Vlad Brătuleanu: Anarhismul în România

iunie 26, 2018 / #Text

Abstract

În 1923, în cadrul unor prelegeri organizate de Institutul Social Român despre doctrine și partide politice, cel care luase cuvântul în chestiunea anarhismului concluziona astfel: „O mișcare propriu-zisă de anarhism militant sau de teoreticieni anarhiști nu avem”. Să fie oare adevărat? Vlad Brătulean este probabil primul care, folosind documente de arhivă și presa libertară ca puncte de referință, a creionat o istorie a anarhismului în spațiul românesc, începând cu a doua jumătate a secolului XIX (Zamfir Arbore, Ioan Nădejde), trecând prin perioada Vechiului Regat și până la marea unire (Panait Mușoiu, Panait Zosîn etc.), și perioada României Mari, cu precădere până la instaurarea regimului stalinist. Studiul său surprinde oameni, comunități interesante, grupuri, ziare și experimente sociale și artistice.

Anarhismul în România

Introducere

În 1923, în cadrul unor prelegeri despre doctrine şi partide politice, organizate de Institutul Social Român, cel care luase cuvântul în chestiunea anarhismului – Nicolae Petrescu ‒ concluziona astfel: „O mișcare propriu-zisă de anarhism militant sau de teoreticieni anarhiști nu avem”[1]. Afirmația sa era categorică, nelăsând loc niciunui dubiu. Subiectul părea încheiat, deci, în ciuda faptului că în cadrul unui alt set de conferințe despre noua Constituţie, anarhismul a fost adus în discuţie la un moment dat ca ameninţare la adresa democraţiei. Probabil că Petrescu a fost convingător şi este clar că opinia sa a fost împărtăşită şi în spaţiul academic: până în prezent nu s-a scris aproape nimic în România despre ideile anarhiste şi spaţiul românesc. Şi într-adevăr, nicio mişcare anarhistă nu este cunoscută publicului larg. Aceste lucruri sunt clare. Dar, în acest caz, cineva se poate întreba cum poate fi judecată următoarea afirmaţie:

Radovici avea destul de bine înzestrată biblioteca lui socialistă, pe care o punea la dispoziţia noastră […] Din întâmplare sau din preferinţele lui Radovici, cele mai multe erau opere anarhiste. La câte un Paul Lafargue sau Benoit Malon se asociau anarhiştii: Jean le Vagre (Jean Grave), Kropotkine, Élisée Reclus (marele geograf), Bakunin, olandezul Domella Nieuwenhuis…[2]

Rândurile acestea sunt extrase din memoriile lui I.C. Atanasiu, militant socialist din Vechiul Regat, iar relatarea sa se referă la perioada în care a fost introdus în 1884 în cercurile socialiste din Bucureşti, de către Radovici, fratele unuia dintre fruntaşii primului partid socialist român.

Atunci când s-a scris, totuşi, despre anarhism, acest lucru a fost făcut cu scopul de a îl compromite. Exemple ar fi lucrarea Anei Bazac, Anarhismul şi mişcarea politică modernă[3], şi cea a unui anume Mircea Vâlcu-Mehedinţi[4]. În ciuda unei analize minuţioase a principalelor tipuri de anarhism, lucrarea Anei Bazac foloseşte un discurs marcat ideologic (anarhismul este etichetat ca manifestare mic-burgheză) şi nu oferă informaţii precise despre eventuale prezenţe anarhiste în România epocii. Cea de-a doua lucrare are meritul de a publica documente din arhivele Direcţiei Generale a Poliţiei şi cele ale Serviciului Siguranţei Generale. Selecţia documentelor este însă menită să sprijine teza susţinută de autor, potrivit căreia socialismul şi anarhismul ar fi curente şi mişcări politice exclusiv alogene şi nocive pentru experienţa politică românească[5].

Se poate observa, deci, absenţa materialelor teoretice, pe cât posibil obiective, care să pună în discuţie anarhismul pe teritoriul României, în epoca de avânt a acestei mişcări în alte ţări: sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Noutatea studiului de faţă rezidă în primul rând în faptul că acesta cercetează pentru prima oară anarhismul din România, dintr-o perspectivă istorică. Cercetarea are în vedere toate formele de anarhism existente în România până în 1945: prima parte a studiului priveşte perioada dinaintea apariţiei unor grupuri anarhiste în România; cea de-a doua parte priveşte anarhismul tipic Europei secolului al XIX-lea, iar cea de-a treia priveşte un soi de anarhism dezvoltat în secolul al XX-lea, cu atât mai important de analizat, cu cât este atipic. Cercetătorii români nu i-au acordat până acum atenţia cuvenită. Nu în ultimul rând, articolul îşi propune să recupereze ideologia anarhistă, arătând multitudinea de forme pe care ea o putea lua, precum şi greşita ei asociere exclusiv cu simbolul teroristului sinistru, simbol de care mişcarea nu a putut nicicând scăpa.

Având în vedere că demersul de faţă este unul de istorie politică, documentele au reprezentat o mare parte a surselor utilizate. Am pornit însă de la o lucrare de teorie politică ‒ Anarhismul lui George Crowder[6]. La fel de utile au fost lucrările de istorie a mişcării anarhiste citate în paginile următoare.

Înțelegem aici prin anarhism ideologia revoluţionară reprezentată în primul rând de teoreticieni precum Pierre Joseph Proudhon, Mihail Bakunin, Piotr Kropotkin şi Max Stirner; se înţelege de asemenea, în egală măsură, mişcarea militantă apărută în ultima parte a secolului al XIX-lea, care a atins apogeul în timpul războiului civil din Spania. În istorie, mişcarea (sau mişcările diverselor ţări) anarhistă a fost o forţă politică ce cuprindea grupuri de militanţi, presă şi ideologi care să le susţină activitatea. Până la sfârşitul războiului, în 1939, a fost predominant proletară.

