Colin Ward: Anarhismul ca teorie a organizării

mai 17, 2018 / #Text

Despre Colin Ward

Colin Ward (1924-2010) a fost o voce importantă a anarhismului din spațiul britanic, într-o perioadă în care stânga radicală libertară se chinuia să își revină după trauma și ravagiile ultimului război mondial. Această căutare a formelor de organizare anti-autoritară străbate întreaga sa operă, fie că e vorba de articolele și broșurile publicate în ziarele Freedom sau Anarchy, sau de amplele lucrări scrise din postura de funcționar responsabil cu educația în cadrul Asociației de Planificare a Orașului și Țării. Arhitectura și planificarea urbană, pe care le va practica pe durata întregii sale vieți, reprezintă pentru Ward o extensie a activismului său. Studiul urbanistic, dublat de o foarte bună cunoaștere a obiceiurilor maidanelor londoneze, îi vor oferi nu doar datele brute, cât mai ales experiența directă a dimensiunii umană a locuirii, ajutându-l să articuleze teorii pragmatice despre organizare, ajutor reciproc și federalism.

Anarhismul ca teorie a organizării

Aţi putea crede că prin descrierea anarhismului ca o teorie a organizării propun un paradox deliberat: poate consideraţi ”anarhia” ca fiind, prin definiţie, opusul organizării. În realitate, însă, ”anarhia” înseamnă absenţa guvernării, absenţa autorităţii. Poate exista organizare socială fără autoritate, fără guvern(ământ)? Anarhiştii sunt de părere că poate exista şi susţin și că perspectiva este una dezirabilă. Ei afirmă că la baza problemelor noastre sociale stă principiul guvernării sau al guvernământului. Până la urmă, guvernele sunt cele care se pregătesc de războaie şi care le poartă, chiar dacă voi sunteţi obligaţi să luptaţi şi să plătiţi pentru ele; bombele de care vă temeţi nu sunt cele pe care caricaturiştii le atribuie anarhiştilor, ci bombele pe care guvernele le-au perfecţionat, pe cheltuiala voastră. Guvernele sunt cele care, până la urmă, fac şi instituie legile care le permit ”celor bogați” să păstreze controlul asupra bunurilor sociale în loc să le împartă cu ”cei săraci”. Până la urmă, principiul autorităţii este cel care garantează că oamenii vor lucra pentru altcineva pentru cea mai mare parte a vieţii lor, nu pentru că le-ar plăcea sau pentru că ar avea control asupra muncii lor, ci pentru că o văd ca fiind singurul mod prin care își pot asigura traiul.

Am spus că guvernele sunt cele care duc războaiele şi care se pregătesc de ele, însă e evident că guvernele nu fac acest lucru de unele singure – puterea guvernelor, chiar şi-a celor mai absolute dictaturi, depinde de acordul tacit al celor guvernaţi. De ce îngăduie oamenii să fie guvernaţi? Nu ţine doar de frică: ce motiv au milioane de oameni să se teamă de o mână de politicieni? O fac pentru că aderă la aceleaşi valori precum cei care-i guvernează. Conducătorii şi conduşii deopotrivă cred în principiul autorităţii, al ierarhiei, al puterii. Acestea sunt caracteristicile principiului politic(ului) (en. the political principle). Anarhiştii, care au știut întotdeauna să facă diferența între stat și societate, aderă la principiul social sau al socialului (en. social principle), acela care poate fi observat peste tot unde oamenii se unesc într-o asociere bazată pe o nevoie comună sau pe un interes comun. Anarhistul german Gustav Landauer a spus că: „Statul nu e ceva care poate fi distrus printr-o revoluţie, ci o condiţie, o anume relaţie între fiinţele umane, un mod de comportament uman; îl distrugem legând alte tipuri de relaţii, comportându-ne diferit.”

Oricine poate vedea că există două tipuri de organizare. Unul este acela care îţi este impus, cel care este dirijat de deasupra, iar celălalt este cel care este dirijat de la bază, care nu te poate constrânge în niciun fel şi la care eşti liber să te alături sau de care te poţi despărți singur. Am putea spune că anarhiştii sunt oamenii care vor să transforme toate tipurile de organizare umană în tipul asocierii pur voluntare de unde oamenii se pot retrage şi pot forma o altă (asociere) dacă nu le este pe plac. Odată, citind acea cărticică frivolă, însă folositoare, Parkinson’s Law [1], am încercat să enumăr patru principii ale unei teorii anarhiste a organizării; asocierile anarhiste ar trebui să fie organizaţii:
(1) voluntare, (2) funcționale, (3) temporare şi (4) de dimensiuni reduse.

