Autorul s-a stabilit de multă vreme în Suedia. Întâi și-a scris memoriile în idiș pentru un ziar anarhist publicat la New York, care exista încă din 1890. Traducerea în limba engleză a fost făcută mai apoi tot de Stanger. În memoriile lui Mechel Stanger apar, zugrăvite în culori vii, mai multe personaje celebre: Rudolf Rocker, important teoretician anarhist; Erich Mühsam, poet și anarhist german care a fost ucis într-un lagăr de concentrare nazist; Emma Goldman, care a apărut ultima dată în bestsellerul Ragtime; Voline, a cărui carte despre „revoluția necunoscută” din Rusia este retipărită în întreaga lume; Nestor Mahno, legendarul anarhist, și mulți alții. (Frihetlig Socialistisk Tidskrift)
***
Am venit pe lume la 2 noiembrie 1909, în Vișnița (Wijnitz), un orășel din Bucovina, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. Abia în 1918 această zonă a devenit parte a României.
M-am născut într-o lume agitată și tulbure. Familia mea era săracă, cu mulți copii: copiii familiei și copiii pe care-i învăța tatăl meu. Tatăl meu era învățător ‒ strict, pios și foarte aspru. Primele mele amintiri sunt legate de palme și lovituri: cele pe care le primeam eu și cele pe care tatăl meu le dădea elevilor săi.
Când aveam treisprezece ani, în noiembrie 1922, am fugit de acasă. M-am dus la Cernăuți (Cernowitz), un oraș unde nu cunoșteam pe nimeni. După câteva ore de rătăcire pe străzi, obosit, înfrigurat și flămând, am intrat într-o brutărie pentru a mă încălzi. Acolo mi s-a permis să rămân. Așa am devenit brutar și asta a rămas meseria mea.
În brutărie lucram de la patru după-amiaza până la șase dimineața. Apoi ieșeam în oraș cu două coșuri grele de pâine pe care le împărțeam clienților. La ora unsprezece mă puteam prăbuși pe o grămadă de saci de făină goi, plini de paraziți (acela era patul meu) și adormeam imediat, până când eram trezit din nou pentru muncă. Zilele mele de odihnă erau sâmbăta și sărbătorile. Plata era hrana și „adăpostul” din brutărie. Aveam destulă mâncare, însă cu dormitul era mai rău. Furam orice clipă de somn ori de câte ori se ivea ocazia. Hainele mele erau niște zdrențe vechi. În brutărie lucram întotdeauna aproape gol, doar cu un sac în față și unul în spate, legați în jurul taliei.
Am lucrat așa timp de șapte ani (pare incredibil astăzi), până când am fost chemat să fac serviciul militar. În cei șapte ani am fugit de mai multe ori de la brutărie, dar m-am întors mereu. Foamea sau frigul, uneori amândouă, mă împingeau înapoi. Angajatorul meu m-a primit întotdeauna de bunăvoie, cu o jumătate de zâmbet. Nu mă accepta înapoi din milă, ci pentru că aprecia munca acestui „cal” tânăr care, în ciuda faptului că se zbătea din când în când, se întorcea mereu la hamuri și la munca grea.
După cel de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au cucerit Cernăuțiul și orașul meu natal, Vișnița, precum și nordul Bucovinei. Această zonă nu a aparținut niciodată în istorie Rusiei.
În timpul șederii mele la Cernăuți, am intrat în contact pentru prima dată în viața mea cu anarhiștii evrei. Am devenit aproape imediat interesat de „ideea” anti-autoritară. Confruntările frecvente cu tatăl meu mă pregătiseră psihologic, mă făcuseră sensibil la ideea „anti-guvernamentală”. Experiențele de la brutărie, unde am fost muncit și exploatat până la extenuare, m-au făcut sensibil la anarho-sindicalism.
Îmi amintesc în mod deosebit de o întâlnire neașteptată cu colegul meu de școală Schmerl Ringel (care acum locuiește la Paris). Mergeam pe stradă, ca de obicei, cu cele două coșuri de pâine. Mi-a spus că are ceva bun de citit, ceea ce m-a făcut curios. Mi-a dat broșura lui Errico Malatesta, „Printre țărani”. Acesta a fost fericitul meu început anarhist. Cuvintele acestui anarhist italian răsunau atât de puternic și convingător, încât au pătruns adânc în inima tânărului brutar de atunci.
Alături de Schmerl se afla un alt tovarăș, Benno Donnenfeld. S-a uitat la hainele mele zdrențuite și la coșurile cu pâine care mă împovărau și mi-a zis: „A venit vremea să te faci și tu om”. După ce am citit broșura lui Malatesta, am devenit nu doar „un om”, ci o persoană complet diferită.
Benno venea adesea la mine în brutărie. El mi-a adus în secret ultimul număr al ziarului Freie Arbeiter Stimme (Vocea Muncitorilor Liberi). Până la mine trecuse deja prin mai multe mâini și era atât de zdrențuit, încât abia dacă mai putea fi citit. Dar apetitul meu intelectual era foarte sănătos, iar articolele citite în ziar îl hrăneau. Nu mi-am putut imagina atunci că, o jumătate de veac mai târziu, în calitate de fost brutar, îmi voi scrie memoriile în Suedia pentru această revistă.