Anarhismul, curent revoluţionar occidental, împarte cu liberalismul şi socialismul originea iluministă[7]; se bazează pe o critică raţională a autorităţii şi are ca obiectiv principal abolirea statului[8]. În locul statului, potrivit ideologiei, ar apărea o ordine socială bazată pe libera asociere a indivizilor. Pentru anarhişti există un antagonism ireconciliabil între principiul autorităţii si libertatea individuală, considerată valoare supremă. Mişcarea – numită şi “libertară” ‒ a accentuat în mai mare măsură decât ideologii săi importanţa luptei contra capitalismului. De-a lungul timpului au avut loc şi alte schimbări doctrinare, anarhismul suferind multe mutaţii, atât practice cât şi teoretice. Până la începutul secolului al XX-lea, tendinţele colectiviste şi comuniste au dominat anarhismul atât doctrinar, cât şi la nivelul aderenţilor. Odată cu ascensiunea activităţii sindicatelor la începutul secolului al XX-lea, apare o nouă formă de anarhism, anarho-sindicalismul. A mai existat şi o altă nuanţă ideologică care le-a precedat în bună măsură pe cele menţionate mai sus, dar care a avut o influenţă limitată în rândurile anarhiştilor: anarhismul individualist. Individualismul creştea accentul pus pe libertatea individuală, prezent la celelalte forme de anarhism. Orientarea a găsit aderenţi în Statele Unite ale Americii încă din secolul al XIX-lea, însă în Europa s-a manifestat la nivelul mişcării abia după 1900, în Franţa ca reacţie la anarho-sindicalism, şi într-o mai mică măsură în alte ţări. Trăsăturile sale vor fi detaliate în ultima secţiune a articolului.

Nu este vorba de o analiză exhaustivă a subiectului, ci de o investigaţie de tipul celei de detectiv, care să surprindă o reţea de personaje istorice şi o cronologie. În acest sens am folosit în primul rând presa de orientare libertară şi documentele din arhiva Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale.

Vom ignora detaliile care ţin mai degrabă de domeniul senzaţionalului – într-adevăr, cunoscuţii anarhişti Errico Malatesta şi Nestor Makhno s-au aflat în trecere pe teritoriul României, dar prezenţa lor nu a avut vreo influenţă asupra dezvoltării unei mişcări autohtone. O astfel de investigaţie este întotdeauna îngreunată de felul în care termenul “anarhism” este utilizat în documente, fapt care poate uneori să inducă în eroare: în ciuda lipsei unei mişcări anarhiste cu o vizibilitate clară, termenul a fost utilizat frecvent în preajma secolului al XX-lea; el apare, după cum am văzut, atât în prelegeri, cât şi în presa vremii, la fel cum apare în documente ale autorităţilor sau memorii ale unor socialişti; chiar Constantin Dobrogeanu-Gherea îi acorda atenţie; anarhişti sunt aparent pretutindeni, fiind semnalaţi inclusiv în Bucureşti, pe Calea Victoriei[9]. Doar în unele din aceste cazuri termenul a fost utilizat corect.

Apariţia în ţară a unui curent de gândire anarhist se poate observa încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Există însă două faze ale anarhismului ca mişcare, una începând atunci, cea de-a doua având o existenţă efemeră în timpul perioadei interbelice şi fiind de o natură aproape total diferită.

Precursori ai mişcării

Originile anarhismului românesc se află alături de începuturile mișcării socialiste din Vechiul Regat, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Înainte de a trece la acestea, însă, merită menționat aici numele revoluționarului basarabean român Zamfir Arbore. Bogata sa activitate îi asigură acestuia un loc important între precursorii anarhismului.

Zamfir Arbore (cunoscut și ca Zamfir Ralli sau Zamfir Arbore-Ralli) este probabil primul român care și-a asumat eticheta de anarhist. El poate fi considerat în același timp și unul din predecesorii mișcării anarhiste din Rusia[10]. Perioada cea mai importantă a biografiei sale pentru studiul de față este cea a șederii acestuia în Elveția, în cursul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea.

Proaspăt eliberat din închisorile țariste, unde fusese ținut începând cu 1869 pentru participarea la mișcările studențești din Sankt Petersburg[11], tânărul Zamfir Arbore ajunge în 1872 la Zürich, în Elveția[12]. Acolo, în scurt timp se alătură unui mic grup de refugiați ruși, coagulat în jurul lui Mihail Bakunin. În 1873, grupul întemeiază o tipografie, cu scopul de a disemina idei anti-țariste în rândul populației culte din Rusia. Relația lui Arbore cu Bakunin este inițial una strânsă, cel dintâi devenind pentru scurtă vreme secretar personal al celui din urmă[13]. În același an intervine însă o ruptură și Arbore se mută la Geneva, unde contribuie la înființarea unei organizații numite Comuna Revoluționară a Anarhiștilor Ruși[14] și unde întemeiază o altă tipografie[15]. Este important de precizat că Arbore a fost înainte de toate un revoluționar narodnic, sau nihilist, fiind devotat luptei împotriva absolutismului rus. Așa se face că, în 1878, el ajunge în Vechiul Regat al României, pentru a face propagandă anti-țaristă în rândul soldaților ruși angrenați în războiul ruso-turc[16]. Este locul în care și decide, într-un final, să rămână. Un detaliu ce merită menționat în acest context este că, în 1879, Arbore găzduiește în locuința sa de la Ploiești o întâlnire definitorie pentru apariția ulterioară a mișcării socialiste în România. Socialiștii adunați la Arbore decid unificarea cluburilor socialiste existente la acea vreme în București și Iași într-o singură organizație. Întâlnirea înlesnește convocarea unui prim congres socialist în cursul aceluiași an[17]. Prin acestea, putem astfel considera că Arbore a ajutat inclusiv la sădirea germenilor mișcării social-democrate din România.

Perioada 1880-1918

Istoricul social-democraţiei româneşti, Nicolae Jurcă, menţionează în treacăt tendinţele anarhiste ale unora dintre socialiştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, tendinţe învinse în cadrul mişcării de către cele reformiste şi legaliste promovate de Ioan Nădejde. Autorul aduce o scurtă, dar importantă contribuţie la istoria anarhismului românesc în Istoria social-democraţiei din România, surprinzând diversitatea din cadrul mişcării social-democrate: dintre principalele două centre socialiste din Vechiul Regat – cele din Bucureşti şi Iaşi ‒ cel din Bucureşti era mai radical în perioada anilor 1880; acolo se înființează Cercul de studii sociale Drepturile omului, cu un grup aflat sub influenţa ideilor lui Bakunin, Reclus şi Kropotkin, idei aduse de studenţii români aflaţi în străinătate la studii. Cercul rezistă timp de şase ani, între 1884 şi 1890, însă prin noua organizare impusă de Nădejde, de inspiraţie social-democrată, se înlătură reminiscențele anarhiste[18]. În ciuda aparentului sfârşit al anarhismului, mişcarea socialistă avea să fie şi pe viitor o sursă a revoluţionarilor libertari. De fapt, abia după această perioadă anarhismul capătă notorietate. Atentatele teroriste din Franța, al căror şir s-a încheiat în 1894, au trimis unde de şoc în întreaga Europă. Reacţiile au apărut curând: Constantin Dobrogeanu-Gherea publică două articole, grăbindu-se să distanţeze anarhismul de socialism, probabil în dorinţa de a feri imaginea partidului de orice asociere care ar fi putut fi dăunătoare.