Ar trebui să fie voluntare din motive evidente. Pledoaria noastră pentru libertate individuală şi responsabilitate nu are niciun sens dacă vom pleda pentru organizaţii la care apartenența este obligatorie. Acestea ar trebui să fie funcţionale şi temporare tocmai pentru că permanenţa este unul dintre factorii care întăresc arterele unei organizaţii, rigidizându-le. O organizaţie osificată va avea interesul absolut de a-şi asigura supravieţuirea, servind astfel doar celor care deţin funcţii, tocmai în detrimentul funcţiilor pe care ar fi trebui să le îndeplinească.

Dimensiunile grupului ar trebui să fie mici tocmai pentru că în grupuri reduse, în care membrii se pot vedea faţă în faţă, tendinţele birocratice şi ierarhice inerente organizaţiilor au mai puţine oportunităţi de dezvoltare.

 

Însă din acest punct final pornesc dificultăţile noastre. Dacă privim ca de la sine înţeles faptul că un grup redus poate funcţiona în mod anarhic, rămânem în continuare cu problema tuturor acelor funcţii sociale pentru care este nevoie de organizare, dar la o scară mult mai mare. „Păi”, am putea răspunde noi, așa cum au făcut-o unii anarhişti, „dacă de organizații mari e nevoie, nu contaţi pe noi. Ne vom descurca cât de bine putem şi fără ele.” Într-adevăr, putem spune asta, însă, dacă propagăm anarhismul ca filosofie socială, trebuie să luăm în calcul, nu să ocolim, realităţile sociale. Mai bine spunem: „Să găsim modalități prin care funcţiile de mare amploare pot fi reduse la funcţii care să poată fi organizate de către grupuri mici şi apoi să legăm aceste grupuri într-o manieră federală.” Gânditorii anarhismului clasic, imaginându-și viitorul organizării societăţii, au gândit în termenii a două tipuri de instituţii sociale: ca unitate teritorială, comuna, un cuvânt francez pe care l-aţi putea echivala cu englezescul „parohie” sau rusescul „soviet”, în sensul original, care are însă și conotaţii legate de vechea instituţie sătească a cultivării pământului în comun; şi sindicatul – încă un cuvânt din terminologia uniunilor muncitoreşti – sau consiliul muncitorilor, ca unitate de organizare industrială. Ambele au fost imaginate sub forma unor mici unităţi locale, care ar conlucra în mod federal pentru rezolvarea problemelor mari ale vieții, păstrându-şi în acelaşi timp autonomia, una ocupându-se de organizarea federală teritorială și cealaltă de cea industrială.

Exemplul din experienţa politică obişnuită cel mai apropiat de principiul federativ propus de Proudhon şi Kropotkin ar fi sistemul federal elveţian, mai degrabă decât cel american. Şi fără a dori să laud sistemul politic elveţian, putem vedea că cele 22 (actualmente 26) de cantoane independente ale Elveţiei formează o federaţie reuşită. Este o federaţie de unităţi asemănătoare, de celule mici, iar graniţele cantonale sunt trase după graniţele etnice şi lingvistice în aşa fel încât, spre deosebire de numeroase federaţii nereuşite, aceasta nu este dominată de unul sau mai multe grupuri puternice. Asta deoarece problema federaţiilor este, după cum spune Leopold Kohr în The Breakdown of Nations, una a diviziunii şi nu a uniunii. Herbert Luethy scrie despre sistemul politic al ţării sale:

În fiecare duminică, locuitorii a zeci de comune merg la secţiile de votare pentru a-şi alege reprezentanţii civili, a ratifica una-alta cu privire la cheltuielile publice sau pentru a se decide dacă ar trebui construit un drum sau o şcoală; după ce rezolvă problemele comunei, se ocupă de alegerile cantonale şi de votul pe probleme cantonale; şi abia la final […] ajung la deciziile privitoare la problemele federale. În unele cantoane, poporul suveran încă se întâlneşte în mod rousseauist pentru a discuta problemele de interes comun. S-ar putea crede că această veche formă de adunare nu mai reprezintă decât o tradiţie pioasă, cu o anume valoare ca atracţie turistică. Dacă asta se înțelege, merită să privim rezultatele democraţiei locale.

