Anuarul Anarhivei 2020

Zamfir C. Arbure-Ralli (1848-1933)

La 14 noiembrie 1848 se năștea la Cernăuți (pe atunci parte a Austriei) Zamfir Arbure-Ralli, vlăstar al unei cunoscute familii boierești din Basarabia. La 17 ani pleacă la studii la Moscova și Petersburg. Este în curând întemnițat în fortăreața Petru și Pavel pentru implicarea în mișcarea studențească și revoluționară. A făcut parte din același cerc cu Serghei Neceaiev, a cărui proces și poveste i-au inspirat lui Dostoievski ideea romanului Demonii. A reușit să evite deportarea în Siberia și să fugă în Elveția, unde s-a și stabilit pentru o vreme. Aici l-a cunoscut pe Mihail Bakunin, devenind unul dintre apropiații săi. Sub îndrumarea acestuia a înființat, alături de alți tineri din Rusia, o tipografie. Textele publicate aici erau destinate revoluționarilor din Imperiul Rus, Arbure organizând în același timp o rețea de contrabandă a cărților și publicațiilor subversive care trecea prin Iași și Galați. Sub numele de Zemphiry Rouleff, Arbure s-a aflat în 1872 la Saint-Imier (Elveția) printre delegații prezenți la congresul de constituire a „internaționalei anarhiste”. Prieten cu mulți gânditori și revoluționari anarhiști celebri – cu Élisée Reclus a scos o revistă, Le Travailleur, iar prințul Kropotkin l-a scăpat din arestul poliției elvețiene –, Zamfir Arbure ne-a lăsat și câteva fascinante volume de memorii, scrise după stabilirea în România: În exil, Temniță și exil, Nihiliștii, În pușcăria Petro-Pavlovsc. Alături de Victor Crăsescu, alt narodnic refugiat în România, dar și de Sofia Nădejde, a scos prima revistă ilustrată pentru copii din România, Amicul copiilor. Aici a publicat în foileton și câteva romane dedicate tinerilor. Ulterior a ajuns director al biroului de statistică din București, implicându-se însă sporadic și în diferite cauze politice.

În imagine portretul lui Arbure făcut în anii ’20 de pictoriția Nadia Bulighin.

Nicolae Zubcu-Codreanu (1852-1878)

„În ziare? Numai vorbe late, șovinism, o desăvârșită neștiință în toate și o rea credință din partea celor mai mulți. În tinerime? Închinarea câștigului, închinartea aurului și sărutarea mânușilor carierei.” (Nicolae Codreanu)

Nicolae Zubcu-Codreanu, unul dintre primii socialiști din România, s-a născut în Basarabia. A urmat cursurile Academiei medico-chirurgicale din Petersburg, însă a trebuit să fugă din Rusia, fiind urmărit de poliția țaristă pentru implicarea în mișcarea studențească și narodnică. Mutat în România încă din 1874, Nicolae Codreanu a animat unul dintre primele cercuri socialiste din țară, profesând în același timp ca medic în Argeș, dar și în zona Tutovei, în Moldova. A scris pentru presa socialistă și anarhistă (din România, dar și internațională). Câteva texte i-au apărut în publicațiile pe care le scotea Zamfir Arbure în Elveția, Obșcina și Rabotnik (în limba rusă), dar și în Le Travailleur, revistă pe care Arbure o publica împreună cu geograful anarhist Elisée Reclus. În timpul Războiului de Independență a fost medic în spitalele militare. Tot în această perioadă, împreună cu Zamfir Arbure, s-a implicat activ în organizarea transporturilor de literatură revoluționară peste Prut. În același timp, cei doi împărțeau texte subversive ofițerilor și soldaților ruși aflați pe teritoriul României, succesul de care s-au bucurat alertând autoritățile militare și poliția secretă țaristă. Urmăriți de spionii ruși, care încercau să-i asasineze, Arbure și Codreanu au trebuit să fugă din București. Nicolae Codreanu a încercat să ajungă la prietenul său, medicul Nicolae Russel, aflat la Curtea de Argeș. A murit la 31 decembrie 1878, la doar 26 de ani, în casa acestuia, epuizat de o pneumonie galopantă, pe care o făcuse pe drum. Liber cugetător, Nicolae Codreanu nu și-a încălcat principiile nici pe patul de moarte, refuzând administrarea ultimelor taine de către preot și lăsând instrucțiuni să fie înmormântat civil. Cu toate acestea, autoritățile ecleziale din Curtea de Argeș i-au nesocotit ultima dorință, impunând oficierea serviciului religios. Însoțiți de jandarmi cu baioneta la armă, preoții au întrerupt înmormântarea. Apropiații și tovarășii lui Nicolae Codreanu au fost ținuți la distanță și opriți să se împotrivească sub amenințarea puștilor, în timp ce preoții au ținut slujba. În anarhivă se găsește o broșură dedicată vieții medicului Nicolae Codreanu, scrisă de prietenul său, Zamfir Arbure, și publicată în 1879 sau 1880, în 1.000 de exemplare.

Doctorul Nicolae Russel și Besarabia (1879)

Apărută în 1879 la Iași, prima revistă socialist-anarhistă de la noi, Besarabia, era scoasă de grupul din jurul originalului doctor Russel (poreclit și „doctorul american”), din care mai făceau parte și frații Nădejde sau Constantin Mille, viitorii redactori ai periodicului literar-științific Contemporanul. Pe lângă contrabanda cu literatură revoluționară peste Prut, Dr. Russel (unul dintre refugiații din Imperiul Rus ajunși la acea vreme în România) se ocupa și cu medicina. Casa lui era mereu deschisă, samovarul mereu cald, discuțiile mereu aprinse, iar cei lipsiți de mijloace aveau intrare liberă la consultații. Convingerile politice „extravagante” (mai precis anarhiste) ale doctorului l-au făcut celebru în Iași, aducându-l și în vizorul autorităților, care l-au expulzat din țară, la presiunea ambasadei țariste, în 1881. Iată unul dintre remediile pe care se pare că le recomanda doctorul în caz de tuse, răgușeală, insomnie, nervozitate etc. Reclama a apărut în paginile revistei Besarabia.

Constantin Dobrogeanu-Gherea: Anarhism și socialism (1908)

Născut în Imperiul Rus, pe numele său adevărat Solomon Katz, criticului Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) a fost unul dintre revoluționarii narodnici care s-au refugiat în România din calea persecuțiilor țariste. Este cel mai important teoretician marxist din România, iar analizele sale literare și sociologice, mai ales studiul Neoiobăgia, nu și-au pierdut nici azi prospețimea și interesul.