În această perioadă a anilor 1884-1890 apare poate cea mai importantă figură a anarhismului românesc: Panait Muşoiu. Îl găsim iniţial în rândurile socialiştilor. Probabil că toţi anarhiştii l-au cunoscut şi au fost influenţaţi de el. În urma “epurărilor” direcţionate de Nădejde, „părăseşte Bucureştiul pentru ideile sale anarhiste şi se stabileşte la Galaţi unde va fi exclus din clubul local”[19]. Întors din nou în Bucureşti, avea să devină, în timp, cunoscut de către autorităţi ca principal teoretician şi lider anarhist. Perioada e tulbure: atentatele din Europa au făcut ca spectrul anarhismului să se extindă şi asupra României, nu doar social-democraţii fiind preocupaţi de subiect, ci şi autorităţile. Atenţia acordată de Serviciul de Siguranţă sugerează o reală îngrijorare. Până în preajma izbucnirii războaielor balcanice, acesta s-a ocupat aproape exclusiv şi permanent cu supravegherea mişcării anarhiste. Prin comparaţie, socialiştii nu figurează decât rar în documentele serviciului. Acest fapt nu este întâmplător: în paralel cu dezvoltarea unui curent autohton, pe teritoriul Vechiului Regat existau sau tranzitau mulţi anarhişti străini ‒ în 1900, spre exemplu, se semnalează prezenţa unor italieni anarhişti între muncitorii italieni ce lucrau la construcţia unui hotel în Sinaia. Totodată, ca o contramăsură, intră în aplicare o înţelegere între mai multe state europene, inclusiv România, consfinţită în 1904 printr-un tratat secret. Conform acestuia, statele în cauză se informau reciproc în legătură cu anarhiştii expulzaţi de oricare dintre ele, menţionând eventual şi presupusele destinaţii către care aceia porneau. În perioada anilor 1900-1911 circulă zvonuri şi rapoarte despre planuri de atentate pe teritoriul ţării, într-o atmosferă întreţinută de expulzări mediatizate, după cum a fost cea a anarhistului francez Adolf Reichmann.

În acelaşi timp, scriind neobosit, Muşoiu înfiinţează alături de Panait Zosîn revista Mişcarea Socială, iar în 1900 o nouă publicaţie – Revista Ideei ‒ în perioada în care grupurile dezorganizate de socialişti încă nu îşi reveniseră după dizolvarea partidului lor, în 1899. La ambele proiecte editoriale va contribui și Iuliu Neagu-Negulescu. Editura Revistei Ideei a tradus lucrările unor autori clasici ai antichităţii (lucrările lui Platon, spre exemplu), lucrări vădit socialiste (Manifestul partidului comunist) şi chiar lucrările unor gânditori liberali precum John Stuart Mill; în lista de volume publicate pot fi găsite însă şi textele unor autori explicit anarhişti precum Max Stirner sau anarhistul francez Han Ryner şi ale unui individualist[20] american, Henry David Thoreau. Sunt publicate şi lucrările lui Bakunin şi ale lui Kropotkin.

Din documentele arhivelor Siguranţei Generale rezultă că activitatea anarhistă capătă cea mai mare amploare după 1905[21]. Grupuri încep să se întâlnească la locuinţa lui Panait Muşoiu, în zona Traian a capitalei. O oarecare efervescenţă se observă şi în cadrul cercului socialist România Muncitoare din Piaţa Amzei din Bucureşti, radicalii de acolo fiind anarhişti, şi ei sub influenţa lui Muşoiu. Alţii – după cum reiese tot din documente – erau activi în grupuri mici în mai multe oraşe. Câteva persoane sunt urmărite, fiind suspectate de apartenenţă la mişcare. În Ploieşti în 1907 se formează cercul „Râvna”, devenit un an mai târziu „Cercul Libertar” aflat, de data aceasta, în opoziţie faţă de liderul de la Bucureşti. Cercul editează şi un ziar, Vremuri Noi[22]. În 1907, o listă a anarhiştilor cunoscuţi în România întocmită de Siguranţă conţine în jur de douăzeci de nume. Numărul este ridicol de mic pentru o mişcare, însă o altă listă din acelaşi an, cu salariaţii din instituţiile statului care erau abonaţi ai Revistei Ideii, relevă două aspecte interesante: în primul rând, faptul că numărul aderenţilor şi simpatizanţilor era mai mare – lista întocmită de această dată avea în jur de cincizeci de nume, şi aceştia erau doar aceia care procurau revista prin abonament; în al doilea rând, indică din nou îngrijorarea autorităţilor, acum mai preocupate de creşterea mişcării şi mai ales de infiltrarea sau simpla prezenţă a membrilor ei în instituţiile statului. Îngrijorarea este exprimată explicit în referatul unui agent al serviciului Siguranţei, în care se declară că fenomenul este grav şi că statul adăposteşte indivizi care lucrează prin propagandă împotriva sa. Cel mai important pasaj al referatului este cel în care se declară că propaganda făcută de aceste persoane a contribuit la declanşarea răscoalei ţărăneşti de la 1907[23]. Cel care încheie astfel raportul său se referă indubitabil la anarhişti, deoarece documentul vizează evaluarea influenţei Revistei Ideei. Există exemple care pot fi aduse în sprijinul ultimei idei. Bunăoară, autorităţile l-au descoperit şi urmărit multă vreme pe învăţătorul de comună Nicolăescu-Cranta, prieten cu Muşoiu, care „a contribuit mult la răscoalele ţărăneşti prin discursurile ţinute oamenilor”[24].