Cel mai simplu exemplu este sistemul feroviar elveţian, a cărui reţea este cea mai densă din lume. A fost realizat cu mari costuri şi mari eforturi pentru a servi până şi nevoile celor mai mici localităţi şi a celor mai izolate văi, însă nu ca propunere comercială, ci pentru că asta a fost voința oamenilor. Este rezultatul unor confruntări politice crunte. În secolul al XIX-lea, „mişcarea feroviară democratică” a dus la un conflict între micile comunităţi elveţiene și marile oraşe, care aveau planuri de centralizare.

Iar dacă vom compara sistemul elveţian cu cel francez care, cu o admirabilă regularitate geometrică, este centrat în totalitate în jurul Parisului, astfel încât prosperitatea sau declinul, viaţa sau moartea întregii regiuni au depins de calitatea legăturii cu capitala, vedem diferența dintre un stat centralizat şi o alianţă federală. Harta feroviară poate fi citită dintr-o privire, dar haideți să-i suprapunem acum una a activităţii economice şi a mişcării populaţiei. Distribuţia activităţii industriale pe teritoriul Elveţiei, chiar şi în zonele mărginaşe, explică puterea şi stabilitatea structurilor sociale ale ţării și este cea care a prevenit acele îngrozitoare concentraţii industriale de secol XIX, pline de cartiere sărace şi de proletari dezrădăcinaţi.

Am citat toate acestea, cum am spus, nu pentru a lăuda democraţia elveţiană, ci pentru a indica faptul că principiul federal, care se află la baza teoriei sociale anarhiste, merită mult mai multă atenţie decât primeşte în manualele de ştiinţe politice. Chiar şi în contextul instituţiilor politice obişnuite, efectul adoptării sale are ecouri îndepărtate.

O altă teorie anarhistă a organizării este ceea ce am putea numi teoria ordinii spontane: fiind dată o nevoie comună, un colectiv de oameni va reuşi, prin încercări succesive şi învățând din greșeli, prin improvizaţie şi experiment, să dezvolte ordine din haos – această ordine fiind mai durabilă şi mai apropiată de nevoile lor decât orice altă ordine impusă din exterior. Kropotkin a derivat această teorie din observaţiile sale asupra istoriei societăţii umane şi a biologiei sociale, care au dus la elaborarea cărţii sale Mutual Aid. Ea poate fi observată în majoritatea situaţiilor revoluţionare, în organizările care apar ad-hoc după catastrofe naturale sau în orice activitate în care nu este prezentă o formă organizaţională sau o autoritate ierarhică. Conceptul a primit numele de control social în cartea cu acelaşi titlu a lui Edward Allsworth Ross, care oferă exemple ale societăţilor de ”frontieră” unde, prin măsuri neorganizate sau informale, ordinea este susţinută eficient, fără ajutorul vreunei autorităţi constituite. „Simpatia, sociabilitatea, simţul dreptăţii şi al resentimentului sunt competente să creeze prin ele însele, în împrejurări favorabile, o adevărată ordine naturală, adică o ordine care să nu fie proiectată sau schiţată de sus.”

Un exemplu interesant al aplicării acestei teorii a fost centrul de sănătate Pioneer din Peckham, Londra, deschis în deceniul de dinainte de război de către un grup de medici şi biologi care au vrut să studieze natura sănătăţii şi comportamentul sănătos; în loc să-l studieze pe cel nesănătos, așa cum făceau restul colegilor lor. Ca mod de abordare, au decis să deschidă un club social ai cărui membri se alăturau împreună cu familia şi care puteau utiliza diverse facilităţi, ca piscina, teatrul, creşa şi cantina, în schimbul unui abonament familial şi dându-și acceptul să fie supuși unui examen medical periodic. Erau oferite sfaturi, dar nu tratament. Pentru a putea trage concluzii valide, biologii de la Peckham au considerat că este necesar să poată observa oameni liberi – liberi să acţioneze cum doresc şi liberi să-şi exprime dorinţele. Aşadar, nu existau reguli şi nici lideri. „Eu eram singura persoană cu autoritate”, a spus Dr. Scott Williamson, fondatorul, „şi am folosit-o pentru a opri pe oricine din a exercita vreo autoritate.” În primele opt luni a fost haos. „Odată cu primii membri-familii”, spune un observator, „a venit o hoardă de copii indisciplinaţi care au folosit toată clădirea ca pe o stradă largă londoneză. Strigând şi fugind ca huliganii prin toate camerele, spărgând echipament şi mobilă”, au făcut viaţa intolerabilă pentru toată lumea. Cu toate acestea, Scott Williamson „a insistat ca pacea să fie restaurată de modul în care copiii răspundeau la diferiţii stimuli care le erau plasați în cale” şi, „în mai puţin de un an, haosul a fost redus la o ordine în care grupurile de copii puteau fi văzute zilnic înotând, dându-se cu rolele sau bicicletele, folosind sala de gimnastică sau jucându-se vreun joc, ocazional citind o carte în bibliotecă […] urlatul şi alergatul ţineau de domeniul trecutului.”