Ajuns inițial la Iași, s-a implicat în transporturile de literatură subversivă peste Prut, transporturi care veneau din Elveția, de la Nicolae Russel și Zamfir Arbure. La acea vreme era, se pare, mai degrabă apropiat de aripa „bakuninistă” a mișcării socialiste. Răpit de spionii ruși în 1878 de la Galați și deportat în Imperiul Rus, a reușit să fugă din captivitate și să se reîntoarcă în România. O monografie execelentă dedicată vieții și operei lui Gherea a fost scrisă de istoricul Zigu Ornea: Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea, Cartea Românească, 1982. Teoretician al vechii mișcări socialiste, a publicat în 1885-1886 la Iași manifestul „Ce vor socialiștii români?”, marcând astfel despărțirea mișcării de tendințele anarhiste de la început și orientarea către parlamentarism. Constantin Dobrogeanu-Gherea, care se pare că inițial fusese simpatizant al teoriilor anarhiste, a nutrit un interes statornic pentru gândirea libertară, chiar dacă a făcut-o de pe pozițiile unei critici neîmpăcate, odată vechile convingeri părăsite. Două dintre articolele sale pe această temă – dintre care unul a apărut și în Franța în 1892, stârnind admirația intelectualilor marxiști, inclusiv a lui Engels și Paul Lafargue – au apărut în broșură, în 1908, și pot citite în anarhivă.

Clujul/Koloszvár în vremea molimei prin ochii lui Elisée Reclus (1873)

Elisée Reclius, geograf, explorator și anarhist francez, a străbătut Transilvania în 1873. Notele sale de călătorie, însoțite de desene inedite care surprind locurile vizitate (Oradea, Ciucea, Cluj, Turda, Roșia Montană, Hunedoara, Sebeș, Valea Jiului etc.) au fost publicate în 1874 cu titlul „Voyage au régions minières de la Transylvanie Occidentale”.

Koloszvár, al doilea oraș al Transilvaniei după numărul de locuitori este primul din punct de vedere politic și se fălește, de asemenea, cu întâietatea pe care o are față de toate celelalte, cu frumusețea edificiilor sale, eleganța societății și rafinamentul manierelor. Cu toate acestea, dacă n-aș fi știut dinainte, nu mi-aș fi dat în ruptul capului seama că intram într-o capitală. Doar două trăsuri așteptau la gară și descoperii că eram unicul călător. Străzile erau aproape pustii; în piața cea mare nu era nimeni la plimbare, iar când trecui prin fața cafenelei principale, răzleții mușterii se întoarseră cu curiozitate, ca și cum sosirea unui străin era un fenomen ciudat. Nerăbdarea oamenilor de la hotel mi se păru și ea foarte neobișnuită. Desigur, aspectul Koloszvár-ului era acela al unui mic oraș de provincie, însă purtările locuitorilor săi nu mă uimeau mai puțin. Avui în curând și explicația misterului. În mijlocul tăcerii generale a orașului, clopotele tuturor bisericilor începură să bată deodată. Din timp în timp auzeam din camera mea un zgomot înfundat, ca de pași regulați. Privii pe fereastră: erau convoaie care se perindau unul după celălalt. Procesiunea era continuă. Era clar că hangiul din Ciucea nu mințise. Holera făcea ravagii la Koloszvár, iar prudența îmi recomanda să nu rămân aici prea mult timp. Mă bucurai foarte mult atunci când un amic veni să mă ia seara pentru a mă duce la țară.

Bisericile (din Koloszvár) erau pline de persoane în doliu și, de altfel, arhitectura lor posacă nu mă îmbia defel să-mi doresc să le văd și interiorul. Nu le-am vizitat, prin urmare, deloc. Am preferat să-mi petrec timpul colindând prin oraș și prin împrejurimi. Am remarcat de îndată cu câtă grijă ingenioasă făcuse primăria să fie măturate rigolele, ridicând, din loc în loc, mici grămezi de gunoaie care fermentau în soarele de august. Asta mi-a amintit de o anecdota sau, mai degrabă, de o glumă, pe care o citisem recent într-un ziar, în legătură cu edilii unui oraș unguresc sau sârbesc din Banat. „Atenție! Vine holera! Nu uitați de niciuna dintre precauțiile necesare!”, li se telegrafiase de la Pesta. A doua zi a venit răspunsul: „Suntem gata! Holera poate să vină!” Cerându-se lămuriri, s-a aflat că toate măsurile de igienă constaseră în săparea anticipată a gropilor la cimitir!

Imaginea apare în impresiile de călătorie ale geografului francez și este o vedere panoramică a Clujului.

Panait Mușoiu (1864-1944)

Panait Mușoiu, cel mai important publicist anarhist de la noi, s-a născut la 18 noiembrie 1864, la Roman. În cele aproape cinci decenii de activitate, Mușoiu a publicat numeroase texte ale literaturii anarhiste clasice, a scos mai multe reviste și a înființat o editură, Biblioteca Revistei Ideei, dar și cea mai longevivă revistă anarhistă de la noi, Revista Ideei, apărută între 1900-1915. Îmbrăcat simplu, cu hainele mereu curate, călcate impecabil, purtând uneori o pălărie cu boruri largi și „o garoafă roșie în colțul buzunarului batistei albe” − doar eșarfa de la gât și-o lăsa voit neglijent „peste haina de catifea cu dungi în relief”, rămășiță boemă a anilor însuflețiți petrecuți în mijlocul vechii mișcării muncitorești − Panait Mușoiu era, scrie Tudor Arghezi „un anarhist” și „unul dintre cărturarii școlii celei mai bune”. Când a împlinit 75 de ani, în 1939, Filip Brunea-Fox l-a vizitat în subsolul din strada Popa Soare, unde, senin și neabătut, Mușoiu își continua munca. „Mag al propriei euforii”, după cum îl descria jurnalistul, Panait Mușoiu a fost un spirit inclasabil, greu de prins în formula unei mișcări, un om care, prin temperament și înțelegere, nu a putut niciodată să adere la vreo dogmă exterioară și care și-a urmărit idealul așa cum și-a trăit și viața: liber, senin și nesupus. În colecția anarhivei puteți găsi reportajul pe care în 1939 i l-a dedicat Filip Brunea-Fox.

