E greu să ne gândim la un alt moment în care prăpastia dintre intelectuali şi activişti, dintre teoreticienii revoluţiei şi practicanții ei, a fost atât de mare. Scriitorii care ani de-a rândul au publicat eseuri de tipul „luărilor de poziție” pentru vaste mişcări populare, care de fapt nu există, par că sunt cuprinși de confuzie sau, mai rău, de un dispreţ descalificant, acum când adevăratele revoluţii apar peste tot. În mod special este scandalos cazul a ceea ce încă este denumită, fără vreun motiv întemeiat, mişcarea „anti-globalizare”, o mişcare care a reuşit, în vreo doi sau trei ani, să transforme complet sensul posibilităţilor istorice pentru milioane de persoane din întreaga lume. Acest lucru ar putea fi doar rezultatul ignoranței sau al încrederii mult prea mari în surse extrem de ostile precum The New York Times, în același timp, aproape tot ce se scrie în mediile progresiste pare că ratează esenţa – sau, cel puţin, rareori sunt atenți la ceea ce participanţii dintr-o mişcare chiar cred că e important în legătură cu aceasta.
Ca antropolog şi participant activ – în mod special în partea mai radicală, cea a acţiunii directe, a mişcării – aş putea să reuşesc să clarific câteva puncte frecvente de interpretare greşită; însă veştile s-ar putea să nu fie apreciate. Bănuiesc că o mare parte din această ezitare provine din rezerva celor care se imaginau în vreun fel radicali de a accepta faptul că ei sunt de fapt liberali: interesaţi să extindă libertăţile individuale şi justiţia socială, dar nu în aşa fel încât să pună realmente probleme instituţiilor conducătoare, cum sunt capitalul sau statul. Şi chiar mulţi dintre cei care ar vrea să vadă schimbarea revoluţionară s-ar putea să nu se simtă complet împăcaţi cu faptul că trebuie să accepte că cea mai mare parte din energia creativă dedicată politicii radicale provine în prezent din anarhism – o tradiție respinsă de ei până acum – şi faptul că a lua în serios această mişcare va presupune să interacționeze respectuos cu aceasta.
Scriu din poziţia unui anarhist, dar într-un fel, numărând câţi oameni implicaţi în mişcare îşi spun de fapt „anarhişti”, şi în ce context o fac, acest lucru nu mai prea contează. Însăşi noţiunea de acţiune directă, prin faptul că respinge politica ce recurge la guverne care le modifică comportamentul, în favoarea intervenţiei fizice împotriva puterii statului într-o formă care prefigurează o alternativă – toate acestea provin direct dintr-o tradiţie libertară. Anarhismul este inima mişcării, sufletul ei; este sursa a aproape tot ce e nou şi promiţător în legătură cu aceasta. Aşa că în ceea ce urmează, voi încerca să lămuresc ceea ce par a fi trei dintre cele mai comune lucruri înţelese greşit despre mişcare – presupusa noastră opoziţie faţă de ceva numit „globalizare”, presupusa noastră „violenţă” şi presupusa noastră lipsă a unei ideologii coerente – iar apoi voi sugera cum, prin prisma tuturor acestor lucruri, intelectualii radicali ar putea să gândească reimaginarea propriilor lor practici teoretice.
O MIŞCARE PENTRU GLOBALIZARE?
Sintagma „mișcare anti-globalizare” este o invenţie a mass-mediei din Statele Unite, iar activiştii nu s-au simțit niciodată confortabili cu ea. Dacă este să fie o mişcare împotriva a ceva, atunci ceva-ul acela este neoliberalismul, care poate fi definit ca un fel de fundamentalism al pieţei – sau, mai bine, un fel de stalinism al pieţei – care susţine că există doar o singură direcţie posibilă în dezvoltarea istorică a umanităţii. Harta se află în mâinile unei elite de economişti şi promotori corporatişti, cărora trebuie să le fie oferită toată puterea odată deţinută de instituţii cu o minimă răspundere democratică; de acum înainte va fi în mare parte manevrată prin intermediul unor organizaţii nealese precum Fondul Monetar Internațional, World Trade Organization sau NAFTA (North American Free Trade Agreement). În Argentina, Estonia sau Taiwan, ar fi posibil să se spună direct: „Suntem o mișcare împotriva neoliberalismului”, dar în Statele Unite limbajul e întotdeauna o problemă. Media corporativă din SUA este probabil cea mai unitară politic din întreaga lume: tot ceea ce poate fi văzut este neoliberalismul – realitatea de fond; în consecinţă, însuşi cuvântul nu poate fi folosit. Se poate face referire la problemele pe care le comportă doar folosind termeni propagandistici precum „comerţul liber” sau „piaţa liberă”. Aşa că activiştii americani sunt în dubiu: dacă cineva sugerează să fie adaugat „cuvântul cu N” (cum i se spune frecvent) într-o broșură sau comunicat de presă, se activează alarmele: atunci acea persoană este exclusivistă, adresându-se doar unei elite educate. Au existat tot felul de încercări de a formula expresii alternative – suntem o „mişcare pentru justiţie globală”, suntem o mişcare „împotriva globalizării corporative”. Niciuna nu este în mod special elegantă sau cu adevărat satisfăcătoare şi, în consecinţă, se întâmplă frecvent ca la diverse întâlniri să auzi vorbitorii folosind aproape interşanjabil „mişcarea de globalizare“ sau „mişcare împotriva globalizării”.