Cu timpul, Benno m-a introdus în cercurile anarhiste evreiești, pe atunci secrete și ilegale. La început mi-a fost greu să urmăresc discuțiile. În cele din urmă însă, ele mi-au deschis o lume cu totul nouă. Liderul intelectual al acestor grupuri din Cernăuți a fost un bărbat pe nume Schnab. Mulți ani mai târziu am citit că acest Schnab a ținut o conferință la Tel Aviv sau Haifa cu tema „De ce nu a fost realizat anarhismul?”.
În 1930, la vârsta de 21 de ani, când am fost chemat în armată, eram deja anarhist convins. M-am simțit groaznic. Refuzul serviciului militar ar fi însemnat închisoarea. Ca anarhist, nu-mi doream defel să fiu îngropat de viu într-o temniță din România. Până la urmă m-am înrolat. Dar, după câteva luni, am conceput un plan de evadare nebunesc prin îndrăzneala lui.
Dezertarea din armata română
Mi s-a dat o permisie de câteva zile pentru a merge la Cernăuți. Acolo, după ce am vorbit cu tovarășii mei din grupul anarhist, am decis să nu mă mai întorc la viața de cazarmă. Viața militară în sine nu era atât de dificilă pentru mine. Eram obișnuit să muncesc ca un cal și să dorm pe saci. Pentru prima dată de când scăpasem de tatăl (și învățătorul) meu cel sever, armata română mi-a oferit trei mese pe zi, un rând complet de haine și un pat curat. Nu am suferit nici din pricina antisemitismului, deși la acea vreme existau pogromuri în România, instigate de Cuza și de cuziștii săi, Cuza fiind liderul mișcării antisemite. Dar în niciun caz nu aș putea scuza inutilitatea și brutalitatea serviciului militar. De pildă, trebuia să ne spălăm bocancii de trei ori pe zi, chiar dacă străluceau ca niște oglinzi. Pentru cea mai mică abatere de la disciplina cazonă eram loviți în cap cu țeava puștii. Eram loviți cu palmele și cu pumnii de soldați; de cele mai multe ori nici măcar nu știam de ce. Subofițerii noștri susțineau, cu o „sclipire” sadică în ochi, că bătaia era necesară pentru disciplina militară.
Atunci când am decis să scap de serviciul militar am fost, desigur, conștient de faptul că acest lucru însemna că va trebui să părăsesc țara. Singura țară în care credeam la acel moment, în primăvara anului 1931, că am șanse să rămân, fără să risc să fiu trimis înapoi în România ca dezertor, a fost Germania. În plus, grupul nostru anarhist din Cernăuți avea legături cu tovarășii germani din Berlin. Pe lângă Freie Arbeiter Stimme primeam și reviste anarhiste germane și literatură de propagandă.
Am primit adresa unui tovarăș german, Fritz Kater, care locuia pe Warschauerstrasse 34. Îmi amintesc și acum cum tovarășii mei români m-au pus s-o repet, ca să n-o uit. Deși mișcarea anarhistă nu era ilegală în Germania la acea vreme, nu trebuia să am nicio adresă asupra mea. M-am îmbrăcat în haine militare, două perechi de cămăși, pantaloni, jachetă, șosete și mănuși. Planul meu era să călătoresc cu trenul care mergea de la București la Berlin. Dar nu ca un pasager obișnuit. Urma să mă întind sub vagon. Îmbrăcămintea dublă trebuia să mă protejeze de fierul tare și să mă ajute să mă țin mai bine cu mâinile și picioarele. Cu ultimii lei mi-am cumpărat un bilet spre București și mi-am luat rămas bun de la tovarășii mei, care mi-au urat drum bun.
Joi, 7 aprilie, am ajuns la gara din București. Deși soarele strălucea, îmi era frig. Tremuram pe dinăuntru și în minte îmi răsuna întrebarea: „Mechel, ești sigur că nu ți-ai pierdut capul?”. Dar, înainte de a mă putea gândi la un răspuns la această întrebare, trenul spre Berlin a ajuns la peron și a început să se umple de pasageri. Se apropia ora plecării. Mi-am rupt o bucată de pâine din cele două pâini pe care le luasem cu mine în călătorie. Mâncând pâinea, m-am amestecat cu pasagerii și, într-un moment în care nu eram observat, m-am strecurat sub unul dintre vagoane. M-am întins și am încercat să mă fac cât mai confortabil. Acum că eram întins acolo, mă simțeam mai liniștit. Era ca și cum mi s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă. Nu știu de ce, dar mă simțeam mai liber și mai în siguranță. Frica mea de dinainte dispăruse. Nu mă putea vedea nimeni unde eram ascuns. Din ascunzătoarea mea am văzut trecând sute de picioare, mici, mari, masculine, feminine, chiar și picioare de ofițeri, însă nu mi-au inspirat nicio teamă.