Ce folos că e proclamată libertatea conștiinței, că inșii pot să se bucure de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de neatingerea persoanei lor, de suveranitatea individuală, dacă îndură un regim care-i lipsește de foloasele practice ce ar decurge din bunurile acestea? Poți trâmbița cât vrei, ceea ce vrei: când îți lipsesc cele de susținere, dreptul de care tu te bucuri este un drept iluzoriu sau, pe neînconjurate, o simplă bătaie de joc. (Panait Mușoiu, 1897)

Carmen Sylva (1895)

Carmen Sylva este una dintre publicațiile scoase de „cei doi Panaiți”, așa cum erau porecliți în cercurile socialiste Panait Mușoiu și Panait Zosîn. Cei doi își creaseră, de altfel, și faima de „anarhiști”, clasându-se ei înșiși, după mărturia unui contemporan, „cu mândrie în seria aceea de răsturnători violenți ai alcătuirii sociale”. Afirmația trebuie luată, totuși, cu puțină rezervă. Era perioada în care „anarhiștii” (cu Mușoiu în frunte) fuseseră marginalizați de socialiști din cauza criticii lor față de transformarea mișcării muncitorești în partid politic (în 1893).

Revista a apărut la finele anului 1895 și a avut doar 4 numere. Titlul („Carmen Sylva”) ca și subtitlul (revistă „literar-științifică”) arată, pe de-o parte, precauția editorilor, care nu doreau să atragă atenția autorităților, în general ostile publicațiilor socialiste și cu atât mai mult celor anarhiste. Pe de altă parte, subtitlul dezvăluie și una dintre trăsăturile importante ale răspândirii ideilor revoluționare în România la acea vreme – o parte a muncii anarhiștilor consta în răspândirea literaturii științifice și în popularizarea științelor sau a literaturii. Cercurile de studiu anarhiste (la fel cu cele ale studenților narodnici din Rusia) erau, de fapt, cercuri de auto-instruire și emancipare populară. Găsiți în cele trei numere disponibile articole despre „știința socială”, determinism, dar și poezii (unele semnate de George Coșbuc), traduceri (un fragment din Foamea lui Knut Hamsun) sau portrete ale unor scriitori, cum e cel dedicat poetului Ioan Păun-Pincio la moartea sa. Nu lipsesc nici textele politice, cum e cel al anarhistului francez Elisée Reclus, Idealul tinerimii, tradus de Panait Zosîn, cel dedicat lui Carlo Cafiero sau cel despre mișcarea socialistă din Belgia, scris de Mușoiu după călătoria sa prin Europa.

Sociala (1898): prima revistă anarhistă din România publicată într-un sat

După începutul colaborării la revista Mișcarea socială (1897) a anarhiștilor Panait Mușoiu și Panait Zosîn, pe când avea doar douăzeci și unu de ani, Iuliu Neagu-Negulescu se hotărăște să tipărească Sociala (1898), publicație bi-lunară pe care o scotea în comuna Meteleu (azi Scutelnici), jud. Buzău. Deși a avut o existență efemeră (au apărut doar câteva numere), revista a fost prima revistă anarhistă de la noi care a apărut și a fost distribuită într-un sat. Iuliu Neagu avea acasă o mică imprimerie și înjghebase și o bibliotecă cu titluri anarhiste. Familia nu privea cu ochi buni excentricitățile tânărului Neagu, care-și investise, se pare, toate economiile în aceste activități puțin lucrative. În scurt timp a și ajuns, se pare, la sapă de lemn. Revista era scrisă în întregime de Neagu, alte câteva articole fiind preluate din Mișcarea socială (1897): câteva texte de Panait Zosîn, Panait Mușoiu, Eliée Reclus și Piotr Kropotkin. Interesant este că, încă din primul număr, Iuliu Neagu formulase deja viziunea unei viitoare societăți libere, pe care o va zugrăvi în detaliu abia peste 23 de ani, în Arimania sau Țara Buneiînțelegeri. Iată că, încă din 1898, el vorbea despre „o societate a bunei înțelegeri”, care urma să înlocuiască lumea actuală, construită pe exploatare și dominație.

Și peste ruinele ei, din care nici o piatră peste piatră nu va rămâne, se va întemeia măreț «cetatea bunei înțelegeri», unde nu va ființa nici serv, nici stăpân, nici bărbat, nici femeie, ci va ființa omul în toată măreția lui. Acesta ni-i idealul.

Iuliu Neagu-Negulescu și Les Temps Nouveaux (1900)

Iuliu Neagu-Negulescu nu a scris doar pentru ziarele socialiste și anarhiste de la noi, ci a fost și corespondent al cunoscutei reviste anarhiste Les Temps Nouveaux, editată de Jean Grave la Paris; publicație după care Neagu și-a botezat, de altfel, revistele Vremuri Noi, apărute în 1908 și 1935. Într-o corespondență trimisă ziarului francez, Iuliu Neagu relatează o altercație cu jandarmii, care veniseră la domiciliul său din satul Meteleu (BZ) pentru a închide „centrul mișcării anarhiste din România” și pentru a-i confisca broșurile și cărțile. Descinderea s-a lăsat, se pare, cu o încăierare generală, descrisă cu destul patos de tânărul anarhist.
Darea de seamă a apărut în nr. 37 din 1900 al publicației pariziene, fiind tradusă de noi după originalul care se află, împreună cu întreaga colecție a revistei Les Temps Nouveaux, printre colecțiile puse la dispoziție de Bilioteca Națională a Franței:

Aici, ca peste tot, coteria guvernamentală liberalo-conservatoare încearcă să împiedice prin toate mijloacele ca lumina mântuitoare să pătrundă la masele populare. Drept exemplu, vă pot da cele ce urmează.
Săptămâna trecută, eu, tatăl meu, mama mea, două dintre surorile mele și, de asemenea, tovarășul Ștefănescu și șase alți bărbați din satul meu, am fost chemați în fața tribunalului din Buzău. Crima noastră? Că suntem socialiști anarhiști și că i-am fi ultragiat pe deținătorii autorității. Adevărul este că, în octombrie (1899 – n.n.), autoritățile regionale și comunale au vrut să-mi violeze domiciliul pentru a găsi, ziceau ei, „centrul mișcării anarhiste românești” și că eu, împreună cu toată familia mea, ajutați de câțiva bărbați din sat, am reușit să-i împiedicăm pe acești ticăloși să-și ducă la bun sfârșit planul de a-mi confisca biblioteca și de a-l aresta pe tovarășul Ștefănescu, care stătea la mine de ceva vreme. Cu toate acestea, au reușit să ne fure „Anarhia” de Kropotkin și manuscrisul traducerii românești, opera tovarășului Ștefănescu. Brutele în albastru, jandarmii, s-au folosit de săbii și au rănit-o pe mama și pe una dintre mătușile mele, iar mai apoi (destul de grav) și pe sora mea, Elena Dăscălescu, care, văzând brutele cu săbiile trase, a luat o toporișcă și s-a năpustit asupra lor pentru a le apăra pe mama și pe mătușa mea, care erau îngrozite. Pentru că ne-am apărat libertatea împotriva autorităților agresive suntem acum chemați în fața tribunalului. Iată cum respectă justiția libertatea garantată de legi, această libertate a „gândirii cumsecade”, bună numai ca să fie aruncată în ochii imbecilillor de către toți amăgitorii care preamăresc în mod fățarnic legile doar ca să ajungă la putere.

Vremuri noi – organ comunist-libertar (1908)

Una dintre publicațiile scoase de militantul sindicalist Iuliu Neagu-Negulescu, autorul utopiei Arimania sau Țara Buneiînțelegeri (1923, 2018), a fost și Vremuri noi, revistă efemeră, apărută în 1908. Pe lângă articolele semnate de diferiți colaboratori ai revistei și dedicate liberei cugetări, anarhismului, luptei de clasă, sindicalismului revoluționar, pacifismului tolstoian etc., în paginile publicației se găsesc și texte ale unor importanți militanți și teoreticieni anarhiști: Amilcar Cipriani, Jean Grave, Elisée Reclus. „Niciun zeu în cer, niciunul pe pământ! Nicio autoritate în cer, niciuna pe pământ!” scriau redactorii în articolul-program. „Voim să dăm lumii Dreptate și Frăție prin Libertate” lămureau în continuare aceiași redactori înțelesul „anarhiei” și al idealului anarhist. Un text inedit publicat în numărul 2 al revistei este și poemul „Anarhist”, semnat de Al. C. Stegăreanu, care este și unul dintre puținele poeme în mod explict anarhiste scrise în limba română.

Mișcarea socială (1911)

Iuliu Neagu-Negulescu a contribuit și la Mișcarea socială, periodic în care anarho-sindicaliștii din România încercau să promoveze printre muncitori anarhismul și sindicalismul revoluționar. Printre colaboratori se aflau A. Catilina (care scria și la revistele publicstului anarhist Panait Mușoiu), A. Gălățeanu (care va scoate în anii ’20 revista Pagini Libere, tot de orientare „uvrieră”), Gh. Mărculescu (unul dintre cei mai constanți colaboratori ai revistelor anarhiste de la noi), dar și Lucreța Bălănescu, tovarășa de viață a lui Iuliu Neagu.

Temele abordate erau destul de variate, redactorii revistei (din care au apărut șase numere), scriind despre sindicalismul revoluționar, despre organizarea muncitorilor și cooperație, despre solidaritatea internațională și război, despre auto-educare și înființarea de școli libere, despre libera cugetare, despre pedagogie, feminism, anarhism etc. N-au lipsit nici polemicile, grupul din jurul Mișcării Sociale fiind adeptul înființării de sindicate autonome, nesubordonate vreunui partid sau vreunui „centru”. „Noi vrem libertate!”, răspundeau, de exemplu, anarho-sindicaliștii îndemnului la „disciplină” al celor de la România Muncitoare, cu care, de altfel, s-au și aflat o vreme în conflict. Revista a avut și un supliment literar, Viața Liberă, după modelul publicațiilor anarhiste franceze, iar o vreme        s-a vândut alături de faimoasa Revista Ideei a lui Panait Mușoiu.

Cornelia Ștefănescu

Una dintre colaboratoarele constante ale Revistei Ideei a fost pictorița Cornelia Ștefănescu. Ne-au rămas de la ea doar câteva texte, împrăștiate în revista publicistului Panait Mușoiu, câteva mențiuni pasagere și… descrierile din notele Siguranței. Avea, se pare, părul șaten și purta câteodată o rochie albastră. O vreme a petrecut-o în Franța, de unde trimitea corespondențe la revistă, iar mai apoi a ținut un mic stand cu vederi și ilustrații în București. Activă în mișcarea muncitorească și anarhistă, a încercat la un moment dat să sindicalizeze lucrătoarele dintr-un atelier de croitorie și a fost arestată datorită implicării într-o tipografie clandestină comunistă, petrecând mai multe luni la închisoarea Văcărești, în 1919. În închisoare a scris „De Profundis”, un text îndârjit și emoționant, greu de încadrat în vreo formulă anume, mărturie a detenției și afirmare curajoasă (chiar sfidătoare) a propriilor convingeri.

„Vremurile-s revoluționare, oamenii însă nu, căci glasul vechiului egoism e prea puternic încă. Dar noi trecem, ca niște umbre, executând gesturi, căci toate nu-s decât doar niște gesturi…” (C. Ștefănescu)

Joseph Ishill, un tipograf anarhist (1888-1966)