În 1909 are loc un atentat asupra primului-ministru, comis de un fost lucrător de la Căile Ferate. Unele surse îl numesc pur şi simplu sindicalist, altele, anarhist. Cu toate acestea, există o şansă ca atentatul să fi fost pus la cale chiar de către Siguranţă[25]. Fără doar şi poate însă, atentatorul i-a convins pe anarhiştii din cafenelele din zona Văcăreşti, unde apăruseră noi grupuri, socotite a fi şi ele în contact cu „cunoscutul teoretician al anarchismului Panait Muşoiu”[26]. „Formate la şcoala sindicalismului rackovskian”[27] aceste „grupuri de propagandă libertară”[28], numărau probabil doar 16-20 de membri. În anul 1911, serviciile însărcinate cu urmărirea mişcării libertare româneşti conchideau că „mişcarea […] a luat în ultima vreme un avânt foarte puternic”[29] şi că „propaganda libertară […] a făcut din nenorocire progrese uimitoare”[30]. Este interesant în acest context faptul că, începând cu 1910-1911, anarhismul iese treptat din vizorul Siguranţei, în acelaşi timp în care conflictele europene, întâi cele din Balcani, încep să ia amploare. Interesul se mută în această perioadă asupra spionilor şi a unor cetăţeni bulgari, a căror activitate era considerată suspectă în preajma războaielor în care avea să se implice şi România. Dacă mişcarea anarhistă devenea într-adevăr din ce în ce mai puternică şi membrii ei plănuiau atentate la viaţa celor mai importanţi actori politici ai ţării, rămâne de elucidat motivul pentru care serviciul Siguranţei a renunţat complet la supravegherea ei. Primul Război Mondial a bulversat profund viaţa politică şi socială românească şi este de presupus că efectul de dezorganizare pe care acesta l-a avut asupra mişcării socialiste s-a extins şi asupra celei anarhiste, considerabil mai slabă şi mai puţin dezvoltată. Cert este că în noua configuraţie politică de după 1918, dosarele Siguranţei și ale poliţiei nu mai pomenesc nimic despre ea, anarhismul pierzând atenţia acordată până atunci în favoarea unui alt tip de radicalism revoluţionar: comunismul bolşevic.

Perioada 1918-1947

Cea de-a doua fază a anarhismului românesc este legată de personalitatea lui Eugen Relgis. Scriitor şi redactor de ziar, el îl cunoştea pe Muşoiu. În anii 1920 îşi începe campania, intenţionând să creeze Mişcarea Umanitaristă ‒ pacifistă şi anti-militaristă. Prin această iniţiativă, pe lângă faptul că este formulată opoziţia faţă de orice război, reapar influenţele libertare de dinaintea Primului Război Mondial. Manifestul noii mişcări, redactat în 1923, nu poartă amprenta explicită a unei anumite ideologii. Este decizia deliberată a lui Relgis de a nu propune o doctrină care să fie comună tuturor umanitariştilor[31]. El este însă suficient de convingător pentru a atrage aderenţa lui Panait Muşoiu şi a altor şase sau şapte persoane, care semnează manifestul. În orice caz, în ceea ce priveşte ziarul Umanitarismul (unul dintre cele două înfiinţate de Relgis în anii 1920), fondat în 1928, influenţele libertare transpar în mod clar: între paginile sale apar frecvent nume precum cel al lui Han Ryner sau Domela Nieuwenhuis, chiar dacă uneori doar prin citatele inserate în paginile publicaţiei. La un moment dat, ziarul primeşte o donaţie din partea anarhistului individualist Émile Armand. De altfel, Relgis a purtat o bogată corespondenţă cu acesta şi s-a ocupat de traducerea uneia din cărţile sale. Între 1924 şi 1932, în România se formează douăzeci şi patru de centre ale susţinătorilor Mişcării Umanitariste[32].

Patru ani după ce renunţase la Umanitarismul, Relgis contribuie des la noul ziar Vegetarismul, înfiinţat în 1932 de către Ion Ionescu-Căpăţână. Acolo, el continuă să militeze pentru idealurile pacifiste, dar îşi manifestă interesul şi pentru diverse aspecte ale vegetarianismului radical. Nici acest ziar nu îşi declară în mod explicit adeziunea la o anumită ideologie, deşi trebuie remarcat că se dorea ca acest tip de vegetarianism să aibă un caracter etic-social[33], această particularitate având scopul de a trasa o linie de demarcație în raport cu vegetarianismul motivat exclusiv de considerente medicale. Vegetarianismul promovat de Vegetarismul nu avea doar implicații sociale, economice şi medicale, ci şi o tentă aproape religioasă. Cei care ar vrea să studieze ideile grupului redacţional din jurul lui Ionescu-Căpăţână ar trebui să întreprindă o comparaţie între acestea şi curentul de gândire anarhist individualist dezvoltat în Franţa în anii 1900-1905. Asemănările se vor dovedi a fi izbitoare.

Ideile expuse în Vegetarismul în această perioadă aparţin unui alt tip de anarhism decât cel al militanţilor activi în secolului al XIX-lea. În unele cazuri, precum în cel al individualismului influenţat de ideile lui Max Stirner, anarhismul a devenit de nerecunoscut. În Franţa, ideile lui Stirner au căpătat trăsături unice. S-a scris puţin despre individualişti în general, iar lucrările care s-au ocupat de ei s-au îndreptat aproape exclusiv asupra grupurilor din Franţa. În acea ţară, la începutul secolului al XX-lea, o parte a revoluţionarilor libertari şi-a schimbat radical viziunea, considerând că revoluţia ce întârzia să apară nu mai poate fi aşteptată în van, ci trebuie trăită pe loc de către fiecare. Această întoarcere către individ, către o preocupare pentru o „filosofie şi o artă a stilului de viaţă”[34], era mai apropiată de valori burgheze, de un mod de viaţă boem, uneori de o introspecţie ascetică, decât de socialism. Noul individualism, mai radical decât cel burghez, şi de fapt, în continuare anti-burghez, deschidea noi posibilităţi. Realizarea idealului revoluţionar trebuia transformată în realitate în fiecare zi, în viaţa personală, mai degrabă decât să fie căutată în viitor prin acţiune sindicală (soluţia anarho-sindicalistă), sau prin insurecţie. Întoarcerea spre individ a luat două direcţii: una dintre ele, de tip stirnerian, a degenerat rapid în violenţă criminală. Într-adevăr, totul este posibil pornind de la declaraţia „nimic nu înseamnă nimic pentru mine”, a discipolilor lui Émile Armand, care îl citau astfel pe Stirner[35].