Tocmai când mă gândeam că nu e atât de periculos și că, cel puțin, poate fi și asta o modalitate ieftină de a călători, am auzit semnalul de plecare și trenul a început să se miște. Timp de douăzeci și șase de ore am stat sub vagon! Am ținut ochii închiși aproape tot timpul. Cel mai bine era să stau întins cu fața în jos, dar cum trenul se deplasa cu o viteză uriașă, curentul de aer arunca în sus pietricele și praf. Cele două perechi de pantaloni mi s-au rupt curând, expunându-mi pielea, în timp ce genunchii îmi erau în mod repetat zgâriați de vibrații. Întregul meu corp tremura până la greață. La fiecare schimbare de viteză, lanțurile de fier erau coborâte, lovindu-mă la intervale regulate. Numai un Dante sau un Jack London ar putea descrie durerea mea, emoția, zgomotul asurzitor din urechi, foamea pe care am îndurat-o și setea care mă ardea. Eram epuizat și mort de oboseală și simțeam o anxietate intensă de fiecare dată când trebuia să-mi fac nevoile. De mai multe ori am crezut că-mi voi da drumul cu mâinile și picioarele, ca să treacă peste mine trenul și să opresc suferința. Dar apoi mă cuprindea teama de a fi descoperit. În unele gări, muncitorii feroviari se plimbau cu lumini pentru a verifica dacă totul este în regulă sub vagoane. Când vedeam o lumină înghețam de spaimă să nu fiu descoperit înainte de a ajunge la Berlin. Mă întorceam cu spatele la lumina lămpii și îmi strângeam hainele pe mine. Am reușit să scap de fiecare dată. Doar o singură dată strălucirea lămpii a zăbovit pe mine mai mult decât în mod normal. Am fost sigur atunci că în curând voi simți o împunsătură de la bara de fier pe care o avea cel care lovea osiile și roțile. Dar omul a continuat mai departe ceea ce făcea. Cred că mă zărise. Era totuși un om cu suflet bun, care nu voia să dea de gol un pasager clandestin. Apoi, la sfârșitul călătoriei, când m-am privit în oglindă și am văzut cât de neagră de ulei și de grăsime mi-era fața, m-am gândit că poate inspectorul nu mă văzuse cu această „mască protectoare” întinsă pe chip.
Vineri dimineața, pe 8 aprilie 1931, după o zi care durase parcă o eternitate, m-am târât de sub vagon, epuizat. Mă simțeam pe jumătate mort. Cu ochii întredeschiși am putut citi „Schlesischer Bahnhof”. Am știut că eram ajuns la Berlin! Clătinându-mă, aproape beat, m-am târât până într-un colț, în spatele unei cutii mari, și am încercat să adorm. Dar curând am simțit o lovitură de bocanc. Când m-am ridicat, am văzut un om de la curățenie cu o mătură în mână, care se uita speriat la mine. A fugit să cheme poliția și s-a întors repede cu un agent. Fără niciun cuvânt, m-au dus în clădirea gării.
Oricât de zdrențuite, murdare și însângerate erau hainele mele, a devenit repede destul de clar că purtam o uniformă românească și că eram soldat. Le-am spus polițiștilor că am dezertat din armata română și că am stat douăzeci și șase de ore sub un vagon de tren. Ei au clătinat din cap, dar mi-au spălat rănile și mi le-au dat cu iod. Ardea ca focul. Mi-au dat o cafea și un sandviș și m-au dus la cea mai apropiată secție de poliție. Acesta a fost sfârșitul evadării mele nebunești și îndrăznețe din armata română, pe osia roților unui vagon de tren de la București la Berlin.
Sosirea mea la Berlin face senzație
La secția de poliție am fost interogat și s-au întocmit procese verbale. Mai mult decât orice, cei de la secție s-au oprit asupra călătoriei și au fost uimiți că am îndurat un astfel de drum timp de douăzeci și șase de ore. Apoi am fost dus la închisoare.
În aceeași după-amiază, după câteva ore de somn, m-am prezentat în fața unui judecător. Acuzația oficială era că trecusem frontiera germană fără pașaport sau viză. Pedeapsa pentru acest lucru era de 5-14 zile de închisoare sau expulzarea din țară. Toate acestea m-au preocupat foarte puțin. Cel mai important lucru era să nu fiu trimis înapoi în România. Acolo aș fi fost adus în fața unui tribunal militar și condamnat pentru dezertare. Judecătorul din Berlin mi-a dat cea mai scurtă sentință: cinci zile de închisoare. A justificat sentința ușoară spunând că a ținut cont de faptul că mi-am riscat viața pentru a veni la Berlin. Interesant este că procurorul a recomandat judecătorului achitarea mea completă, considerând că această călătorie periculoasă era în sine o pedeapsă suficientă.
A doua zi dimineață, temnicerul a venit și mi-a înmânat o jumătate de duzină de ziare berlineze, pe prima pagină fiind publicate titluri senzaționale despre sosirea mea la Berlin. Imediat am devenit un erou în ochii colegilor mei de detenție și ai gardienilor. Unele ziare au înțeles toată povestea pe dos, iar altele au exagerat-o foarte mult. Un singur jurnalist a venit să vorbească cu mine în închisoare. Articolul său era cel mai corect din toate punctele de vedere și era scris cu simpatie. Printre ziarele din Berlin care au relatat povestea s-a numărat și Der Angriff (Atacul), editat de Joseph Goebbels. Deloc neașteptat, titlul articolului din acest ziar era: „Un nou oaspete la Berlin”. Ceea ce m-a speriat cel mai mult a fost comentariul, apărut în mai multe ziare, că voi fi trimis înapoi în România și predat armatei. S-a dovedit, totuși, că spaima mea că întregul drum ar fi fost în zadar nu era justificată.