Originar din Botoșani, Joseph Ishill a început să deprindă lucrul cu cuvintele și cărțile încă de timpuriu, devenind ucenic tipograf la doar 14 ani. Ceva mai târziu s-a mutat la București, unde l-a cunoscut pe Panait Mușoiu, editorul Revistei Ideei, care i-a făcut o puternică impresie și care i-a trezit, se pare, interesul pentru autorii anarhiști. A emigrat în 1909 în Statele Unite ale Americii, la fel ca mulți alți români de origine evreiască, dar a continuat să corespondeze cu Mușoiu, ba chiar să primească regulat Revista Ideei. S-a stabilit la New York, familiarizându-se destul de repede cu cercurile anarhiste din metropola americană și participând la animatele prelegeri ale Emmei Goldman. Începuse să se intereseze de metodele pedagogului Francisco Ferrer, iar în scurt timp a devenit unul dintre membrii „coloniei Ferrer“ din Stelton. Colonia era organizată după principii libertare și includea o școală inspirată de viziunea educatorului spaniol. Aici a cunoscut-o pe Rose Freeman, poetă și traducătoare, care i-a devenit apoi tovarășă de viață. Ulterior, cei doi s-au mutat în Berkeley Heights, Ishill întreținându-se din munca de tipograf și folosindu-și timpul liber pentru a scoate reviste, cărți și broșuri. Primul său volum mai important i l-a dedicat lui Oscar Wilde, The Ballad of Reading Gaol, în 1916. A urmat în 1924, după moartea lui Piotr Kropotkin, superba antologie ilustrată Peter Kropotkin: The Rebel, Thinker and Humanitarian. Printre artiștii cu care a colaborat sau ale căror lucrări le-a reprodus în cărțile sale s-au numărat Maximilien Luce, Louis Moreau, Théophile Steinlen, Maurice Duvalet etc. Dintre gânditorii, scriitorii și libertarii cărora le-a tipărit sau dedicat volume, îi amintim aici pe Walt Whitman, Henry David Thoreau, Élisée Reclus, Emma Goldman, Havelock Ellis, Rose Freeman, Eugen Relgis sau Rudolf Rocker. Una dintre cele mai reușite inițiative ale sale rămîne însă antologia apărută în două volume – în 1933 și 1937 – și intitulată Free Vistas: A Libertarian Look on Life and Letters, prin care Joseph Ishill încerca, după propria-i mărturisire, să ofere o idee mai clară despre „anarhism și valoarea sa estetică, atît de nesocotită chiar și de cei mai sinceri precursori ai acestui ideal“. Obișnuia să lucreze singur, scoțând tiraje destul de mici, destinate în mare măsură prietenilor și cunoscuților săi. Era în același timp editor, traducător, corector, culegător și legător, căci „terenul muncii manuale, munca cinstită a brațelor, Ishill nu numai că nu l-a părăsit niciodată, dar a înțeles să-l înnobileze cu o pasiune de artizan medieval“ (Henry Marcus, 1932). A murit la Berkeley Heights, la 14 martie 1966, lăsând în urma sa o colecție impresionantă de tipărituri și poate, mult mai important, pilda unui om care a trăit simplu și liber.

Iztok (1981)

În 1975, anarhiștii bulgari emigrați în Occident au pus bazele unui „periodic libertar de analiză a țărilor răsăritene”, numit Iztok (sau Răsărit). Dacă inițial revista a apărut în bulgară, în anii ’80 a început să apară și în limba franceză, găzduind însă și materiale în alte limbi (română, poloneză, rusă etc.). Din colectivul redacțional al revistei a făcut parte scriitorul și lingvistul Nicolas Trifon, militant libertar plecat din România în 1977.

În 1981, pe fondul nemulțumirii crescânde a muncitorilor din țară față de austeritatea economică și față de măsurile represive ale regimului de atunci, a apărut și o broșură în limba română scoasă de colectivul Iztok. Aceasta conține mai multe texte interesante, printre care și manifestul „Ce vor anarhiștii? (Socialism libertar, nu capitalism de Stat!)”, dar și lista propunerilor muncitorului Vasile Paraschiv pentru organizarea unor sindicate libere, autonome.

Aceste texte, plus un dosar dedicat colectivului „Iztok”, un interviu cu Nicolas Trifon, dar și câteva materiale despre activitatea lui Vasile Paraschiv pot fi citite în nr. 3 din Anarhia, revistă trimestrială apărută în 2012 la București, număr care poate fi, de altfel, citit integral în anarhivă.

Ilustrația din „Iztok” reia (și modifică) o frază a originalului cleric ateu Jean Meslier (1664-1729): „Je voudrais, et ce sera le dernier et le plus ardent de mes souhaits, je voudrais que le dernier des rois fût étranglé avec les boyaux du dernier prêtre.”

Anarhia (2012)

Una dintre cele mai interesante reviste apărute la noi în ultimul deceniu a fost Anarhia, publicație trimestrială scoasă în 2012 la București. Redacția își propunea recuperarea practicilor, teoriei și istoriei mișcării muncitorești și anarhiste locale, publicând eseuri, biografii, recenzii, reportaje, dar și articole de opinie, traduceri sau interviuri. Pe lângă materialele dedicate militanților sau publiciștilor anarhiști de la noi sau care s-au aflat sub influența ideilor libertare (Zamfir Arbure, Panait Mușoiu, Ștefan Gheorghiu, Nicolas Trifon etc.), în paginile revistei și-au găsit locul și texte de prezentare a principiilor sindicalismului revoluționar, anarho-sindicalismului etc.

Din cuprins : „Panait Muşoiu şi Revista Ideei”, „Principiile sindicalismului revoluţionar”, „Economia şi societatea participativă: o nouă viziune economică şi socială”, „În memoria lui Ştefan Gheorghiu”,    „Zamfir C. Arbure: memoriile unui anarhist în România”, „O scurtă cronologie a mișcării sindicale din România de la începuturile ei până în 1933”, „Sindicalistul Vasile Paraschiv: istoria vieții unui disident”, „Interviu cu scriitorul Nicolas Trifon”.

Slogan, o publicație anarho-punk istorică

(1997-2012)

Apărută între 1997 și 2012, cu pauze destul de lungi câteodată între numere, Slogan este una dintre zinele cele mai longevive de la noi sau, așa cum se autodefinea în 2010, „o publicație anarho-punk istorică”. În plus, numerele apărute arată destul de bine și faptul că ideile anarhiste au pătruns la noi preponderent prin intermediul scenei punk și underground, mai ales între anii ’90 și începutul anilor 2000. Chiar dacă nu a existat o suprapunere perfectă între cele două, punctele de intersecție, afinitate și convergență au fost și sunt în continuare numeroase.

Primul număr, scos în 1997, nu se numea Slogan, ci Punklub Magazine, găzduind materiale despre scena underground și punk (națională și internațională): The Exploited, Ura de după Ușă, Dead Kennedys, Sid Vicious și alții. Numărul 3 din 1998 a fost dedicat ediței a doua a Underground Timișoara Festival, care a reunit cele mai cunoscute trupe de punk de la noi de atunci. Începând cu 1999, subtitlul zinei se schimbă din „underground zine” în „underground anarcho-punk zine”, marcând astfel o turnură politică mai clară. De altfel, pe coperta numărului 5 apar în engleză definițiile termenilor „anarhie”, „anarhism” și „anarhist”. În numerele care vor urma, alături de articole și interviuri cu formații din „underground” apar tot mai mult materiale dedicate mișcării anarhiste, de la Pierre-Joseph Proudhon, la grupul Class War din Marea Britanie. Au fost promovate și acțiuni antifasciste sau evenimente tipic anarhiste, ca „Food Not Bombs” sau „Critical Mass” (în numărul 11 din 2002). În același timp, componenta underground a rămas importantă, așa cum o demonstrează și nr. 14 (2012), un număr de „revenire”, care cuprinde materiale cu trupe locale ca Void Forger, P.O.V., Mediocracy sau Clitgore și o recenzie a festivalului Reclaim! Underground Timișoara Festival. Au apărut 14 numere, unele fiind split-uri cu alte zine (Nonconformism sau Gluga Neagră). Câteva dintre acestea pot fi, bineînțeles, descoperite și citite și în anarhivă.