Sintagma „mişcare de globalizare” e chiar sugestivă. Dacă prin globalizare înţelegem dispariţia granițelor şi libera circulaţie a oamenilor, posesiunilor şi ideilor, atunci e destul de clar că nu e numai mişcarea în sine un produs la globalizării, dar şi că majoritatea grupurilor care sunt implicate în ea – în mod particular cele mai radicale dintre ele – sunt în mai mare măsură susţinători ai globalizării decât sunt Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). De exemplu, o reţea internaţională numită Acţiunea Globală a Oamenilor (AGO) a fost cea care a lansat prima dată un apel pentru zile de acțiune la nivel global precum J18 sau N30 – cea din urmă fiind apelul iniţial la protest împotriva întâlnirilor OMC din 1999 din Seattle. Iar AGO în schimb îşi are originile în faimoasa Întâlnire Internaţională pentru Umanitate şi Împotriva Neoliberalismului, care a avut loc în 1996, într-un noroi până la genunchi, în timpul sezonului ploios din Chiapas; şi care a fost iniţiată, după cum spunea Subcomandante Marcos, „de către toți rebelii din întreaga lume”. Oameni din peste 50 de ţări s-au adunat în La Realidad, satul zapatiştilor. Viziunea pentru o „reţea intercontinentală de rezistenţă” a fost formulată în A Doua Declaraţie de la La Realidad:
Declarăm că vom face o reţea colectivă care să cuprindă toate luptele şi rezistenţele noastre particulare, o reţea intercontinentală de rezistenţă împotriva neoliberalismului, o reţea intercontinentală de rezistenţă pentru umanitate.
Fie ca aceasta să devină o reţea de voci care rezistă războiului pe care puterea îl duce împotriva lor.
O reţea de voci care nu numai că vorbesc, dar şi luptă şi rezistă pentru umanitate şi împotriva neoliberalismului.
O reţea care acoperă cele cinci continente şi ne ajută să rezistăm împotriva morţii pe care ne-o promite Puterea.
Declaraţia afirma clar că aceasta nu era „o structură organizatorică; nu are o conducere centrală sau o persoană care ia decizii; nu are un centru de comandă sau ierarhii. Noi suntem reţeaua, toţi cei care rezistăm.”
În anul următor, susținătorii europeni ai zapatiştilor din grupurile Ya Basta! au organizat o a doua encuentro (întâlnire) în Spania, unde a fost avansată ideea unui proces în rețea; aşa a luat naştere PGA (Peoples’ Global Action), la o întâlnire ținută în Geneva în februarie 1998. De la început a inclus nu numai grupuri anarhiste şi sindicate radicale din Spania, Marea Britanie şi Germania, dar şi o ligă a fermierilor socialişti ghandieni (KRRS), asociaţii de pescari indonezieni şi srilankezi, sindicate argentiniene ale profesorilor, grupuri indigene Maori din Noua Zeelandă şi Kuna din Ecuador, Mişcarea Lucrătorilor Fără Pământ din Brazilia (Movimento dos Trabalhadores Sem Terra), o reţea alcătuită din comunităţi fondate de sclavi eliberaţi din America Centrală şi de Sud – şi încă vreo altele câteva. Pentru o perioadă îndelungată, America de Nord a fost foarte puţin reprezentată, exceptând Sindicatul Lucrătorilor Poştali Canadieni – care a avut rolul de a fi cel mai important nod de comunicare, până când internetul l-a înlocuit în mare măsură – şi un grup anarhist din Montreal, numit CLAC.