Cealaltă direcţie, nu mai puţin inspirată de sloganul de mai sus (dar care a filtrat într-o mai mică măsură şi alte influenţe), putea să conducă, prin aceleaşi idei, fie către pasivitate şi indiferenţă, fie către implicare politică activă[36]. În astfel de situaţii, transformarea eului era promovată prin înfiinţarea unor colonii, şcoli libertare şi ziare, sau prin renunţarea la modul de viaţă şi la valorile contemporane. Între anarhiştii care au ales soluţia din urmă, pentru aceia dintre ei care erau naturişti[37], „revoluţia nu trebuia să fie economică şi colectivă, ci umană şi personală, iar punctele de interes erau în primul rând igiena corporală şi alimentaţia”[38]. Scopul era purificarea individului, eliberarea sa de toate relele. Soluţia însemna întoarcerea la o stare primitivă, renunţarea la consumul de carne şi uneori, chiar a oricărui produs de origine animală (lactate, spre exemplu), sau la refuzul gătirii oricărui aliment. Răul era însăşi civilizaţia modernă industrială,[39] cu toate valorile sale. Aici apare o diferenţă faţă de anarhiştii clasici, care se opuneau efectelor societăţii moderne, nu modernităţii în sine. Pentru ei problema era în primul rând politică şi apoi economică, nu tehnologică. Societatea fără stat nu era neapărat o întoarcere la primitivism[40]. În cazul de faţă însă, părăsirea spaţiului nociv şi corupt al oraşului industrial servea şi ea purificării, căci aerul curat şi alimentaţia trebuiau să elibereze indivizii de servitutea faţă de „interesele care stăteau la originea războiului şi luptei economice”[41]. Primitiviştii şi nomazii elogiau primii oameni şi individul „eliberat de toate legăturile morale şi materiale ale societăţii imbecile”[42]. Odată cu renunţarea la oraş şi la carne se putea renunţa chiar şi la haine: nudismul a devenit o practică revoluţionară.

Importantă, deci, nu mai era organizarea muncitorească, obiectivul revoluţiei sociale fiind eliminat complet[43], ci aspectele care ţin de viaţa privată: alimentaţia, libertatea sexuală şi orice ameninţă autonomia voinţei individuale. Pentru unii dintre vegetarieni consumul de carne era sursa tuturor relelor sociale[44]. Deşi unele din trăsăturile acestui anarhism ascetic se regăsesc şi în alte contexte ‒ colonii de naturişti şi nudişti au fost înfiinţate şi în Spania[45], spre exemplu ‒ din punct de vedere istoric, curentul este unul marginal în cadrul anarhismului. În România, singurii aderenţi erau grupaţi în jurul publicaţiei Vegetarismul.

Ca o scurtă abatere de la curentul urmărit aici, merită notat faptul că, pentru cei care au urmat calea violenţei, anarhismul era legat de o existenţă în permanenţă la limită, fapt clar descris în memoriile lui Victor Serge, individualist francez. Ilegaliştii – titulatură a bandiților anarhişti ‒ precum Banda lui Bonnot, au părăsit terenul politicului, devenind nişte „Bonnie şi Clyde” timpurii şi sfârşind la fel de tragic. Ilegalismul apare în retrospectivă ca o digresiune, însă parte a acestui nou tip de anarhism.

Având în vedere ideea de mai sus, legată de renunţarea la obiectivul revoluţiei sociale şi politice, se poate trece peste o eventuală îndoială asupra caracterului micii mişcări vegetariene: faptul că grupul care lucra la Vegetarismul nu discuta despre revoluţie şi nu clama anarhismul nu înseamnă că orientarea sa nu era anarhistă. De altfel, o serie de elemente sugerează clar influenţa anarho-individualistă. Într-un articol din 1933, Ionescu-Căpăţână scrie câteva fraze care ar fi putut foarte bine să fie scrise de un anarhist francez inspirat de Max Stirner. El se declară individualist şi observă că în anumite situaţii „reforma socială” a început pentru unii indivizi în ei înşişi, ei creând societatea viitorului în mijlocul cotidianului. Continuă, scriind că s-a început prin purificare aspră, prin renunţarea la prejudecăţi si apoi încheie hotărând că libertatea este „ceea ce e mai sfânt şi preţios în om”[46]. Individualismul promovat de Ionescu-Căpăţână şi colegii săi trebuia să influenţeze modul de viaţă, inclusiv gusturile vestimentare, în măsura în care hainele puteau să inhibe dezvoltarea individului (înţeles nu doar în sens psihologic şi filosofic, ci şi ca fiinţă corporală). Hainele şi corpul erau percepute ca fiind într-o legătură strânsă. Individul nu era încurajat numai să aleagă bine ce poartă, dar uneori chiar să nu poarte. Dieta vegetariană contribuia la purificare şi dezvoltare personală, eliberându-l pe individ de luxuri inutile[47] şi de dominaţia asupra animalului folosit ca hrană. Eugen Relgis scrie despre cei ce practicau nudismul în Germania:

Uitate sunt făţărniciile moraliste, viermăria viciilor, ororile sociale. Omul e acolo, sub soarele radios, bucuros că respiră, că se purifică în acea solidaritate a naturii, care l-a despuiat de reticenţe, de rang, de clasă.[48]

Ziarul publică un articol al anarhistului individualist francez Han Ryner, pentru care eliberarea de tipul celei descrise mai sus ducea la „libertate etică”, iar cel astfel eliberat ajungea să „sufere de umanitate”[49]. Evident, toate aceste celebrări ale stării naturale i-au împins pe ziariştii militanţi către elogiul stării omului primitiv şi al unei presupuse epoci de aur, epocă ce poate fi recreată de fiecare individ prin acţiunea revoluţionară. Nu găsim însă în paginile Vegetarismului o nostalgie pentru trecutul istoric, deşi este adevărat că ideea întoarcerii la viaţa primitivă sugerează în general prezenţa unui asemenea sentiment. Şi în această situaţie, la fel ca în cazurile similare din alte ţări, refuzul valorilor contemporane se asemăna (parţial) mai degrabă cu libertatea „retragerii în citadelă”, o libertate în izolare, pe care Isaiah Berlin o punea în comparaţie cu libertatea negativă şi libertatea pozitivă. Numai că, paralel cu izolarea avea loc şi afirmarea pozitivă a unor noi valori şi idealuri. Expresia practică a acestor trăsături ale vegetarianismului radical ar fi trebuit să se concretizeze, după cum se va vedea mai jos, sub forma unei colonii înfiinţate de voluntari.