Gluga Neagră – fanzin Do it Yourself Hardcore Punk

Gluga Neagră e o zină care nu are nevoie de foarte multe prezentări. Apărută între anii 2009-2012, publicația era scoasă de colectivul „Gluga Neagră” sau „Black Hood Society”, care anima și Atelierului D.I.Y. din Timișoara, un spațiu autonom dedicat concertelor și altor evenimente. Colectivul era unul hardcore/punk și continua ceea ce era cunoscut drept „mișcarea underground” din Timișoara, contribuind, printre altele, la organizarea festivalurilor No Borders, Reclaim! Underground Timișoara Festival și Independent Voices (#6), dar și a altor evenimente și acțiuni. Zina, asa cum e descrisă în numarul zero din 2009, încerca să ofere informatii despre concerte, dar și interviuri cu formațiile care urmau să cânte în România, „recenzii la evenimentele trecute organizate de noi sau de alții… toate acestea alături de articole și reportaje despre idei și probleme aduse pe foaie de oameni ca tine sau ca mine.”

În paginile zinei se găsesc interviuri cu trupe precum Pavilionul 32, Haos, Bernays Propaganda, Coins as Potrtaits, I stared into the forest, Livia Sura, Stuck in a Rut etc.

El Cabraret (2011)

El Cabraret a fost unul dintre proiectele din sfera Atelier D.I.Y., 32 Seconds și Gluga Neagră. Sub acest nume au apărut mai multe colaje, o zină, dar și un proiect/performance muzical. Universul El Cabraret însemna, în propria descriere: „music (industrial, electro, noise, punk…), visuals, performance theatre, traditional folk goat-dance, texts, audio quotes from films and life, collages/zines…” Ca „one man punk performance squad”, El Cabraret a participat în 2011, alături de Coins As Portraits și I Stared Into the Forest, la un turneu de concerte/performance-uri în mai multe orașe din Europa. Tot în 2011 a apărut și zina omonimă, o colecție de colaje cu mesaje radicale, de critică socială și anti-autoritară. Zina era însoțită de un CD cu piesele El Cabraret.

„Hang on, Companion! … The worst is yet to come!!!

Our rage against the machine is sold for the benefit of the machine. If you beat them at their own game, you’ve lost.

Hang on, Companion! … The worst has not passed yet!”

Lovekills (colectiv și zină anarcha-feministă)

Undeva la începutul anilor 2000 se naște Lovekills, o colectivă radicală, anarcha-feministă, în care au fost implicate mai multe activiste din orașele Timișoara, București și Craiova. Orientarea zinei era una anti-patriarhală, anti-fascistă, anti-militaristă. Printre numeroasele acțiuni la care a luat parte, colectiva Lovekills, împreună cu alte grupuri anarhiste precum Ura, Revolta și Info-Propaganda, a publicat în 2002 primul număr din zina Lovekills. Gândită ca o platformă alternativă la sursele de informare de la acea vreme, zina își propunea să documenteze istoria și dezvoltarea practicilor anarhiste (publicând biografii precum cele ale lui Sofia Perovskaya, Louise Michel, Voltairine de Cleyre, Emma Goldman, Leah Feldman), dar și să relateze despre acțiunile altor grupuri anarcha-feministe: Rote Zora (Germania de Vest), Mujeres Creando (Bolivia), Erinyen Collective (Berlin) etc.

Tot la inițiativa colectivei, în anul 2006 se organizează prima ediție a Festivalului Lovekills care a inclus ateliere practice de auto-apărare, expoziții, documentare și discuții pe teme precum etichetarea în mișcarea punk, rolul bisericii ortodoxe în opresiunea femeii, violența împotriva femeilor etc. Doi an mai târziu, cu ocazia summit-ului NATO organizat la București (2008), brutalitatea intervenției forțelor de ordine este sugestiv redată pe blogul colectivei și în paginile zinei. Cu același ton radical, numeroasele articole apărute în zina Lovekills denunță hărțuirea stradală, sistemul penitenciar sau rolul poliției în perpetuarea violenței împotriva femeilor. O privire critică este acordată și sexismului din cadrul mișcării punk/anarhiste din România din perioada respectivă, neasumarea sa politică fiind, de asemenea, adusă în discuție.

„Fetele nu ascultă muzică punk. Fetele sunt prea timide să meargă la concerte. Fetele ar trebui sa-și păstreze părerile pentru ele. AICI SUNT FETELE CARE SĂ DEMONSTREZE CĂ ASTA ESTE GREȘIT! Fetele cântă muzică punk. Fetele merg la toate concertele. Fetele publică reviste și se exprimă deschis. Fetele și băieții acționează împreună. E timpul să contribui și tu, Depinde te tine!” (colectiva Lovekills)

Mai multe detalii legate de acțiunile colectivei și despre zina Lovekills puteți citi în textele indexate în anarhivă sau în articolul publicat în revista CUTRA în 2020 și care le-a fost dedicat: Adina Marincea, „Asta (nu) e o poveste de dragoste! Lovekills, punk și anarcha-feminism în România”.

autotext – colectivă editorială autonomă (2013)

Colectiva editorială autonomă autotext s-a închegat în 2013 ca un pretext pentru organizarea Târgului de Carte Autonom care urma să aibă loc în același an la Cluj. În prezent, autotext a rămas același pretext activ pentru publicarea unor materiale care rup ritmul narațiunilor spuse și impuse de alții și care reflectă preocupările diverse ale membrelor colectivei, având însă și un scop clar: popularizarea pedagogiei libertare.

Din manifestul autotext (2013):
„Autotext nu este a nimănui, ci este a tuturora. Autotext va fi parte din acest proces al schimbării. Autotext nu este «aici» sau «acolo», ci este oriunde este nevoie să fie!”