Dacă originile unei mişcări sunt internaţionaliste, la fel sunt şi revendicările ei. Tripla platformă/program a celor de la Ya Basta! din Italia, de exemplu, revendica un „venit de bază” universal, cetăţenie globală, garanţia liberei circulaţii a oamenilor peste graniţe şi acces liber la noile tehnologii – care în practică ar însemna limite extreme asupra drepturilor de patentare (ele însele o formă foarte insidioasă de protecţionism). Rețeaua No Border (Fără Granițe) – cu sloganul „Nimeni nu este ilegal” – a organizat tabere de o săptămână și laboratoare pentru rezistenţă creativă la graniţa polonezo-germană şi ucraineană, în Sicilia şi la Tarifa, în Spania. Activiştii s-au costumat în polițiști de frontieră, au construit poduri din bărci peste râul Oder şi au blocat aeroportul din Frankfurt cu o orchestră de muzică clasică pentru a protesta împotriva deportării imigranţilor (deportaţii mureau prin asfixiere pe curse aeriene ale companiilor Lufthansa şi KLM). Tabăra din acest an este planificată să aibă loc în Strasbourg, reşedinţa Sistemului Informatic Schengen, o bază de date de tip căutare-și-control (search-and-control) cu zeci de mii de terminale pe toată suprafaţa Europei, care urmăresc mişcările migranţilor, ale activiştilor sau ale oricăror altor persoane îşi doresc.
Din ce în ce mai mult, activiştii au încercat să atragă atenţia asupra faptului că viziunea neoliberală asupra „globalizării” este în mare măsură limitată la mişcarea capitalului şi a mărfurilor, şi că de fapt înăspreşte barierele împotriva liberei circulaţii a oamenilor, informaţiei şi ideilor; dimensiunea trupelor de la granițele SUA aproape că s-a triplat de la semnarea NAFTA. Deloc surprinzător, dacă nu ar fi posibil să îngrădești majoritatea oamenilor din lume în enclave sărăcite, atunci Nike sau The Gap nu ar avea niciun interes să îşi mute producția acolo de la bun început. În condiţiile liberei circulaţii a oamenilor, întregul proiect neoliberal ar colapsa. Acesta e un alt lucru de reţinut atunci când oamenii vorbesc despre declinul „suveranităţii” în lumea contemporană; cea mai importantă realizare a statului-naţional din ultimul secol a fost stabilirea unei grile uniforme de bariere foarte bine păzite în toată lumea. Luptăm exact împotriva acestui sistem internaţional de control, în numele unei globalizări veritabile.
Aceste conexiuni – şi legăturile mai ample între politicile neoliberale şi mecanismele coercitive ale statului (poliţie, închisori, militarism) – au jucat un rol din ce în ce mai vizibil în analizele noastre din moment ce chiar noi ne-am confruntat cu niveluri de represiune de stat din ce în ce mai mari. Graniţele au devenit un aspect important în Europa în timpul întâlnirilor FMI din Praga, şi mai apoi a întâlnirilor UE din Nisa. La summitul FTAA (Free Trade Area of the America) de vara trecută din Quebec, linii invizibile, care au fost anterior tratate ca şi cum nu ar fi existat (cel puțin pentru oamenii albi), au fost convertite peste noapte în fortificaţii împotriva circulaţiei aşa-zișilor cetăţeni globali, cerând dreptul de a formula petiţii conducătorilor lor. „Zidul” de trei kilometri construit prin centrul oraşului Quebec, pentru a feri reprezentanţii statelor ce participau la dineuri să aibă vreun contact cu populaţia, a devenit simbolul perfect pentru ceea ce înseamnă de fapt neoliberalismul în termeni umani. Spectacolul oferit de participanții la Black Bloc, înarmaţi cu foarfece şi cleşti, cărora li s-au alăturat numeroase alte categorii sociale, de la oţelari la luptători Mohawk, pentru a da jos zidul, a devenit – exact din acest motiv – unul dintre cele mai intense momente din istoria mişcării.
Totuşi, există un contrast izbitor între acest internaționalism și cele mai vechi. Cel din urmă ajungeau să exporte de obicei modele organizaţionale vestice în restul lumii; în cele din zilele noastre, circuitul a fost inversat. Multe, probabil că cele mai multe, dintre tehnicile emblematice ale mişcării – incluzând nesupunerea civică nonviolentă în masă – au fost iniţial elaborate în sudul global. Pe termen lung, acest lucru s-ar putea să fie singurul lucru radical din această mișcare.