A doua zi au venit să mă vadă niște compatrioți care locuiau atunci la Berlin. Citiseră despre dezertarea mea în ziar. Printre ei se afla Mechel Roll din Vișnița și unul pe nume Rappaport. Mai era și un bărbat pe nume Abusch, a cărui soție era din Vișnița. Cu toții mi-au adus haine, țigări și ciocolată. Vizita lor a însemnat foarte mult pentru mine, dar cel mai important lucru era că aveam unde să mă duc după ce-mi ispășeam pedeapsa cu închisoarea.
În ziua în care mi s-a permis să părăsesc închisoarea, Mechel Roll mă aștepta la ieșire. M-a dus la el acasă. Acolo i-am întâlnit pe trei dintre elevii tatălui meu din Vișnița: Bopze Piștiner, Anschel Bartel și Schulim Schulwolf. M-au îmbrățișat. Toți citiseră în ziare despre teribila mea călătorie și veniseră să se bucure alături de „erou” și să fie mândri de el.
După câteva zile de odihnă și de socializare cu compatrioții mei, am intrat în contact cu Fritz Kater, un scriitor anarho-sindicalist și redactor la Der Syndikalist (Sindicalistul), organul uniunii anarho-sindicaliste germane. Sindicatul era afiliat la FAUD (Freie Arbeiter Union Deutschlands). Fritz Kater ‒ care era socrul lui Diego Abad de Santillán, celebrul anarhist spaniol și traducătorul lui Rudolf Rocker în spaniolă ‒ m-a trimis la Augustin Souchy.
Souchy m-a primit cu foarte multă căldură. A doua zi mi-a făcut cunoștință cu I.N. Steinberg. Auzisem de acest om încă de când eram la Cernăuți și îi citisem lucrările. Întotdeauna m-am întrebat cum de un evreu religios poate fi și revoluționar. Pentru că nu mi-l puteam imagina pe tatăl meu, profesorul ortodox, foarte rigorist și strict, ca anarhist.
I.N. Steinberg m-a invitat la el acasă. Am avut astfel ocazia să-mi exprim mirarea. Mi-a răspuns în felul următor: „Un anarhist evreu este ceva mai mult decât un simplu anarhist, pentru că spiritul evreiesc lucrează în el chiar și atunci când este anarhist”. În casa lui l-am întâlnit și pe fratele său, Aaron. Subiectul principal a fost călătoria mea din România. În timpul conversației am fost singurul care a fumat. I-am invitat și pe ei, dar m-au refuzat. Abia mai târziu, în cursul serii, i-am văzut pe cei doi frați fumând. Apoi mi-am dat seama că era sâmbătă și că au așteptat până seara, când era permis fumatul. Mi-am cerut scuze pentru insolența mea, dar îmi amintesc până în ziua de azi cât de impresionat am fost de toleranța lor. În schimb, m-am gândit la tatăl meu, care sigur m-ar fi bătut pentru un astfel de „păcat”.
Câteva zile mai târziu am mers la redacția Der Syndikalist. Acolo i-am întâlnit pe tovarășii germani Helmut Rüdiger, Max Bittner și Reinhold Busch. Toți trei m-au lăudat pentru îndrăzneala și reușita dezertării mele din armata română.
Cea mai călduroasă primire de care am avut parte a fost din partea unui alt tovarăș, Gerhard Reinecke. M-a invitat imediat să stau la el, deși el însuși era sărac și șomer, la fel ca mulți alți tovarăși în timpul marii crize economice din Germania. Partenera sa de viață era croitoreasă și avea un mic venit. Între timp, primisem permisiunea poliției de a rămâne temporar la Berlin. Cu toate acestea, nu mi s-a dat și permisiunea de a munci. De două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta, trebuia să mă prezint la poliție. Au fost întotdeauna foarte amabili și obișnuiau să glumească cu mine: „Ach Herr Achsenreiter ist hier!” („Domnul Călăreț de osii este aici!”).
Gerhard Reinecke mă ducea adesea la sediul Federației Anarhiste din Germania, unde se afla și redacția ziarului Der Freie Arbeiter (Muncitorul Liber). Acolo am făcut cunoștință cu mulți tovarăși minunați, a căror bunătate n-o voi uita niciodată. Gândul la camaraderia lor mă încălzește până în ziua de azi.
Într-o zi, Gerhard Reinecke m-a întrebat dacă vreau să merg cu el la o întâlnire cu Rudolf Rocker. Acestuia îi plăcea foarte mult să vorbească în idiș cu tovarășii evrei. Inutil să mai spun că am fost fericit să răspund afirmativ la întrebarea lui Reinecker.
Prima întâlnire cu Rudolf și Millie a fost un eveniment deosebit pentru mine. Vorbeam tot timpul în idiș, iar când, la un moment dat, am trecut la germană, Rocker mi-a atras imediat atenția și m-a rugat să continui în idiș. Nu puteam să-i admir îndeajuns scrisul frumos de mână evreiesc. A corespondat cu tovarăși din întreaga lume. Prin Reinecke am făcut cunoștință și cu Erich și Zenzl Mühsam și cu alți tovarăși și anarhiști germani care trăiau la Berlin.