Broșurile și zinele traduse și publicate de autotext pot fi citite în colecția anarhivei. Dintre ele pot fi amintite:

Mary Nardini Gang, „Către cea mai queer dintre insurecții”

Emma Goldman, „Copilul și dușmanii lui”

Colin Ward, „Fără școli”

Stephen Cullen, „Copiii în societatea: o critică libertară”

„Pentru binele tău: un zine despre mame, fiice și percepția asupra propriului corp”

Jim Hindle, „Cum să stai în afara spitalului: un ghid pentru a supraviețui psihozei”

D.I.Y. (2004)

O altă zină apărută la începutul anilor 2000 prin contribuția mai multor militanți din cadrul scenei punk a fost publicația sugestiv intitulată D.I.Y.    Încă din primul număr, apărut în 2004 la Timișoara, se urmărea promovarea principiilor organizării anti-autoritare și astfel crearea unei culturi a rezistenței și a inițiativelor autonome. În același timp, în paginile zinei au apărut materiale dedicate diferitelor demonstrații, concerte și acțiuni organizate în țară și peste hotare, dar și detalii despre protestele împotriva proiectului de la Roșia Montană, Băncii Mondiale, rasismului sau militarismului. Odată cu declanșarea războiului din Irak au avut o serie de acțiuni de protest organizate în Craiova, București și Timișoara – toate denunțau militarizarea și războiul, dar și implicarea României în conflict alături de S.U.A. Unul dintre solgane a fost „NU războiului! NU în numele nostru! NU în numele tuturor!”

O relatare interesantă din paginile zinei este cea de la No Border Camp din 2003. Festivalul a avut loc în Timișoara unde, timp de o săptămână, s-au organizat concerte, proiecții de film, acțiuni și discuții pe tema imigrației sau a lagărelor de detenție pentru refugiați. De asemenea, în numărul 2 (2004) apare și o prezentare a proiectului Ladyfest, „eveniment menit să încurajeze talentul artistic al femeilor în muncă, artă, film și educație” și care ulterior s-a concretizat în Festivalul Ladyfest. Recomandăm ca lectură articolul „Săptămâna anti-rasistă în România”, apărut în primul număr. Cu acea ocazie s-a organizat un număr impresionant de acțiuni de informare împortiva rasismului, dar și marșuri, concerte, concursuri de afișe anti-rasiste, proiecții de filme în orașe precum Sibiu, Ploiești, Oradea sau Bacău, toate acestea încheindu-se cu Festivalul Underground Timișoara.

Do-it-Yourself Satu-Mare (2006)

În primăvara anului 2006, mai mulți tineri intersați de subcultura punk și diy, dau naștere colectivului D.I.Y.S.M. (Do-it-Yourself Satu-Mare). La scurt timp după organizarea primului concert, colectivul lansează o serie de discuții, ateliere, proiecții de film, dau interviuri la radio pe teme legate de mișcarea underground și crează un blog. Conform relatărilor acestora, singurele canale de informare de care dispuneau erau Myspace, Indymedia și broșurile care circulau la concerte. S-au creat legături și cu alte grupuri diy, precum BHCB din Bistrița. Un alt aspect la care cei de la D.I.Y.S.M. țineau foarte mult era ca toți cei interesați de evenimentele organizate de colectiv să poată avea acces gratuit. În primul manifest, ei se declarau, în plus, împotriva naționalismului, războaielor, și capitalismului.

„Considerăm naționalismul ca fiind sursa unor grave disensiuni între oameni, posibil mobil al manipulării lor în conflagrații interstatale. Însăși noțiunea de stat național unitar o consideram depășită! […] Suntem împotriva razboiului, oricare ar fi scopul declarat al acestuia. […] Suntem împotriva politcii marilor corporații care, în urma acaparării puterii (economice, finaciare, politice), tind să domine viața socio-culturală a individului prin stabilirea artificială a unor standarde generale de comportament, gust public etc.” (Manifest D.I.Y.S.M)

9 noiembrie – Ziua internațională de luptă împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare (2007)

9 noiembrie este o zi importantă în calendarul luptei împotriva fascismului și a tuturor formelor de discriminare. 9 noiembrie 1938 marchează momentul funest al „nopții de cristal” și dezlănțuirea persecuțiilor naziste împotriva populației evreiești.

Istoria recentă, crizele și transformările tot mai autoritare ale capitalismului scot la iveală discursuri care cultivă în continuare ura rasială, antisemitismul, marginalizarea celor vulnerabili și xenofobia, ascensiunea neo-fascismului fiind, din păcate, o realitate a lumii contemporane.

În România au existat de-a lungul vremii mai multe acțiuni dedicate zilei de 9 noiembrie: proiecții de filme documentare, acțiuni de solidariate cu oamenii fără adăpost, acțiuni „hrană, nu bombe”, discuții și ateliere de combatere a rasismului, demonstrații în București, Timișoara, Cluj, Craiova, publicații de informare, concerte anarho-punk etc. O parte dintre acestea pot fi redescoperite în colecția anarhivei, unde puteți găsi o colecție de afișe, broșuri și fluturași pe această temă.

Spațiul D.I.Y. Craiova (2011-2015)

Între 2011 și 2015 a funcționat la Craiova „Spațiul D.I.Y.”, un spațiu autonom care timp de câțiva ani a găzduit și inspirat inițiative, idei și acțiuni ghidate de principiile egalității și solidarității. Exista și o mică bibliotecă și un free-shop, se organizau proiecții și discuții, concerte sau petreceri, dar și acțiuni „Hrană nu Bombe” sau „Târguri Autonome”.

De 1 mai 2015, grupul a organizat o acțiune „Hrană nu bombe” la Craiova. Din scurtul comuncat care însoțea afișul:

„De 1 mai celebrăm lupta împotriva exploatării capitaliste, solidaritatea internațională și dorința pentru o lume mai justă, mai liberă, mai pașnică. Pe 1 mai noi alegem să ne petrecem ziua alături de aceia care resimt din plin violența pe care este construită actuala ordine socială, într-un mod care să amintească de spiritul solidarității, atât de atacat și ignorat în societatea noastră.”