MILIARDARI ŞI CLOVNI
În media corporativă, cuvantul „violent” este invocat ca un fel de mantră – invariabil, în mod repetat – oricând are loc o acţiune de amploare: „proteste violente”, „ciocniri violente”, „poliţia atacă cartierul general al protestarilor violenţi”, chiar şi „revolte violente” (există şi de alte feluri?). Asemenea expresii sunt în mod normal invocate atunci când o simplă descriere, în limbaj colocvial, a ceea ce a avut loc (oameni care aruncă cu bombe de vopsea, spărgând geamurile magazinelor goale, ținându-se de mână în timp ce blochează intersecții, polițiștii bătându-i cu bastoane) ar putea să lase impresia că cei care au fost realmente violenţi sunt de fapt polițiștii. Media americană sunt probabil cele mai mari infractoare aici – iar asta în ciuda faptului că după doi ani de acţiune directă din ce în ce mai militantă, e în continuare imposibil să dai măcar un exemplu de nume căruia vreun activist american să îi fi cauzat lovituri fizice. Aş spune că ceea ce într-adevăr deranjează puterile actuale nu este violenţa mişcării, ci relativa lipsă a ei; guvernele pur şi simplu nu ştiu cum să trateze o mişcare fătiş revoluţionară care refuză să fie încadrată în modele obişnuite de rezistenţă armată.
Efortul de a distruge paradigmele existente este de obicei destul de conştient de sine. Acolo unde odată părea că singurele alternative la marşurile cu pancarde erau fie nesupunerea civilă non-violentă ghandiană sau insurecția fățișă, grupuri ca Rețeaua de Acțiune Directă (Direct Action Network), Revendică Străzile (Reclaim the Streets), Blocurile Negre (Black Blocs) sau Tute Bianche, toate au încercat în felurile lor să cartografieze un teritoriu complet nou. Aceștia încearcă să inventeze ceea ce mulţi numesc „un nou limbaj” al nesupunerii civile, combinând elemente de teatru de stradă, festivaluri şi ceva ce poate fi numit doar război non-violent – non-violent în sensul adoptat de, să spunem, anarhiştii de la Black Bloc, pentru că evită orice fel de rău fizic direct adus fiinţelor umane. De exemplu Ya Basta! este faimoasă pentru tacticile lor tute bianche sau a salopetelor albe: bărbaţi şi femei care se îmbracă în costume elaborate, de la armură din spumă pâna la tuburi sau dispozitive plutitoare din gumă, coifuri şi costume rezistente la chimicale (verişorii lor britanici sunt bine-îmbrăcaţii de la Wombles). În timp ce această armată batjocoritoare îşi face loc printre baricadele poliţiei, protejând oamenii de lovituri sau arest, echipamentul ridicol pare să reducă oamenii la personaje de desene animate – hidoase, ciudate, prostești, aproape indestructibile. Efectul crește atunci când linii întregi de astfel de personaje costumate atacă poliția cu baloane şi pistoale cu apă sau, precum „Blocul Roz” din Praga sau din altă parte, se costumează în zâne şi îi gâdilă cu pămătuful.
La Convenţiile Partidelor Americane (American Party Conventions), Miliardarii pentru Bush (sau Gore) s-au îmbrăcat în fracuri şi rochii de seară şi au încercat să înfunde teancuri de bani spalaţi în buzunarele poliţiei, mulţumindu-le pentru înăbuşirea nemulțumiților. Niciunul dintre ei nu a suferit măcar răni minore – probabil că celor din poliţie li se oferă terapie împotriva lovirii vreunei persoane în frac. Blocul Revoluționar al Clovnilor Anarhiști (Revolutionary Anarchist Clown Bloc), cu bicicletele lor înalte, perucile în culorile curcubeului şi ciocanele gonflabile, au indus poliţia în eroare atacându-se reciproc (sau pe miliardari). Aveau cele mai bune lozinci: „Democraţie? Ha, ha, ha!”, „Pizza unită nu poate fi înfrântă”, „Hei ho, hei ho – ha ha, hi hi”, dar şi meta-lozinci precum „Apel! Răspuns! Apel! Răspuns!” şi – favorita tuturor – „Lozinca din trei cuvinte! Lozinca din trei cuvinte!”.