Exemple mai dramatice ale aceluiaşi fenomen au fost raportate de către acei oameni care au fost destul de curajoşi sau de încrezători încât să instituie comunităţi de delincvenţi şi copii neintegraţi, autoguvernate şi non-punitive. August Aichhorn şi Homer Lane sunt două asemenea exemple. Aichhorn a condus acel faimos institut din Viena, descris în cartea sa Wayward Youth. Homer Lane a fost omul care, după ce a făcut experimente în America, a deschis în Marea Britanie o comunitate de delincvenţi juvenili, băieţi şi fete, numită Micul Commonwealth. Lane obişnuia să declare că: „Libertatea nu poate fi dată. Este preluată de către copil prin descoperire şi invenţie.” Fidel acestui principiu, remarca Howard Jones [2], „a refuzat să le impună copiilor un sistem de guvernare copiat după instituţiile lumii adulţilor. Copiii înşişi au dezvoltat structura auto-guvernantă a Micului Commonwealth, încet şi cu greutate, pentru a le satisface propriile nevoi.”

Anarhiştii cred în grupuri fără lider, iar dacă această formulă vă sună familiar, atunci acest lucru se datorează faptului că paradoxul cunoscut drept „tehnica grupului fără lider” a fost adoptat de către armatele britanice şi americane în timpul războiului – ca o metodă de a alege liderii. Psihiatrii militari şi-au dat seama că trăsăturile de lider şi de supus nu ies niciodată la iveală în izolare. Ele sunt, aşa cum a scris unul dintre ei, „relative la o situaţie socială specifică – conducerea varia de la o situaţie la alta şi de la un grup la altul”. Sau, așa cum a formulat-o anarhistul Mihail Bakunin acum o sută de ani, „primesc şi ofer – astfel este viaţa umană. Fiecare conduce şi este condus la rândul său. Nu există, astfel, o autoritate fixă şi constantă, ci doar un continuu schimb între autoritate şi subordonare mutuală, temporară și, mai presus de toate, voluntară.”

Acest aspect al leadership-ului a fost bine exprimat în cartea lui John Comerford despre experimentul de la Peckham, Health the Unknown:

Cum vremea noastră e obişnuită cu leadeshipul artificial […] îi este dificil să realizeze adevărul, și anume că liderii nu necesită niciun soi de antrenament sau de numire, ci apar spontan atunci când condiţiile o cer. Studiindu-şi membrii la centrul din Peckham, savanții observatori au văzut în repetate rânduri cum un membru devenea, în mod instinctiv, lider pentru a satisface nevoile unui moment anume, şi cum era, în mod instinctiv, dar nu oficial, recunoscut ca atare. Asemenea lideri au apărut şi dispărut în funcție de cerinţele fluxului centrului. Cum nu erau numiţi ca atare, nu au fost nici răsturnaţi în mod conştient. Nici nu li se arăta din partea membrilor vreun fel aparte de recunoștință liderilor, atât în timpul în care își ofereau serviciile, cât și după încheierea acestora. I-au urmat îndrumările doar atâta timp cât ele au fost utile și au reprezentat ceea ce ei își doreau. S-au detașat de el fără regrete în momentul în care o lărgire a experienţei îi chema spre o nouă aventură, care la rândul ei era destinată să-şi scoată la iveală propriul lider spontan; sau atunci când încrederea lor în sine era de așa natură încât orice formă de conducere constrângătoare ar fi reprezentat o restricţie pentru ei. Aşadar, dacă o societate este lăsată, în împrejurările potrivite, să se exprime pe sine spontan, îşi va lucra propria salvare şi va realiza armonia acţiunii pe care conducerea supraimpusă nu o poate simula.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de rezonabilitatea dulce a acestor idei. Acest concept anarhist al conducerii este foarte revoluţionar în implicaţiile sale, după cum puteţi vedea dacă vă uitaţi în jur, pentru că pretutindeni veţi vedea, de fapt, conceptul opus: acela al conducerii ierarhice, autoritare, privilegiate şi permanente. Există foarte puţine studii comparative disponibile asupra efectelor acestor două căi opuse de organizare a muncii. Două dintre ele le voi menţiona mai târziu; altul, despre organizarea birourilor de arhitecţi, a fost produs în 1962 pentru Institutul Arhitecţilor Britanici sub numele de The Architect and His Office. Echipa care a pregătit raportul a găsit două moduri de abordare diferite ale procesului de creaţie, care au dat naştere la moduri de a lucra şi metode de organizare diferite. Pe una dintre ele au calificat-o drept centralizată, caracterizată prin forme de control autocratice, iar pe cealaltă au numit-o dispersată, pentru că promova ceea ce ei numeau o „atmosferă informală de idei libere.” Aceasta este o problemă actuală importantă pentru arhitecţi. Domnul W.D. Pile [3] – care, în calitate oficială, a ajutat la sponsorizarea programului de construit şcoli – acel succes răsunător al arhitecturii britanice de după război – menționa printre lucrurile după care se uita atunci când alegea un membru al echipei de construcţie că „trebuie să creadă în ceea ce eu numesc organizare non-ierarhică a muncii. Munca nu trebuie organizată precum sistemului solar (centralizat), ci asemenea unui repertoriu. Liderul echipei poate fi deseori mai mic în vechime ca unul dintre membrii echipei. Acest lucru va fi acceptat doar dacă se acceptă faptul că ideea cea mai bună are întâietate, şi nu omul cu vechimea cea mai mare.”

Iar unul dintre cei mai mari arhitecţi, Walter Gropius, proclamă ceea ce el numeşte tehnica „colaborării dintre oameni, cea care ar da frâu liber instinctelor creatoare ale individului în loc să le sufoce. Esenţa acestei tehnici ar trebui să fie accentul pus pe libertatea individuală de iniţiativă, în locul directivei autoritare a unui şef […] sincronizând efortul individual printr-un schimb continuu între membri […] .”

Ajungem, astfel, la o altă idee de bază a teoriei anarhiste, ideea controlării industriei de către muncitori. Mulţi consideră controlul muncitoresc o idee atractivă, însă una care este imposibil de realizat (şi, în consecinţă, una pentru care nu merită luptat) din cauza dimensiunii şi complexităţii industriei moderne. Cum îi putem convinge că adevărat este fix contrariul? În afară de a le arăta cum anume schimbarea surselor de putere face ca o concentrare geografică a industriei să devină inutilă, şi că schimbarea modului de producţie face să nu mai fie necesară concentrarea unui vast număr de oameni, poate că cea mai bună metodă de a convinge oamenii de faptul că ideea controlului exercitat direct de către muncitori este o propunere fezabilă în industria la scară largă este aceea de a indica exemple de reușită a ceea ce breslele socialiste numeau „uzurparea controlului”. Acestea sunt parţiale şi limitate ca efect, conform naturii lor, de vreme ce operează în cadrul structurii industriale, însă indică faptul că muncitorii au o capacitate organizaţională la nivelul atelierului, ceea ce mulţi neagă.

Daţi-mi voie să ilustrez acest aspect prin două exemple recente din industria la scară largă modernă. Primul, sistemul cetelor sau brigăzilor muncitoreşti din Coventry (en. Coventry gang system), a fost descris de un profesor american de inginerie industrială şi management, Seymour Melman, în cartea sa Decision-Making and Productivity. El urmărea, printr-o comparaţie detaliată a manufacturării unui produs similar, tractorul Ferguson, în Detroit şi în Coventry, „să demonstreze că există alternative realiste la conducerea de tip managerial asupra producţiei.” Relatarea lui despre operarea sistemului brigăzilor a fost confirmată de un inginer din Coventry, Reg Wright, în două articole din Anarchy [4].