În curând, primele mele trei luni la Berlin s-au încheiat. Nu mai aveam permis de ședere. Întrucât nu aveam unde să mă duc, poliția din Berlin mi-a mai acordat încă trei luni. Acele șase luni au rămas pentru totdeauna în memoria mea. Am trăit într-o mare sărăcie, dar asta nu se datora numai împrejurării că nu aveam permis de muncă. Pur și simplu, nu existau locuri de muncă. Cei mai mulți dintre tovarășii mei germani erau, de asemenea, șomeri. Doar o singură dată am reușit să obțin în secret o noapte de lucru într-o brutărie evreiască de pe Grenadierstrasse. Am primit-o pentru că eram specialist în împletirea de chale. Bineînțeles că brutarul a profitat de situație plătindu-mă mai puțin.
Dar, din punct de vedere spiritual și intelectual, am trăit pe deplin într-o atmosferă anarhistă, interesantă și stimulantă. Deseori eram oaspetele tovarășilor germani, care mi-au arătat întotdeauna solidaritate și prietenie. Am fost deosebit de emoționat când Rudolf Rocker mi-a oferit 50 de pesetas, pe care tocmai le primise din America Latină. Nu avea alți bani la el în acel moment și tocmai se pregătea pentru o călătorie în Olanda. Acolo urma să țină un discurs la dezvelirea unui monument dedicat lui Ferdinand Domela Niewenhuis, un anarhist olandez de frunte care i-a fost și prieten personal.
Olanda nu participase la Primul Război Mondial. Prin urmare, în acele vremuri de criză economică generală, situația din țară era ceva mai bună decât în Germania învinsă. Rocker mi-a promis atunci că va discuta cu tovarășii olandezi despre posibilitatea de a veni acolo și de a obține un loc de muncă în meseria mea de brutar.
Olanda — Franța — Suedia — Anglia — Suedia
În 1931, Emma Goldman a venit la Berlin pentru a ține prelegeri. Prima sa prelegere era intitulată: „Este spiritul distrugător și o forță creatoare?” (în germană: „Ist der zerstörande Geist auch ein schaffender Geist?”). Acest titlu a impresionat-o pe fiica mea când i-am povestit despre el și l-a menționat într-un eseu despre anii ‛30.
Au trecut patruzeci și șase de ani de când am auzit această prelegere. Discursul Emmei Goldman m-a fermecat. Pentru mine a reprezentat o experiență autentică și profundă. Îmi amintesc în principal criticile sale puternice la adresa bolșevicilor, care au distrus toate forțele revoluționare pentru mulți ani de acum încolo prin dictatura lor. Pe atunci, în Berlin, era foarte îndrăzneț să exprimi astfel de gânduri în public. Știam că titlul prelegerii sale se referea la celebra afirmație a lui Bakunin. Dar Emma Goldman a dezvoltat această poziție din punctul ei de vedere și a ajuns la concluzii care se potriveau cu vremurile tulburi și cu evenimentele dificile care urmau să aibă loc.
După cum tocmai am menționat, Rudolf Rocker a călătorit la Amsterdam pentru a dezveli monumentul dedicat lui Niewenhuis din Haarlemer Plein. Acest anarhist a fost atât de popular printre muncitorii olandezi, încât nici măcar naziștii, care au ocupat ulterior țara, nu au îndrăznit să-i dărâme statuia.
Când s-a întors din călătorie, Rocker mi-a spus că tovarășii olandezi erau gata să mă ajute, așa că puteam să mă stabilesc acolo. Acum se punea problema unui pașaport. Nu aveam așa ceva. Și, bineînțeles, nici de la consulul român din Berlin nu am putut apela, pentru că eram dezertor. Augustin Souchy mi-a obținut un pașaport polonez de la un cetățean din Silezia Superioară. Dar nu exista nici cea mai mică asemănare între mine și persoana din fotografia de pe pașaport. Rocker a sugerat ca un tovarăș german care locuia la granița olandeză să mă treacă clandestin în Olanda la momentul potrivit.
Îmi amintesc foarte bine ultima zi în Berlin. Era 23 august 1931, la patru ani de la execuția lui Sacco și Vanzetti. Liga Tineretului Anarho-Sindicalist a organizat o ceremonie de comemorare pentru acești doi tovarăși italieni, care au trebuit să-și dea viața pentru ideile lor în America cea „liberă”. La această întâlnire au luat cuvântul mai mulți tovarăși din diferite țări. Fiecare în limba sa. Dintre aceștia, mi-i amintesc pe Ferdinand Orobón, care a vorbit în spaniolă, și pe Senia Fleschin, care și-a ținut discursul în rusă. Trebuia să fie jucată și piesa Es blitzt, dar chiar înainte de ridicarea cortinei, poliția republicii social-democrate de la Weimar a intervenit și a anunțat că este interzisă cu desăvârșire reprezentarea piesei.
Cu inima strânsă, mi-am luat rămas bun de la tovarășii mei germani, dintre care mulți îmi deveniseră apropiați. Am luat trenul în direcția Olanda și am coborât într-un orășel de lângă graniță. La gară m-a întâmpinat tovarășul Muhr, care mi-a explicat că nu va fi nicio problemă să trec în Olanda. Mi-am petrecut noaptea cu acest tovarăș și întâmplător am dormit în același pat în care dormise și Rudolf Rocker pe timpul vizitei sale acolo. A doua zi dimineață, un alt tovarăș german a venit și a mers cu mine prin pădure până în Olanda. Muhr aștepta deja acolo cu un bilet spre Amsterdam.