În oraşul Quebec, o catapultă gigantică construită în stil medieval (cu ajutorul celor din facţiunea stângistă a Societăţii pentru Anacronism Creativ [Society for Creative Anachronism]) proiecta jucării de pluș către FTAA. S-au studiat tehnici antice de război pentru a adopta forme de confruntare non-violente, dar foarte militante: existau peltaști şi hopliți (primii în cea mai mare parte din Insulele Prințul Edwards, cei din urmă din Montreal) prezenți în Quebec City, iar cercetările despre zidurile de scuturi romane continuă și în prezent. Blocada a devenit o formă de artă: dacă realizezi o reţea enormă de fire textile de-a lungul intersecţiei aceasta e de fapt imposibil de trecut; poliţia pe motociclete se blochează ca muştele. Păpuşa Eliberării, cu braţele ei larg deschise, poate să blocheze un sens cu patru benzi al autostrăzii, iar dansurile în formă de şarpe pot deveni o formă de blocadă mobilă. Rebelii din Londra au plănuit acţiuni pe tabla de Monopoly pentru ultima celebrare a zilei de 1 Mai – au construit hoteluri în zona Mayfair pentru persoanele fără adăpost, au organizat Reducerile Secolului pe strada Oxford, Grădinărit de Gherilă – doar parţial întrerupte de intervenţia poliţiei şi ploaia torenţială. Dar chiar şi cel mai militant dintre militanţi – sabotori ecologişti precum cei din Frontul de Eliberare al Pământului (Earth Liberation Front) – evită cu foarte mare atenție să facă ceva care ar putea să cauzeze vreun rău oamenilor (sau chiar şi animalelor). Amestecarea acestor categorii convenționale este exact ceea ce surprinde forţele de ordine şi le face disperate să aducă situaţia înapoi pe un teritoriu familiar (violenţa brută): chiar şi până la încurajarea huliganilor fascişti să devină violenți ca o scuză pentru a folosi o forţă copleşitoare împotriva tuturor celorlalţi, aşa cum s-a întâmplat în Genova.
Aceste tipuri de acţiune pot fi regăsite în acrobaţiile sau teatrul de gherilă al Yippies şi al indienilor metropolitani din Italia anilor 1960, în luptele squatterilor din Germania sau Italia anilor 1970 şi 1980, sau chiar în rezistenţa ţăranilor în faţa extinderii aeroportului din Tokyo. Dar mi se pare că şi aici, originile cruciale se află la Zapatistas şi la alte mişcări din sudul global. În multe feluri, Armata Zapatistă de Eliberare Națională (EZLN) reprezintă o încercare a oamenilor cărora întotdeauna le-a fost refuzat dreptul de rezistență non-violentă, civilă să şi-l însuşească; mai exact să demaște cacealmaua neoliberalismului şi a pretențiilor sale de democratizare şi de acordare a puterii către „societatea civilă”. După cum spun comandanţii acestora, e ca o armată care aspiră să nu mai fie o armată (e un fel de secret deschis care, cel puțin în ultimii anii, nici măcar nu au purtat arme reale). Aşa explică Marcos convertirea lor de la tactici standard de război de gherilă:
Am crezut că oamenii ori nu ne vor acorda atenție, ori nu ni se vor alătura în luptă. Însă ei nu au reacţionat în niciunul dintre aceste feluri. Ne-am dat seama că toţi aceşti oameni, care erau mii, zeci de mii, sute de mii, probabil milioane, nu au vrut să se răscoale alături de noi, însă… nici nu au vrut ca noi să fim anihilaţi. Au vrut ca noi să dialogăm. Acest lucru ne-a distrus complet strategia şi a rezultat în definirea zapatismului, a neo-zapatismului.
La ora actuală EZLN este genul de armată care organizează „invazii” de baze militare mexicane, în care sute de rebeli se năpustesc complet neînarmați şi strigă şi încearcă să îi facă de râs pe soldaţii prezenți. În mod similar, acţiunile de masă ale Mişcării Muncitorilor fără Pământ au dobândit o enormă autoritate morală în Brazilia prin ocuparea terenurilor nefolosite în mod complet non-violent. În ambele cazuri, este destul de clar că dacă aceiaşi oameni ar fi încercat același lucru acum douăzeci de ani, ar fi fost pur şi simplu împușcați.