Despre fabrica de tractoare Standard, în perioada anterioară anului 1956, Melman scrie:

Vom arăta că în această firmă, în acelaşi timp mii de lucrători munceau nesupravegheaţi – în sens convenţional – şi asigurau un nivel al productivităţii foarte ridicat; le era plătit cel mai mare salariu din Marea Britanie; produse de înaltă calitate erau produse la preţuri acceptabile în uzine puternic mecanizate; management-ul îşi făcea partea cu un cost neobişnuit de mic; de asemenea, muncitorii organizaţi aveau un rol substanţial în luarea de decizii privind producţia.

Din punctul de vedere al muncitorilor, „sistemul brigăzilor duce la supravegherea bunurilor şi nu a oamenilor.” Melman subliniază contrastul dintre „competiţia de prădători”, care caracterizează sistemul managerial al luării deciziilor, și sistemul muncitoresc de luare a deciziilor în care „trăsătura caracteristică a procesului formulării de decizii este aceea a mutualităţii procesului decizional, autoritatea finală fiind în mâinile muncitorilor înşişi.” Sistemul brigăzilor este foarte asemănător cu contractul colectiv apărat de G.D.H. Cole [5], care susţinea că „efectul ar fi să conectăm membrii grupului muncitoresc împreună într-o întreprindere comună, sub patronajul lor comun şi propriul control, iar în ceea ce privește metoda prin care duc treaba la capăt, să-i emancipăm și să nu le impunem din exterior o disciplină anume.”

Al doilea exemplu vine tot de la un studiu comparativ al diverselor metode de organizare a muncitorilor, efectuat de Institutul Tavistock la sfârşitul anilor 1950, descris în lucrarea lui E.L. Trist, Organisational Choice şi în cea a lui P. Herbst, Autonomous Group Functioning. Importanţa sa poate fi sesizată încă din primele cuvinte care deschid lucrarea lui Trist:

Acest studiu priveşte un grup de mineri care s-au adunat pentru a dezvolta un nou mod de a munci împreună, planificând tipul de schimbare pe care voiau să o implementeze şi testând-o în practică. Noul tip de organizare, care a ajuns să fie cunoscut în industrie ca muncă mixtă (en. composite work), a apărut în ultimii ani în mod spontan în diferite mine din zona de nord-vest a câmpului minier Durham. Rădăcinile sale ţin de o tradiţie mai veche care a fost aproape complet defazată pe parcursul ultimului secol de introducerea tehnicilor de muncă bazate pe segmentarea sarcinilor, statut şi plată diferenţiate şi control ierarhic extrinsec.

Celălalt raport observă modul în care studiul a demonstrat „abilitatea unor grupuri destul de mari, de până la 40-50 de membri, de a acționa ca organisme sociale auto-regulative, auto-evolutive capabile de a se menţine într-o stare de înaltă productivitate.” Autorii descriu sistemul într-un mod care scoate în evidenţă relaţia sa cu gândirea anarhistă:

Modul de organizare mixt poate fi descris drept unul în care grupul preia responsabilitatea completă asupra întregului ciclu de operaţiuni pe care procesul minier le implică. Niciun membru al grupului nu are un rol fix. În schimb, oamenii se configurează ei înşişi în funcţie de necesităţile activităţii de grup desfăşurate. În limitele impuse de cerințele tehnologice şi de normele de siguranţă, ei sunt liberi să-şi dezvolte propriul fel de a se organiza şi de a duce la capăt propria misiune. În acest sens, nu sunt obiectul vreunei autorităţi externe şi nici nu se găsește cineva în cadrul grupului însuși care să preia o funcţie directoare sau de conducere. Pe când, în modul de lucru convenţional, misiunea de a mina este împărţită în patru până la opt roluri separate de muncă, fiecare dus la capăt de o echipă diferită, fiecare plătit diferit. În grupul mixt, membrii nu mai sunt plătiţi direct pentru vreo activitate anume. Înţelegerea, în schimb, este bazată pe negocierea preţului pe tona de cărbune extrasă de echipă. Câştigul obţinut este divizat în mod egal între membrii echipei.