Și aici am avut parte de o primire foarte prietenoasă. Am fost cazat într-o pensiune și am primit chiar și ceva bani de buzunar pentru a trăi până îmi găsesc o slujbă.
Mișcarea anarho-sindicalistă fusese cândva destul de mare în Olanda. În 1919 existau peste 100.000 de membri activi. Dar comuniștii olandezi, susținuți de Moscova, au distrus mișcarea muncitorească olandeză, așa cum au făcut-o și în alte țări, la ordinul Kremlinului și sub deviza: „stăpâniți sau distrugeți!”.
Când am ajuns în Olanda, revista săptămânală De Syndikalist (Sindicalistul) era încă publicată cu regularitate. Existau atunci în țară mai multe organizații anarhiste cu propriile lor reviste. Câteva exemple sunt: De Arbeidar (Muncitorul) din Groningen și Alarm din Amsterdam. O revistă cu un nivel intelectual foarte ridicat a fost și Befreijding (Înfrățirea). A existat chiar și un grup anarhist religios care și-a publicat propria revistă De Freie Communist (Comunistul liber). Niewenhuis a fondat ziarul De Freie Socialist, care încă apărea atunci, iar De Wapens Neder era publicat sub redacția lui Albert de Jong.
Prin intermediul unui prieten olandez am obținut un loc de muncă la marea fabrică de automobile Citroën. Treaba mea era să curăț niște piese care veneau din Franța. Nimeni nu mi-a cerut pașaport sau permis de muncă. Deși munca era murdară și monotonă, eram fericit. Pentru prima dată de când mă târâsem de sub vagonul de tren la Schlesischer Bahnhof, îmi câștigam existența. În plus, în fabrică începuse agitația pentru grevă. Existau patru sindicate diferite, inclusiv cel anarho-sindicalist. Aceste sindicate trebuiau să ajungă la un acord înainte de a putea începe greva. Am fost ales în comitetul de grevă și am participat la pichetare. Apoi, am fost arestat de poliția olandeză și trimis înapoi peste graniță, în Germania.
Așa a început rătăcirea mea de cinci ani între diferite țări, fie că am încercat să trec eu însumi granițele, fie că eram trecut ilegal de poliție. Aceste țări au fost Germania, Olanda, Franța, Belgia, Danemarca, Anglia și Suedia. În toate aceste țări am fost în contact cu tovarășii noștri.
La Paris, de exemplu, am stat la Jani și Rosa Doubinski și mai târziu la Ester și Abraham Erlichman. La reuniunile grupului anarhist evreiesc „Autodidakt” am întâlnit-o pe Adele Seller, pe doi tovarăși din Cernăuți, Engel și Teichberg, și pe mulți alții. Printre cei care au ținut prelegeri în cadrul acestui club s-au numărat Alexander Schapiro și Voline. De altfel, prin intermediul lui Voline am obținut o „Carte d’identité”, care mi-a permis să trăiesc și să lucrez în Franța. La Paris i-am întâlnit, de asemenea, pe Peter Arșinov, Shalom Schwartzbart și pe Nestor Mahno.
Între timp, în Germania, Hitler ajunsese la putere. Rudolf și Millie au plecat din țară în ultimul moment. În drumul lor spre America s-au oprit la Paris. Tovarășii francezi au organizat un banchet în onoarea lor. Acolo i-am întâlnit și pe Christiaan Cornelissen și Robert Luzon. Acesta din urmă începuse să traducă discursurile lui Rocker în franceză, muncă pe care a continuat-o Paul Reclus, fiul lui Élie Reclus. Rocker a ținut și un discurs în cadrul „Autodidakt”. Îmi amintesc și acum introducerea: „După 40 de ani de muncă activă în mișcarea noastră, am ajuns în punctul în care, la bătrânețe, trebuie să-mi părăsesc patria și să încep să rătăcesc…”
Și eu am fost un hoinar între diferite țări, uneori cu acte false. În aceste peregrinări am întâlnit multe persoane interesante și proeminente de diferite naționalități din mișcarea anarhistă. Arthur Lehning, Hem Day, Ernestan și mulți alții.
La Paris am ascultat-o pe Emma Goldman pentru a doua oară. De data aceasta a ținut o conferință pe tema „30 de ani de mișcare sindicalistă americană”. Emma Goldman m-a pus în legătură cu Michael din Londra, unde am mers, după o scurtă ședere la Stockholm.
La Paris învățasem esperanto, o limbă care mi-a deschis noi orizonturi în contactele cu oamenii cu aceleași idei din întreaga lume. Prin intermediul esperanto am cunoscut-o la Stockholm și pe frumoasa Selma. Era croitoreasă de profesie și a devenit tovarășa mea de viață. M-am întors de la Londra la Stockholm pentru a începe o nouă viață alături de ea.
La scurt timp după aceea, la 19 iulie 1936, a izbucnit Revoluția spaniolă. Souchy și Santillán au venit la Stockholm. Mi-au povestit despre lupta eroică a CNT și FAI și despre revoluție. Este de la sine înțeles că m-am simțit din primul moment părtaș la această luptă. Nu puteam să stau liniștit în Stockholm știind că tovarășii noștri se luptau, sângerau și mureau în Spania, în timp ce încercau să construiască o lume nouă și liberă. De acolo pornea un strigăt de ajutor adresat răzvrătiților din întreaga lume. Am decis să-l urmez și să merg în Spania.