ANARHIE ŞI PACE
Oricum am alege să le trasăm originile, aceste noi tactici sunt perfect în acord cu inspiraţia în general anarhistă a mişcării, care nu urmărește acapararea puterii de stat, cât expunerea, delegitimizarea şi demontarea mecanismelor de conducere, și câștigarea unor spaţii tot mai largi de autonomie faţă de acesta. Totuşi, aspectul crucial este că toate astea sunt posibile într-o atmosferă generală de pace. De fapt, mi se pare că la momentul actual acestea sunt mizele de bază ale luptei: unele care ar putea foarte bine să determine direcţia generală a secolului XXI. Trebuie să ne amintim că la sfârşitul secolului XIX şi la începutul celui de-al XX-lea, atunci când cele mai multe partide marxiste deveneau cu repeziciune social-democrații reformiste, anarhismul şi anarhosindicalismul erau centrul stângii revoluţionare. Situaţia s-a schimbat cu adevărat abia odată cu Primul Război Mondial şi cu Revoluţia Rusă. Succesul bolşevicilor, ni se spune adesea, a fost cel care a dus la declinul anarhismului – cu excepția glorioasă a Spaniei – şi a catapultat comunismul în faţă. Dar am impresia că lucrurile pot fi privite şi în alt fel.
La sfârşitul secolului al XIX-lea multă lume credea cu adevărat că războiul dintre puterile industrializate devenise desuet; aventurile coloniale constituiau o constantă, dar un război între Franța şi Anglia, pe teritoriu francez sau englez, părea la fel de inimaginabil ca în zilele noastre. Pe la 1900 chiar şi folosirea paşapoartelor era considerat un act de barbarism. „Scurtul secol XX” a fost, în contrast, probabil cel mai violent din istoria umanităţii, aproape integral preocupat ori cu producerea de războaie mondiale ori cu pregătirea lor. Atunci nu este deloc surprinzător că anarhismul a părut cu repeziciune ca fiind nerealist, în condiţiile în care măsura principală a eficacităţii politice a devenit abilitatea de a menţine maşinării de ucidere mecanizate. Acesta este unul dintre lucrurile la care anarhiştii, prin definiţie, nu sunt deloc buni. De aceea nici nu este surprinzător că partidele marxiste – care erau prea bune din punctul acesta de vedere – au părut prin comparaţie mult mai practice şi realiste. Iar în momentul când războiul rece s-a încheiat şi războiul dintre puterile industrializate a devenit din nou de neimaginat, anarhismul a reapărut exact acolo unde era la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o mişcare internaţională aflată în centrul stângii revoluţionare.
Dacă acest lucru este corect, atunci devine clar care sunt mizele ultime ale actualei mobilizări „anti-teroriste”. Pe termen scurt, lucrurile într-adevăr arată foarte înfricoşător. Guvernele care se luptau cu disperare ca să găsească un mod de a convinge publicul că noi eram terorişti încă dinainte de 11 septembrie, simt acum că li s-a acordat putere fără vreo restricţie (carte blanche); fără îndoială că foarte mulţi oameni de treabă sunt pe punctul de a suferi o represiune teribilă. Dar pe termen lung, o întoarcere la nivelul violențelor din secolul XX sunt pur şi simplu imposibile. Atacurile de pe 11 septembrie au fost un fel de întâmplare fericită (primul plan terorist foarte ambiţios din istorie care chiar a funcţionat); extinderea armelor nucleare va asigura că porţiuni tot mai mari ale globului vor fi, din toate punctele de vedere, în afara limitelor războiului convențional. Şi dacă războiul semnifică sănătatea statului, perspectivele organizării anarhiste nu pot decât să fie îmbunătăţite.
PRACTIC ND DEMOCRAŢIA DIRECTĂ
O nemulţumire constantă cu privire la mişcarea de globalizare exprimată de publicaţiile progresiste este că, deşi este genială tactic, acesteia îi lipseşte o temă centrală sau o ideologie coerentă. (Acest lucru pare să fie echivalentul stângist al pretenţiilor pe care le au media corporative conform cărora am fi o trupă de copii proşti care promovează o grămadă de cauze fără nicio legătură – eliberaţi-l pe Mumia, renunţaţi la datorii, salvați pădurile seculare). O altă linie de atac este aceea că mişcarea este cuprinsă de o opoziţie generică faţă de toate formele de structură sau organizare. Este îngrijorător că trebuie să scriu aceste lucruri la doi ani după Seattle, dar cineva trebuie să o facă: această mişcarea este despre reinventarea democraţiei. Nu se opune organizării. Este despre crearea unor noi forme de organizare. Nu îi lipseşte ideologia. Aceste noi forme de organizare sunt ideologia ei. Mişcarea își propune crearea şi transpunerea unor reţele orizontale în locul unor structuri de jos în sus, cum sunt statele, partidele sau corporaţiile; reţelele bazate pe principiile democraţiei descentralizate şi a consensului non-ierarhic. În definitiv, ea aspiră să fie mult mai mult decât atât, pentru că în cele din urmă aspiră să reinventeze viața cotidiană în întregime. Dar spre deosebire de alte forme radicale, trebuie ca în primul rând ea să se organizeze în sfera politică – în principal pentru că acesta a fost un teritoriu pe care puterile existente l-au abandonat în mare măsură (mutându-și artileria grea înspre domeniul economic).