Lucrările pe care le-am citat au fost scrise de specialişti în productivitate şi organizare industrială, însă lecţiile care pot fi extrase din ele sunt clare pentru cei interesaţi de ideea controlului muncitoresc. Confruntaţi cu obiecţia că, deși se poate demonstra că grupuri autonome se pot organiza pe scară largă pentru a duce la îndeplinire sarcini complexe, încă nu s-a arătat că acestea s-ar putea coordona cu succes, revenim din nou la principiul federativ. Nu este nimic bizar în ideea că un număr mare de unităţi industriale autonome îşi pot federa şi coordona activităţile. Dacă faceți o călătorie prin Europa, treceţi peste căile ferate a numeroase sisteme feroviare – capitaliste şi comuniste – coordonate prin consens liber între diferitele activităţi, fără prezenţa vreunei autorităţi centrale. Puteţi trimite o scrisoare oriunde în lume, însă nu există o autoritate poştală mondială – reprezentanţii diferitelor autorităţi poştale ţin doar un congres odată la cinci ani.

Există curente, observabile în aceste experimente ocazionale din organizarea industrială, reflectate în noile feluri de a aborda problema delincvenţei şi a dependenței, vizibile în organizarea educaţională şi comunitară şi în „de-instituţionalizarea” spitalelor, azilelor, caselor de copii ş.a.m.d., care au multe în comun unele cu altele şi care funcţionează contrar ideilor general acceptate despre organizare, autoritate şi guvernământ. Teoria cibernetică, cu accentul pus pe sistemele care se auto-organizează, împreună cu speculaţiile asupra ultimelor efecte sociale ale automatizării, duc într-o direcţie revoluţionară asemănătoare. George și Louise Crowley [6], de exemplu, în comentariul lor asupra raportului Comitetului Ad Hoc asupra Triplei Revoluţii (Monthly Review, Noiembrie 1964) remarcă:

Noi considerăm că nu este mai puţin rezonabil a postula o societate funcţională fără autoritate decât a postula un univers ordonat fără un zeu. Aşadar, cuvântul anarhie nu este pentru noi încărcat de conotaţii privitoare la dezordine, haos, sau confuzie. Pentru cei umani, care vor să trăiască în condiţii non-competitive și de libertate în faţa trudei şi în belşug universal, anarhia este cel mai potrivit tip de societate.

În Marea Britanie, profesorul Richard Titmuss [7] remarcă faptul că ideile sociale pot deveni la fel de importante în următoarea jumătate de secol precum inovaţia tehnică. Eu sunt de părere că ideile de bază ale anarhismului: grupuri autonome, ordine spontană, control muncitoresc, principiul federativ, formează împreună o teorie a organizării sociale care reprezintă o alternativă validă şi realistă la filosofia socială autoritară, ierarhică şi instituţională pe care o vedem aplicată peste tot în jurul nostru. Omul va fi constrâns, declara Kropotkin, „să găsească noi forme de organizare pentru funcţiile sociale pe care le îndeplineşte Statul prin birocraţie”, şi insista că „atâta timp cât aceasta nu se face, nimic nu se va face.” Cred că am descoperit cum ar trebui să fie aceste noi forme de organizare. Acum trebuie doar să producem oportunitățile necesare punerii lor în practică.

Acest articol a apărut prima dată în publicația Anarchy, nr. 62, aprilie 1966.

Toate notele reprezintă observaţiile traducătorului.

[1] Parkinson’s Law: The Pursuit of Progress este o cărticică umoristică, apărută în 1958, care conține o serie de eseuri despre birocratizarea excesivă a instituțiilor.

[2] Howard Mumford Jones, universitar si critic social american, a abordat problema educației într-o epocă a tehnologizărilor masive.

[3] William Dennis Pile, funcționar britanic, implicat în amplele proiecte de (re)construcție de după război. Pentru întreaga sa activitate, primește titlul de Sir.

[4] Colin Ward a editat revista Anarchy între 1947 și 1970. Este aceeași publicație în care a apărut prima dată acest material.

[5] George Douglas Howard Cole, gânditor socialist libertar britanic, a susținut și teoretizat mișcările de cooperativizare a economiei.

[6] Cuplu de activiști care au fost mai întâi membri în Partidul Comunist din America în anii ‘30, pentru ca mai apoi să evolueze spre poziții libertare. Comentariul la care se referă Ward este o evaluare critică a Triple Revoluții (en. The Triple Revolution), un memorandum înaintat președintelui american Lyndon B. Johnson de către un grup de cercetători și activiști, adunați sub titulatura de Comitetul Adhoc asupra Triplei Revoluții (en. The Ad Hoc Commitee on the Triple Revolution).

[7] Richard Titmuss, universitar britanic, unul dintre teoreticienii statului bunăstării.

Newsletter