Inevitabil, renunţarea la valorile şi elementele civilizaţiei urbane, la fel ca şi eliberarea personală, aveau o conotaţie politică. Mai mult de atât, problematica demersului de eliberare avea să scoată în evidenţă mai curând sau mai târziu limitele revoluţiei individului ‒ revoluţia în cadrul societăţii existente. Pentru a se dezvolta şi elibera, individul ar fi avut nevoie nu numai de o dietă sănătoasă şi o conştiinţă liberă, ci şi de timp liber – timp dedicat sinelui. Principala barieră în acest sens era necesitatea de a-şi câştiga existenţa în cadrul sistemului contemporan – mai exact, principala problemă era ziua de muncă. Practicarea unui mod de viaţă revoluţionar şi individualist se izbea de o rutină socială resimţită însă de către toţi. În acest punct individualismul românesc se orientează către problema socială şi, astfel, începe să se asemene cu anarhismul clasic. Mica grupare din jurul Vegetarismului nu mai pare acum un simplu club şi îşi relevă astfel orientarea politică. Desigur, nici de această dată cuvântul “anarhism” nu apare scris nicăieri. Într-un amplu articol se argumentează necesitatea timpului liber: răgazul este esenţial pentru evoluţia civilizaţiei şi a individului, iar acest răgaz poate fi obţinut fie prin reducerea numărului orelor de muncă zilnice, fie prin renunţarea la lux, cel care îl determină pe om să muncească mai mult[50]. În primul caz se face referire la soluţiile propuse de Kropotkin şi Reclus, în cel de-al doilea, la cele ale lui Henry David Thoreau.

Articole cu un ton similar mai pot fi găsite în Vegetarismul: Valeriu Buja, influenţat de Thoreau, a publicat un lung articol despre încercarea acestuia din urmă de a trăi simplu, izolat la marginea unui lac timp de trei ani. Judecând după biografia pe care i-o face Relgis, care-i fusese coleg la Umanitarismul, Buja nu trăise viaţa agitată şi periculoasă a unui militant, însă trăise cu pasiunea tipică unuia. Acest lucru răzbate din propriile sale fraze, care poartă în mod clar amprenta ideilor libertare. El scria în Umanitarismul:

Cu ce drept sunt ţinut între graniţe, între legi, când eu vreau să mă înfrăţesc cu omul? […] În ea însăşi, organizarea de stat e egoistă şi imorală. Cu ce drept mă fixează cineva – Stat, Naţiune, Clasă – cetăţean român, când eu nu vreau să fiu nici cetăţean român, nici cetăţean francez, nici de altă naţionalitate, ci om, frate al oricui?[51]

Analizarea modelelor de viaţă propuse de gânditorii anarhişti străini a dus mai apoi la discuţiile despre posibilitatea înfiinţării unei colonii după model libertar în România, iar începutul acestei dezbateri a marcat şi începutul sfârşitului publicaţiei Vegetarismul. Numere la rând, în secţiunea “Pagina coloniei” s-a propus organizarea unei colonii, fiind propus modelul lui Kropotkin şi Reclus, precum şi principiul ajutorului mutual (nu este limpede dacă este vorba despre influenţa mutualismului lui Proudhon). Iniţiativa nu a reuşit să atragă voluntari, nici măcar în urma descoperirii faptului că în 1908 a existat o colonie tolstoiană în Basarabia[52]. Acest eşec descurajant a fost însoţit de o problemă mai veche: publicaţia avea nevoie de susţinere materială prin intermediul abonamentelor. Ionescu-Căpăţână era nevoit să asigure tipărirea cu propriile sale fonduri. Este greu de estimat numărul celor interesaţi de apariţia ziarului, pentru că numărul abonaţilor nu poate reflecta numărul total al cititorilor, şi nici al vegetarienilor mai mult sau mai puţin radicali români în perioada 1932-1934. După aprecierile lui Ionescu-Căpăţână, în Bucureşti vegetarienii erau „într-un număr destul de apreciabil”[53]. În orice caz, pentru a putea fi acoperite costurile publicării, colectivul redacţional considera că era nevoie de cel puţin cinci sute de abonaţi. Din apelurile repetate din fiecare număr rezultă că cifra nu a fost atinsă niciodată, deşi o altă parte a problemei era aceea că mulţi cititori nu îşi plăteau abonamentele, sau luau revista promiţând să plătească cu altă ocazie, lucru care nu se mai întâmpla. Lipsurile de ordin material au jucat un rol decisiv în desfiinţarea Vegetarismului. Criza a devenit din ce în ce mai acută şi ultimul număr, apărut în 1934, a reflectat izolarea colectivului redacţional de publicul larg din România Mare. În 1935 Ion Ionescu-Căpăţână a emigrat, stabilindu-se în Franţa, şi în ultima parte a perioadei interbelice atât el, cât şi Relgis, s-au implicat în susţinerea cauzei republicane în războiul civil spaniol[54]. În 1947, Eugen Relgis a părăsit şi el România, stabilindu-se în final în Uruguay[55]. Acesta este momentul în care a început a doua etapă a carierei lui de militant, însă este în egală măsură momentul sfârşitului anarhismului în România, întrucât cealaltă personalitate importantă a mişcării ‒ Muşoiu ‒ murise deja, în 1944[56].