În vâltoarea Revoluției spaniole
La sfârșitul anului 1936 am părăsit Stockholmul și am călătorit prin Franța până la Barcelona, în calitate de corespondent al ziarului Arbetaren, care la acea vreme apărea zilnic. De îndată ce am trecut granița în Spania, am simțit că am intrat într-o lume nouă, incredibilă. Toți spaniolii, bărbați, femei, tineri și bătrâni, toți cei pe care i-am întâlnit pe drumul spre Barcelona erau anarho-sindicaliști. În vagoanele de tren și în gări auzeam mereu exclamația mândră: Nosotros somos de la Confederación! („Noi suntem din Confederație!”); ceea ce însemna că erau membri ai Confederación Nacional del Trabajo, CNT. Ne-au primit cu brațele deschise și ne-au salutat cu căldură frățească, ca pe niște compañeros („tovarăși”). Această imagine a anarhismului ca mișcare de masă a fost pentru mine o impresie copleșitoare. Pe jumătate îmbătat de această atmosferă și foarte obosit după o lungă călătorie, am ajuns în Barcelona noaptea târziu. Eram mai mulți voluntari care veniseră să lupte împotriva lui Franco și să încerce să construiască o lume nouă. În prima noapte am stat într-o cazarmă din Barcelona. Abia adormisem când am fost treziți de alarmele de raid aerian. Pe cerul înstelat se detașau avioanele germane, aruncând bombele care împrăștiau moarte și distrugere în Barcelona. Cei mai mulți dintre noi am rămas în paturile noastre.
A doua zi, un tovarăș de la CNT, un esperantist cu care corespondasem pe când eram la Stockholm, a venit să mă ia. La Stockholm, de îndată ce a început să apară buletinul CNT în esperanto, am încetat să mai publicăm propriul nostru ziar, distribuind doar buletinul spaniol. Acest lucru m-a adus în contact cu acest tovarăș.
M-a dus direct la sediul CNT, care vibra de activitate. Sediul se afla în casa unor foști patroni, iar în vârf flutura steagul negru și roșu. Acolo i-am reîntâlnit pe Augustin Souchy și Helmut Rüdiger. Amândoi s-au bucurat să mă vadă, dar în același timp au spus că sunt destui oameni care vor să lupte împotriva lui Franco, însă nu sunt arme, iar muniția e puțină.
De unde puteau însă să fie procurate? Așa-zisele țări libere occidentale, conduse de America, au rămas ipocrit de „neutre”, iar în Răsărit, aflat sub călcâiul de fier al „tătucului tuturor”, „patria socialistă” se gândea mai degrabă la propriile sale politici trădătoare decât la salvarea poporului spaniol de Franco, Mussolini și Hitler. În acest fel, întreaga lume i-a ajutat pe naziști să-și desfășoare repetiția generală criminală pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Esperantiștii spanioli mi s-au plâns și ei de lipsa armelor, dar m-au asigurat că vor găsi o slujbă bună pentru mine. Revoluția putea fi apărată și fără pușcă în mână. Așa a și fost și pentru mine.
După ce a aflat că știam germana, un tovarăș din FAI (Federación Anarquista Ibérica) mi-a sugerat o slujbă la fortăreața Montjuich. Când am auzit acest nume, m-am speriat. Știam foarte bine că acolo îi curmase viața guvernul spaniol lui Francisco Ferrer, care a trăit cu noblețe și curat, și care a vrut să-i învețe și pe copii să trăiască liberi, în pace și împreună. Nu aveam nicio dorință de-a lucra în aceeași fortăreață, chiar dacă acum prizonierii erau fasciști. Tovarășul meu spaniol m-a liniștit. Nu trebuia să fiu în fortăreață. Urma să operez un utilaj amplasat pe culmea pe care se afla închisoarea. Acolo fusese pus un aparat telemetric. Cu ajutorul acestuia era posibilă observarea de la distanță a navelor care se apropiau: puteau fi identificate, se putea măsura distanța față de port și calcula viteza de deplasare. Aparatul era fabricat în Germania, iar instrucțiunile erau, prin urmare, în limba germană. Am învățat repede cum să folosesc dispozitivul și m-am deprins destul de repede cum să recunosc navele proprii sau pe cele inamice și cum să raportez acest lucru. După ce i-am instruit pe alți doi tovarăși cum să citească instrumentul, am început să împart cu ei timpul de gardă.
Timpul liber l-am petrecut, bineînțeles, în Barcelona. Orașul era atunci în întregime anarhist. Totul era sub controlul CNT și FAI. Peste tot fluturau drapele anarho-sindicaliste negre și roșii. Aerul însuși emana libertate și entuziasm. Era „El Comunismo Libertario”, cum numeau atunci spaniolii anarhismul.