În ultima decadă, activiştii din America de Nord au depus o enormă energie creativă pentru reinventarea proceselor interne din grupurile lor, pentru a crea modele viabile de cum ar putea arăta democraţia directă. După cum notam, ne-am inspirat aici din modele din afara tradiţiei vestice, care aproape invariabil se sprijină pe câteva procese de stabilire a consensului în locul unui vot al majorităţii. Rezultatul este o panoplie bogată şi în extindere de instrumente organizaţionale – consiliile de vorbitori, grupuri afinitare, instrumente de facilitare, divizarea pe grupuri, acvarii, preocupările care blochează propuneri, cei care urmăresc vibraţiile şi aşa mai departe – toate cu scopul de a crea forme ale procesului democratic care să permită apariţia iniţiativelor şi dobândirea celei mai eficiente solidarități, fără ca vocile disidente să fie cenzurate, să se creeze poziţii de conducere sau să oblige pe cineva să facă ceva cu care nu au fost de acord.
Ideea de bază a procesului consensual este că în loc de vot se încearcă venirea cu propuneri acceptabile pentru toată lumea – sau cel puțin unele cărora nu li se opune nimeni: prima dată e formulată propunerea, se întreabă dacă există probleme sau adăugiri, iar apoi se încearcă adresarea lor. De multe ori, în acest punct, lumea din grup propune „amendamente amiabile” care să fie adăugate propunerii originale, sau să o schimbe parțial, pentru a exista certitudinea că nelămuririle sunt adresate. Apoi, într-un final, când se face apel la consens, se întreabă dacă cineva vrea să „blocheze” sau „să stea deoparte”. A sta deoparte înseamnă doar a spune că „eu personal nu aş vrea să fac parte din această acţiune, dar nu aş opri pe altcineva să o facă”. Blocarea este un fel de a spune că „eu consider că acest lucru violează principiile fundamentale sau scopurile acestui grup”. Funcţionează ca un drept de veto: orice persoană poate să anuleze complet o propunere prin blocarea ei – cu toate că există modalităţi de a contesta dacă un blocaj se referă cu adevărat la principii.
Există diferite tipuri de grupuri. Consiliile de reprezentanţi, de exemplu, sunt adunări mari care fac muncă de coordonare a „grupurilor de afinitate” mai mici. Cel mai adesea ele sunt organizate înainte, şi în timpul, acţiunilor directe de amploare, cum au fost cele din Quebec sau din Seattle. Fiecare grup de afinitate (care poate să aibă între 4 şi 20 de persoane) alege câte un reprezentant (vorbitor), care este împuternicit să vorbească pentru ei în adunarea mai mare. Numai aceşti reprezentanți pot să ia parte la procesul de ajungere la consens în timpul consiliului, dar înainte de a fi luate decizii majore ei se despart din nou în grupuri de afinitate şi fiecare grup ajunge la un consens cu privire la poziţia pe care vor ca reprezentantul lor să o aibă (nu chiar aşa de obositoar precum ar putea să sune). Pe de altă parte, împărțirea pe grupuri are loc atunci când o întâlnire mare se împarte temporar în mici grupuri de lucru care se vor concentra asupra luării deciziilor sau generării de propuneri, care apoi pot fi prezentate pentru aprobare în faţa întregului grup când acesta se reîntruneşte. Instrumente de facilitare sunt folosite pentru a rezolva problemele sau pentru a avansa discuțiile în caz de împotmolire. Se poate solicita o sesiune de brainstorming, în care oamenii au voie doar să prezinte idei, însă nu să le critice pe ale celorlalți; sau se poate solicita un sondaj fără caracter obligatoriu, în care oamenii ridică mâna doar pentru a se observa cum se raportează fiecare membru la o propunere, în loc să se ia o decizie. Acvariul este folosit doar dacă există diferenţe profunde de opinie: pot fi luaţi doi reprezentanţi pentru fiecare parte – un bărbat şi o femeie – să fie poziționați în centru, iar toţi ceilalţi îi înconjoară în linişte urmărind dacă cei patru nu pot să realizeze o sinteză sau să ajungă la un compromis împreună, pe care să poată să îl prezinte apoi ca propunere în faţa întregului grup.