Concluzii

Lucrarea prezentă se constituie într-o primă istorie a anarhismului românesc. În acelaşi timp însă, ea nu este completă, ci punctează câteva elemente şi persoane esenţiale. Lucrarea a arătat că anarhismul a existat în România. O mişcare rudimentară a luat fiinţă în spaţiul românesc la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, contrar ideii promovate de unii autori menţionaţi în introducere, ea era formată din elemente autohtone (deşi rămâne de estimat ce influenţă au avut străinii aflaţi în România asupra grupurilor indigene). Prin intermediul Editurii Revistei Ideei, ideile anarhiste au fost introduse în spaţiul cultural românesc. De asemenea, lucrarea de faţă a scos la iveală existenţa unui grup de o natură rar întâlnită în istoria radicalismului. Astfel, cu istoria grupului de la Vegetarismul se îmbogăţeşte cunoaşterea asupra anarhismului individualist din Europa.

O altă concluzie ce se desprinde este aceea că, în ciuda unui decalaj, anarhismul românesc a urmat aceleaşi etape doctrinare ca în restul Europei: anarhismul colectivist şi comunist, anarho-sindicalismul şi, nu în ultimul rând, anarho-individualismul, toate aceste sub-categorii şi-au găsit o expresie în contextul românesc.

S-ar putea considera că s-a exagerat discutând despre o mişcare propriu-zisă, având în vedere numărul redus al susţinătorilor anarhismului. Dar termenul a fost folosit cu referire la tendinţă şi la obiectivele unor personalităţi istorice implicate şi nu la rezultat. Eforturile lor aveau, cu siguranţă, scopul creării unei mişcări. O observaţie importantă ar fi aceea că aici nu au putut fi identificate toate grupurile şi indivizii implicaţi în această formă de militantism: având în vedere dificultatea de a se organiza, care i-a caracterizat prea bine pe anarhişti în istorie[57], precum şi existenţa unor persoane precum Valeriu Buja, se poate foarte bine să mai fi existat şi alţi aderenţi ai anarhismului, care nu au semnat însă niciun articol, sau nu au apărut pe nicio listă. Buja a fost aproape anonim în lumea radicalilor români: după o scurtă experienţă de hoinar pe la vârsta de şaptesprezece-optsprezece ani, s-a întors în satul său natal unde a rămas până la moarte, aproximativ zece ani mai târziu. El ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi publicat câteva articole şi Eugen Relgis nu i-ar fi semnat necrologul în paginile unui ziar. Având în vedere aceste aspecte, nu poate încăpea îndoială că rolul anarhiştilor români a fost extrem de limitat. Pe de altă parte, lucrarea a subliniat faptul ca anarhiştii au avut o oarecare contribuţie la răscoala de la 1907.

O altă concluzie ar fi aceea că anarhismul nu poate fi asociat în continuare exclusiv cu terorismul şi distrugerea. Varianta sa românească arată încă o dată cât de divers şi bogat a fost acest curent ideologic. În România, ca şi în restul Europei, teroriştii anarhişti au fost puţini, acţionând pe cont propriu sau în grupuri restrânse[58] şi uneori de o moralitate îndoielnică. Unii dintre ei erau de origine străină şi s-au aflat în România pentru o perioadă limitată de timp. Anarhismul în România a avut, deci, terorişti, dar a avut ‒ poate mai mulţi – moralişti, asceţi şi persoane care au crezut mai presus de toate în libertatea individuală, un principiu de altfel preţuit în societatea actuală de tip occidental. Acelaşi spaţiu geografic a găzduit un curent ideologic în general rar întâlnit, de inspiraţie anarho-individualistă – care atrăgea atenţia că scopul ultim al oricărei revoluţii şi al vieţii este eliberarea individului, subordonând şi condiţionând astfel revoluţia socială. Prin înlăturarea ideilor despre stat şi revoluţie socială a eliminat şi o bună parte din trăsăturile utopice ale anarhismului, precum şi potenţialul totalitar care, începând cu perioada terorii iacobine, a însoţit revoluţiile violente.

Studiul de față reprezintă o variantă extinsă a articolului cu același titlu apărut în Studia Politica: Romanian Political Science Review, vol. XI, nr. 2, 2011, pp. 274-285.

Vlad Brătulean este un activist, artist, polimat, proletar, om al renașterii și membru al PUPI: Partidul Unității Partinice Involuntare.

