nevoie să invidieze șarmul și valoarea altor femei care îi amenință proprietatea prețioasă.

Aspectul grotesc al întregii probleme este că bărbații și femeile devin adesea violent de geloși față de cei de care nu le pasă deloc. Așadar, nu e dragostea lor înverșunată, ci răzbunarea și invidia care strigă împotriva acestui „rău teribil”. Probabil că femeia nu a iubit bărbatul pe care acum îl suspectează și spionează. Probabil că nu a făcut nimic să-i păstreze iubirea. Dar în momentul în care apare un competitor, începe să-și aprecieze proprietatea sexuală, în a cărei apărare nici un mijloc nu e prea josnic.

Atunci e evident că gelozia nu e rezultatul iubirii. De fapt, dacă s-ar putea investiga majoritatea cazurilor de gelozie, probabil s-ar constata că, cu cât e mai puțină iubire, cu atât mai violentă și disprețuitoare e gelozia. Două persoane, legate de armonie și unitate interioară nu se tem că vor afecta încrederea reciprocă și siguranța, dacă unul sau altul are atracții externe, iar relația lor nu se va termina în inamitate, așa cum de altfel se întâmplă în multe alte cazuri. Nu vor putea și nici nu se așteaptă că vor putea, să primească alegerea celui iubit în intimitatea vieții lor, dar asta nu-i dă niciunuia dreptul de a nega necesitatea atracției.

Fiindcă voi vorbi despre monogamie peste două săptămâni, nu voi mai continua aici; spun decât că a vedea oamenii care pot iubi mai mult de o persoană ca fiind perverși sau anormali este într-adevăr să fii ignorant. Am discutat deja despre o serie de cauze pentru gelozie la care trebuie să adaug și instituția căsătoriei pe care Statul și biserica o proclamă drept „legătura până moartea ne va desparți”. Aceasta este acceptată ca mod etic de a trăi corect.

Având iubirea, cu toată variabilitatea și varietatea sa, îngrădită și înghesuită, nu e de mirare dacă apare gelozia. Ce altceva poate fi decât minciuna, răutatea, suspiciunea și rancoarea când un bărbat și o femeie sunt ținuți împreună prin formula „de azi înainte sunteți un corp și un spirit”. Uitați-vă la orice cuplu care sunt împreună în acest fel, dependent unul de altul pentru orice gând și sentiment, fără niciun interes sau dorință exterioară și întrebați-vă dacă o astfel de relație nu devine urâcioasă și insuportabilă în timp.

Într-o formă sau alta, legăturile sunt rupte, iar circumstanțele care aduc acest lucru sunt de obicei degradante, nu e de mirare că aduc la suprafață cele mai meschine și josnice trăsături umane.

Cu alte cuvinte, intervențiile legale, religioase și morale sunt părinții relațiilor noastre de cuplu nenaturale, din care a crescut gelozia. E biciul care torturează bieții muritori datorită prostiei, ignoranței și prejudecății lor.

Dar nimeni nu trebuie să se justifice pe motiv că e victima acestor condiții. E adevărat că toți cădem sub povara acordurilor sociale nelegitime, prin constrângere și orbire morală. Dar nu suntem noi indivizi conștienți a căror scop este să aducem adevărul și justiția în relațiile umane? Teoria că omul este produsul condițiilor a dus doar la indiferență și la o acomodare lentă în aceste condiții. Se știe totuși că adaptarea la o modalitate nesănătoasă și injustă le întărește, în timp ce omul, așa-numitul regele întregii creații, echipat cu o capacitate de a gândi și a vedea mai presus și mai ales capabil să-și folosească puterile de inițiativă, devine tot mai slab, mai pasiv, mai fatalist.

Nimic nu e mai teribil și fatal decât a îngropa în adâncimi pe cei dragi și pe sine. Acest lucru nu poate decât să rupă orice minimă legătură de afecțiunea încă prezentă în relație și în final să ducă la ultima oprire, pe care gelozia o întâmpină, adică la anihilarea iubirii, prieteniei și a respectului.

Gelozia este într-adevăr o formă greșită de a asigura dragostea, dar e o formă sigură pentru a distruge respectul de sine. Pentru că oamenii geloși, ca și dependenții, se opresc doar la cel mai scăzut nivel și în cele din urmă inspiră doar dezgust și repulsie.

Agonia ce rezultă din pierderea iubirii sau din iubirea neîmpărtășită, printre oamenii capabili de gânduri superioare, nu îi va transforma în vulgari. Cei care sunt sensibili și rafinați trebuie doar să se întrebe dacă pot tolera o relație obligatorie și un nu categoric ar fi răspunsul. Dar mulți oameni continuă să trăiască laolaltă deși nu trăiesc demult împreună – o viață fertilă doar pentru gelozie, care poate ajunge de la deschiderea corespondenței la crimă. Comparativ cu astfel de orori, adulterul pe față pare să fie un act de curaj și eliberare.

Un scut puternic împotriva vulgarității geloziei este dacă bărbatul și femeia nu sunt un trup și spirit. Sunt două ființe umane, cu temperament, sentimente și emoții diferite. Fiecare este un mic cosmos în el însuși, preocupat de propriile sale gânduri și idei. E glorios și poetic dacă aceste două lumi se întâlnesc în libertate și egalitate. Merită chiar dacă durează doar un timp scurt. Dar din momentul în care cele două lumi sunt forțate împreună, toată frumusețea și aroma se termină, rămânând doar frunze moarte. Oricine înțelege acest truism va considera gelozia inferioara sa și nu îi va permite să atârne ca sabia lui Damocles asupra sa.

Toate iubitele și toți iubiții ar face bine să lase porțile iubirii cât mai deschise. Unde dragostea poate să vină și să plece fără teamă că va întâlni un câine de pază, gelozia nu va prinde rădăcini pentru că va învăța în curând că unde nu sunt lacăte și chei, nu este loc de suspiciuni și neîncredere – două elemente prin care gelozia prosperă.