CNT avea 2.000.000 de membri în toată Spania. Mie mi se părea că toți erau în Barcelona. Mă întrebam dacă poate fi într-adevăr posibil ca toți acești oameni să fie adepți ai ideilor anarhiste. Comparând primii mei ani de trezire anarhistă într-un cerc restrâns din micul oraș Cernăuți, Barcelona libertară mi-a lăsat o impresie profundă. Cuprins de entuziasm, nu am trimis corespondențe doar la Muncitorul, ci și la revista Brand. Am scris sub pseudonimul Aksorajdanto, care este o traducere a glumei poliției berlineze, Achsenreiter, sau „călărețul de osii”, făcând astfel aluzie la călătoria mea ca pasager sub vagonul de tren. În rapoartele entuziaste pe care le trimiteam acum la Stockholm, nu puteam prevedea trădarea ticăloasă a comuniștilor spanioli. Aceștia se supuneau cu servilism poruncilor Moscovei celei ipocrite. În același timp, anarhiștii spanioli cântau „Antes que esclavo prefiero morir” („Prefer să mor decât să fiu rob”). Și au și murit cu zecile de mii, luptând împotriva lui Franco fără arme adevărate, în timp ce erau trădați de cei pe care îi considerau frații lor: comuniștii spanioli.
Printre corespondenții străini din Barcelona, l-am întâlnit pe jurnalistul evreu Sch. L Schneiderman, care în prezent este colaborator al revistei Vorwärts (Înainte). În acea perioadă lucra pentru ziarele din Varșovia. Am întâlnit, de asemenea, o mulțime de anarhiști străini care erau foarte îngrijorați de faptul că tovarășii spanioli cooperau cu guvernul. Au făcut acest lucru având încredere deplină în adversarii lor ideologici, dar aceștia din urmă au fost prea partizani și au ținut mai mult la partidul lor, în loc să se concentreze pe lupta împotriva lui Franco.
Am petrecut paisprezece săptămâni în Spania, în plină revoluție libertară și, din păcate, în plin război civil. După un timp mi-am dat seama că munca la aparatul telemetric de la Montjuich putea foarte bine să fie făcută de alți tovarăși vorbitori de germană. Am decis să mă întorc la Stockholm. Călătoria a implicat unele dificultăți, pe care, totuși, un esperantist american m-a ajutat să le depășesc. În drum spre casă m-am oprit la Paris. Voline, Jani Dubinski și soții Erlichman nu au fost surprinși că plecam din Spania, pentru că își dăduseră seama deja că sfârșitul tragic al Revoluției spaniole era aproape. Din prima clipă, revoluția spaniolă a libertății a fost trădată de întreaga lume, de dușmanii fățiși, dar și de cei ascunși.
Înapoi la Stockholm
În Stockholm, am obținut un permis de muncă ca brutar. Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, eu și Selma ne-am ars în mod solemn pașapoartele olandeze false. Era un act simbolic, marcând sfârșitul anilor mei de rătăcire și ideea de a-mi întemeia un cămin permanent în Suedia. În 1943 s-a născut fiica noastră, care este acum mama a doi copii.
De-a lungul anilor, lucrurile au fost uneori mai rele, alteori mai bune, dar cel puțin am încetat să mai rătăcesc. Până în 1962 am lucrat la o brutărie cooperativă și am câștigat destul de bine. Apoi, după atâția ani ca brutar, m-am îmbolnăvit cu splina și a trebuit să mă las de lucrul în brutărie. În ultimii ani am muncit în diverse profesii, iar în urmă cu doi ani și jumătate m-am pensionat. În Suedia situația este relativ bună, se poate trăi simplu și confortabil.
Acum, gândindu-mă în urmă, cred că contactul cu anarhismul la o vârstă fragedă mi-a schimbat întreaga viață și i-a dat un sens. Am fugit din armata română pentru că anarhismul m-a învățat că nu trebuie să înveți să ucizi oameni. Prima mare influență literară a venit de la David Edelstadt, ale cărui cântece și scrieri le-am devorat cu pasiune încă de când eram la Cernăuți. Mai târziu am intrat în contact cu scrierile lui Rudolf Rocker, care au avut o mare influență asupra mea, la fel ca și personalitatea sa magnetică. Este o mare onoare și o mare bucurie pentru mine că, atunci când a apărut în idiș Naționalism și cultură, Rocker mi-a trimis un exemplar din America, cu următoarea dedicație: „Pentru dragul meu prieten și tovarăș Mechel Stanger, un dar din inimă și o amintire a anilor trecuți.”
Dintre tovarășii pe care i-am întâlnit în timpul călătoriilor mele, unii au venit uneori să mă viziteze la Stockholm, având astfel plăcerea de a-i revedea. Printre ei se numără Arthur Lehning, Albert de Jong, Augustin Souchy, Diego Abad de Santillán și alții care au făcut parte din viața mea în anii de rătăcire și care mi-au rămas tovarăși și prieteni în acea perioadă frământată. În ultima vreme mi-am reamintit și am retrăit cu mare bucurie Revoluția spaniolă de acum patruzeci de ani, dar și înfrângerea și dezamăgirea ei. Însă acum, odată cu renașterea gândirii libertare în Spania, simt că lumina Revoluției spaniole nu s-a stins cu totul încă.
Mechel Stanger
***
Textul a apărut initial în Frihetlig Socialistisk Tidskrift, la 28 martie 1978, și poate fi consultat în original, în limba suedeză, aici:
https://sovversiva.wordpress.com/2014/04/20/minnen-av-en-rumansk-anarkist/
sau pe pagina Anarhiva: https://anarhiva.com/items/show/326