Referințe

[1] Nicolae Petrescu, „Anarhismul”, în Doctrinele partidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de ISR, Tiparul Cultura Națională, Bucureşti, 1923, p. 198.
[2] I.C. Atanasiu, Mişcarea socialistă, Ed. Adeverul, Bucureşti, 1932, p. 12.
[3] Ana Bazac, Anarhismul şi mişcarea politică modernă, Editura Universitară, Bucureşti, 2002.
[4] Mircea Vâlcu-Mehedinți, Anarhism, Socialism, Ed. Mircea Vâlcu-Mehedinţi, Bucureşti, 2008.
[5] Vom face pe parcursul articolului câteva trimiteri la documente publicate în lucrarea lui Mircea Vâlcu-Mehedinţi. Am verificat acurateţea textelor edite prin confruntare cu documentele din arhivele Serviciului Siguranţei Române.
[6] George Crowder, Anarhismul, trad. De Louis Ulrich Rinaldo, Ed. Antet, Bucureşti, 1997.
[7] James Joll, The Anarchists, Harvard University Press, Cambridge, Massachussets, 1980, p. X; această idee este de asemenea una dintre cele mai importante susţinute de către George Crowder în lucrarea sa despre anarhism.
[8] Mai mulţi autori (printre care şi George Woodcock, citat în acest studiu) definesc anarhismul ca refuz al oricărei forme de autoritate. Critica anarhistă, deşi a vizat autoritatea Bisericii sau chiar a familiei, s-a orientat însă cu precădere împotriva statului. Este relevant în acest sens felul în care Kolakowski a descris mişcarea anarhistă a sfârşitului de secol al XIX-lea: acesta a observat că mişcarea reunea o mare varietate de tendinţe ideologice care aveau în comun faptul că identificau statul cu principala piedică în calea libertăţii (vezi Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, vol. 2, The Golden Age, Clarendon Press, Oxford, 1978, p. 19).
[9] Nicolae Jurcă, Istoria social-democraţiei din România, Ed. Ştiinţifică, București, 1993, p. 104.
[10] Potrivit lui Paul Avrich, o mișcare anarhistă nu a existat în Rusia înainte de începutul secolului al XX-lea; vezi Paul Avrich, The Russian Anarchists, AK Press, 2005, p. 37.
[11] Zamfir C. Arbore, În Exil, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca, Craiova, 1896, pp. 61-63.
[12] Ibidem., p. 142.
[13] Ibidem., pp. 153-155.
[14] Paul Avrich, The Russian Anarchists… .
[15] Zamfir C. Arbore, În Exil… , p. 157.
[16] Vezi capitolul „Plecarea mea din Geneva. Propaganda în armata rusească”, în Zamfir C. Arbore, În Exil…, pp. 386-409.
[17] Nicolae Jurcă, Istoria social-democraţiei…, pp. 12-13.
[18] Ibidem, pp.18-20.
[19] Ibidem, p. 21.
[20] Considerăm că titulatura “individualist” este cea mai potrivită pentru a îl eticheta pe Thoreau. Este dificil a-l încadra pe acesta într-o categorie ideologică anume. El nu a fost menţionat vreodată în lucrările de specialitate ca având vreo legătură directă cu anarhismul european şi nu putea fi conectat nici la cel american din moment ce l-a precedat pe acesta din urmă. Unii autori, precum Jean Preposiet, îl consideră pe Thoreau un precursor al anarhismului. În acelaşi timp, este imposibil de ignorat faptul că ideile pe care el le exprimă în principalele sale lucrări sunt aproape identice cu cele ale ideologilor anarhişti europeni. Pentru un studiu care pune accent pe doctrina individualistă a lui Henry David Thoreau, vezi George Kateb, „Democratic Individuality and the Claims of Politics”, în Political Theory, vol. 12, nr. 3, August 1984, pp. 331-360.
[21] Vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, 8/1905; 37/1906; 1/1907; 35/1907; 119/1911.
[22] Mircea Vâlcu-Mehedinți, Anarhism…, p. 44.
[23] Ibidem, pp. 37-38.
[24] Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale – 35/1907, fila 25.
[25] Nicolae Jurcă, Istoria social-democraţiei…, pp. 63-64.
[26] ANIC, Fond DPSG, dosar 119/1911, fila 2v.
[27] Ibidem, fila 1v. O referire la Christian Rackovski, socialist radical care a activat în România. Exprimarea din document este neclară. Din paragraful citat aici se poate deduce că documentul se referea la o versiune de anarho-sindicalism influenţată de ideile lui Rackovski.
[28] Ibidem, fila 7.
[29] Ibidem, fila 1.
[30] Ibidem, fila 9.
[31] Eugen Relgis, „Cuvântul Umanitarism”, în Umanitarismul, anul I, nr. 5, ianuarie 1929, pp. 68-70.
[32] http://militants-anarchistes.info/spip.php?article5046&lang=fr, accesat la 25.06.2018.
[33] „Pentru ce apărem”, în Vegetarismul: Organ pentru răspândirea vegetarismului şi frugivorismului, anul I, nr. 1, 1932, p. 1.
[34] Alexandre Skirda, Facing the Enemy: A History of Anarchist Organization From Proudhon to May 1968, AK Press, 2002, p. 71.
[35] Victor Serge, Memoirs of a Revolutionary, University of Iowa Press, 2002, p. 23.
[36] Alexandre Skirda, Facing the Enemy… , p. 72.
[37] Atât Jean Maitron, care s-a ocupat de studiul individualiştilor francezi, cât şi alţi autori precum James Joll, utilizează denumirile de “naturişti”, “primitivişti”, “nomazi” şi “nudişti” pentru a diferenţia diversele tendinţe din cadrul mişcării anarhiste. În fragmentele care urmează am preluat denumirile folosite de ei.
[38] Jean Maitron, Le mouvement anarchiste en France. Vol. I – des origines a 1914, Ed. Gallimard, Paris, 1992, p. 379.
[39] Ibidem, p. 380.
[40] Trebuie menţionat că nu toate utopiile cunoscute astăzi erau utopii urbane: cele clasice (a lui Thomas Morus, spre exemplu), dar şi cele proletare, imaginau o dezvoltare în cadrul pe care îl oferă spaţiul urban; Fourier şi adepţii săi refuzau însă oraşul, în timp ce Henry David Thoreau fugea de-a dreptul din el; populismul rus era un caz aparte, pentru că marea masă a populaţiei imperiului ţarist trăia în mediul rural şi revoluţionarii erau de părere că acest mod de viaţă ar trebui păstrat, el constituind esenţa identităţii poporului rus.
[41] Jean Maitron, Le mouvement anarchiste en France… .
[42] Ibidem, p. 180.
[43] Victor Serge, Memoirs…, p. 18.
[44] Jean Maitrons, Le mouvement anarchiste en France… .
[45] James Joll, The Anarchists… , p. 235.
[46] Ion Ionescu-Căpățână, „Individualism şi frugivorism”, în Vegetarismul, anul II, nr. 2, ianuarie 1933, p. 1.
[47] N. Zberea, „Vegetarismul, calea spre o nouă viaţă”, în Vegetarismul, anul II, nr. 7, iunie 1933, p. 14.
[48] Eugen Relgis, „Evadări orăşeneşti”, în Vegetarismul, anul II, nr. 7, iunie 1933, p. 9.
[49] Han Ryner, „Liberarea etică”, în Vegetarismul, anul II, nr. 2, ianuarie 1933, p. 4.
[50] N. Zberea, „Vegetarismul…”, pp. 13-14.
[51] Valeriu Buja, „Calea omului”, în Umanitarismul, anul I, nr. 8, aprilie 1929, p. 195.
[52] „Pagina coloniei”, în Vegetarismul, anul II, nr. 13, decembrie 1933, p. 1.
[53] Ion Ionescu-Căpățână, „Către cei care cred că ne-au înţeles rostul”, în Vegetarismul, anul II, nr. 8-9, august 1933, p. 40.
[54] http://militants-anarchistes.info: http://militants-anarchistes.info/spip.php?article1394&lang=fr; http://militants-anarchistes.info/spip.php?article5046, accesate la 25.06.2018.
[55] Ibidem.
[56] http://militants-anarchistes.info/spip.php?article4162, accesat la 25.06.2018.
[57] George Woodcock, Anarchism. A History of Libertarian Ideas and Movements, Meridian Books, The World Publishing Company, Cleveland, New York, 1962, p. 239.
[58] Ibidem, p. 301.

Newsletter