POLITICĂ PREFIGURATIVĂ
Toate acestea sunt încă în lucru, iar crearea unei culturi democratice în rândul oamenilor care au puţină experienţă cu asemenea lucruri este necesarmente o treabă dureroasă şi inegală, plină de tot felul de obstacole şi false începuturi, dar – cum poate să depună mărturie aproape orice comandant de poliţie care a dat de noi pe străzi – democraţia directă de acest gen poate să fie uimitor de eficientă. Şi e greu să găseşti pe cineva care a participat la asemenea acţiuni şi căruia, în consecinţă, nu i s-a transformat profund înţelegerea asupra posibilităţilor umane. Una e să spui: „o altfel de lume este posibilă”. Alta e să o experimentezi, chiar dacă temporar. Probabil că cel mai bun mod de a începe să ne gandim la aceste organizaţii – Reţeaua de Acţiune Directă (Direct Action Network), de exemplu – este să le vedem ca fiind diametral opuse grupurilor marxiste sectare sau, la fel de bine, grupurilor anarhiste sectare. Acolo unde „partidul” democratic-centralizator pune accent pe realizarea unei analize teoretice complete şi corecte, pretinde uniformitate ideologică şi tinde să suprapună viziunea unui viitor egalitar cu formele de organizare autoritare din prezent, aceste noi organizaţii caută dinadins diversitatea. Dezbaterea se concentrează întotdeauna asupra unor anumite căi de acţiune; e de la sine înţeles că nimeni nu va converti complet pe altcineva la felul său de a vedea lucrurile. Motto-ul ar putea să fie: „dacă ești dispus să acționezi acum ca un anarhist, viziunea ta pe termen lung e în mare măsură treaba ta”. Ceea ce pare de bun simț; niciunul dintre noi nu ştie cât de departe pot să ne ducă de fapt aceste principii sau cum ar putea până la urmă să arate societatea complexă care s-ar baza pe ele. Ideologia lor, aşadar, este imanentă principiilor anti-autoritare care stau la baza practicii ei, iar unul dintre principiile mai explicite este că lucrurile trebuie să rămână aşa.
În fine, aş vrea să extrag câteva dintre întrebările ridicate de reţelele de acţiune directă cu privire la alienare şi la implicaţiile mai ample pentru practica politică. De exemplu: de ce se întâmplă ca, chiar şi atunci când nu există aproape nici o altă grupare de persoane care duce o politică revoluţionară într-o societate capitalistă, singurul grup cel mai probabil să fie empatic proiectului ei este constituit din artişti, muzicieni, scriitori, şi alţii care sunt implicaţi într-o formă de producţie non-alienată? Cu siguranţă trebuie să existe o legătură între experienţa concretă de a imagina prima dată lucrurile şi apoi de a le aduce la înfăptuire, individual sau colectiv, şi abilitatea de a prefigura alternative sociale – în mod particular, posibilitatea unei societăţi ale cărei premise sunt înseşi formele de creativitate mai puţin alienate? Se poate chiar sugera faptul că coaliţiile revoluţionare întotdeauna tind să se sprijine pe un tip de alianţă între cei din societate care sunt cel mai puţin alienaţi şi cei mai oprimați; adevăratele revoluţii, se poate spune, au avut tendinţa de a izbucni atunci când aceste două categorii s-au suprapus în general.
Acest lucru, cel puţin, ne ajută să explicăm de ce aproape întotdeauna pare că au fost ţăranii şi meseriaşii – sau, chiar mai mult, foşti ţărani şi meseriaşi recent proletarizaţii – cei care au ajuns să abolească regimurile capitaliste şi nu cei care s-au obişnuit de generaţii cu munca salarială. De asemenea, ne ajută să explicăm extraordinara importanţă a luptelor duse de populaţiile indigene în cadrul noii mişcări; aceşti oameni tind să fie simultan cel mai puţin alienaţi, dar şi cei mai supuşi opresiunii pe acest pământ. Acum că noile tehnologii de comunicare au făcut posibil ca ei să fie incluşi în alianţe revoluţionare globale, la fel ca rezistenţa şi revolta locală, este aproape inevitabil faptul că ele ar trebui să joace un profund rol de inspiraţie.