Hrană, nu Bombe! (Food not Bombs)

Acțiunea „Hrană, nu Bombe” (Food Not Bombs) a pornit la începutul anilor ’80, din inițiativa mai multor activiști și în urma protestelor anti-război din Statele Unite, dar mai ales ca răspuns la politicile de discriminare a oamenilor fără adăpost. Colectivele anarhiste descentralizate, dedicate non-violenței, care au început să organizeze aceste acțiuni, au fost în repetate rânduri atacate de forțele de poliție din Statele Unite și puse sub supravegherea FBI-ului si a serviciilor de informatii. Mișcarea a fost    inclusă de FBI pe lista amenințărilor teroriste. Mulți voluntari „Hrană, nu Bombe” (Food Not Bombs) au fost arestați sub acuzația de terorism. Desigur, acuzațiile nu au avut vreo șansă în sala de judecată deoarece libertatea de exprimare și distribuirea de mâncare gratuită nu sunt ilegale, nici crime (încă). Represiunea guvernului a avut ca rezultat râspandirea colectivelor autonome „Hrană, nu Bombe” (Food not Bombs) în întreaga lume. Puterile statului au motive serioase să se simtă „terorizate”, pentru că această mișcare nu numai că se răspândește incontrolabil, dar a inspirat și alte mișcări, cum ar fi Pirate Radio și Indymedia, Rainforest Action, Direct Action Network, dar și mișcările „Biciclete, nu Bombe” (Bikes Not Bombs) sau proiectul „Locuințe, nu Pușcării” (Homes Not Jails).

În anarhivă puteți găsi mai mulți fluturași de la acțiuni „Hrană, nu Bombe” din București, Craiova, Iași, Cluj sau Timișoara.

Occupy UBB (2013)

La 26 martie 2013 începea ocuparea Universității Babeș-Bolyai de către studenți. Unul dintre sloganele ocupării a fost „Universitatea este a tuturor!”

În anarhivă se găsesc câțiva fluturași cu revendicările de atunci ale studenților, care denunțau subordonarea universității intereselor politice și de grup, dar mai ales abdicarea în fața imperativelor „pieței” și nesocotirea intereselor studenților.

„În loc să reprezinte o pregătire pentru viaţă, Universitatea ne face dependenţi de un sistem socio-economic disfuncțional: învăţământul universitar este o marfă frumos împachetată şi servită unor studenţi-clienţi a căror unică valoare după absolvire este aceea de potenţiali angajaţi.”

Buruieni (2010-2015)

Buruieni este o zină apărută între 2010-2015, în trei numere. De-a lungul timpului au apărut în paginile zinei mai multe traduceri, ilustrații și texte originale pe diferite teme: mediu, ecologie, lupta anti-patriarhală, anti-fascism, organizare, migrație și refugiați, dar și un dosar dedicat mișcării anarhiste din România de la începutul anilor 2000, preluat integral din Abolishing Borders from Below (în limba engleză). Numere din Buruieni s-au găsit și la Târgul Autonom de Carte de la Cluj (20-21 noiembrie 2019).

„Patria noastră e lumea întreagă, legea noastră e libertatea!” (Buruieni, nr. 2)

Creiereală (2014)

Creiereală, „revistă lunară pentru autonomia gândirii critice”, a avut o perioadă de viață scurtă, apărând în iarna-primăvara anului 2014. În cele 4 numere, Creiereală s-a concentrat, în mod serios sau mai hazliu, pe tema conștiinței de clasă a muncitorilor și a studenților, dintr-o perspectivă mai degrabă autonomistă decât anarhistă. Zina era distribuită gratuit și se putea găsi și în câteva locuri din Cluj. Pe lângă revistă, de 1 mai 2015, colectivul editorial a pregătit și câteva afișe și fluturași cu tematică muncitorească, folosindu-se de imagini din filme vechi românești.

Masa Critică (Critical Mass)

Critical Mass sau Masa Critică e o formă de organizare politică și de acțiune directă, dar mai ales un bun prilej de a pune în practică, prin organizare non-ierarhică și anti-autoritară, contestarea modelelor sociale și urbane actuale.

Primul eveniment de acest fel a avut loc la San Francisco, pe 25 septembrie 1992, atrăgând 48 de participanți. Ziua în care sunt organizate masele critice a rămas de atunci ultima vineri din fiecare lună. Mai apoi, „masele critice” s-au răspândit la nivel global atingând, de exemplu, un număr de 80.000 de bicicliști în anul 2008, la un eveniment organizat în Budapesta. Modul de organizare și promovarea se bazează pe principiul xerocrației, mai exact al informării descentralizate (fanzine, broșuri, fluturași puși pe biciclete, autocolane etc.). Nu există lideri, iar rutele sunt alese prin consens sau spontan, aleatoriu. Plimbarea cu bicicleta nu urmărește întotdeauna să facă lobby pentru mai multe piste de bicicletă (deși există și acest obiectiv). Mai degrabă fiecare persoană este liberă să-și inventeze propriul motiv de participare. De exemplu, unele persoane sunt acolo pentru a promova transportul non-motorizat, pentru a-și revendica orașul, iar alții pur simplu pentru că le place să se plimbe cu bicicleta și au un sentiment de comunitate cu toți ceilalți bicicliști din Masa Critică. Pentru mai multe detalii legate de organizarea, promovarea și planificarea unei rute, în anarhivă poate fi citită broșura „Cum să organizezi o masă critică” (2013).

Săptămâna globală de solidaritate cu prizonierii politici anarhiști. ABC Belarus (2015)

În ajunul precedentului ciclu electoral din Belarus, membri ai ABC Belarus, un colectiv de susținere și solidaritate cu prizonierii politici, au făcut un mini-turneu de informare în România cu privire la situația din țară. Îngrădirea drepturilor politice, atacurile susținute ale autorităților împotriva mișcărilor sociale, violarea repetată a drepturilor omului, dar și modalitățile de a contracara efectele represiunii au fost câteva dintre chestiunile discutate.

Represiunea violentă declanșată de autoritățile din Belarus împotriva tuturor celor care denunță în stradă brutalitatea regimului Lukașenko, a șocat în 2020 întreaga lume. Ea nu este însă o surpriză. Mărturiile despre amenințările, abuzurile și tortura la care sunt supuși opozanții regimului au scos la iveală o realitate despre care anarhiștii din Belarus vorbesc de multă vreme. Din păcate, detenția politică există în continuare și nu doar în Belarus. A lupta pentru o lume echitabilă, a denunța corupția și violența puterii, a milita pentru o societate din care discriminarea și exploatarea să nu mai facă parte, sunt încă (sau pot fi) capete de acuzare. Tocmai de aceea, în fiecare an, între 23 și 30 august este săptămâna globală de solidaritate cu prizonierii politici anarhiști