Anarhismul în Bucovina de Nord. O scurtă istorie, 1925-1935 (C. Ganait)

Istoria anarhismului în România este mai puțin cunoscută, însă e o istorie aflată în plin proces de (re)descoperire. Ascunsă printre (încă) multele istorii neștiute este și povestea mișcării anarho-sindicaliste din Cernăuți și Vișnița, localități din ceea ce cunoaștem drept Bucovina de Nord, azi în Ucraina. Regiunea avea o populație evreiască însemnată. Mișcarea a avut o perioadă de apogeu în anii 1930.

Istoria militantismului socialist (fie el de sorginte etatistă sau anti-etatistă) al evreilor din România este una foarte bogată, cu nimic mai prejos decât oricare altă istorie, chiar și din țările cu o tradiție muncitorească și revoluționară mult mai puternică.

Populația evreiască a avut un rol foarte important în evoluția mișcărilor de stânga (și nu numai!). De aceea, meritele acestora trebuiesc celebrate, (re)amintite și dezbătute chiar și astăzi.

Știm câte ceva despre evreii anarhiști care au ales să emigreze la finalul veacului XIX, începutul secolului XX în Statele Unite, precum Joseph Ishill, Marcus Graham, Benzion Liber, Naomi Librescu, Konrad Bercovici; mai sunt și istoriile, încă și mai puțin cunoscute, ale lui Abraham Mitchell (lider sindical în SUA) sau Hirsch Hershmann (care a deschis o librărie radicală în Montreal). Despre aceștia vom afla mai mai multe, cu siguranță, cândva în viitorul apropiat. Acum însă ne vom ocupa de militanții care au rămas în România (atât cât s-a putut) și au ales să se organizeze cum au știut mai bine.

Această istorie este în plin proces de (re)descoperire, așa cum am amintit deja. Deci, ne putem aștepta ca în următoarea perioadă să apară și alte studii istorice care să-i fie dedicate. Nefiind istoric, am ales calea unei prezentări simplificate, de popularizare și de aducere la lumină a ceva puțin cunoscut în genere. Așadar, scopul textului de față este mai degrabă acela de a aduce la un loc toate informațiile pe care am reușit să le adun până în acest moment (toate sursele se află la final), precum și acela de a deschide un nou subiect de discuție și de cercetare oricui are interesul de a-l aprofunda.

Cernăuți 1930

Bucovina a intrat în componența României în 1918, după ce a fost sub administrație austriacă începând din anul 1774. Regiunea avea deja o puternică mișcare muncitorească încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest lucru era vizibil în special în cadrul comunităților germane și evreiești, unde sindicalismul nu era o noutate, datorită social-democrației germane și influenței partidului socialist evreiesc Bund¹.

În momentul alipirii Bucovinei la Regatul României, David Stetner avea 4 ani. Născut de fapt la Budapesta, la 26 septembrie 1914, Stetner provenea dintr-o familie care-și avea rădăcinile în Bucovina, dar care fusese deportată din Ungaria în 1920, odată cu perioada terorii albe de după reprimarea violentă a republicii lui Béla Kun de către armatele României și ale Antantei. Într-o scurtă notă biografică, Stetner își amintește că au fost

deportați din cauza naționalității; în fapt, tatăl meu era cetățean austro-ungar, dar odată ce războiul s-a terminat, orașul nostru natal, Cernăuți, a fost anexat de către România și am devenit resortisanți români². Situația din România era departe de a fi tragică. Cu toate acestea, românii au abolit legile sociale și legislația muncii lăsate moștenire de către Imperiul Austriac, legi care au fost foarte progresiste pentru timpul lor. Și astfel, la vârsta de 14 ani, am început să lucrez într-o fabrică de textile. Aici am auzit pentru prima dată muncitorii vorbind despre unele idei și chiar luând poziții. Am fost influențat în așa măsură încât am fost dornic să aflu mai multe și să mă educ.

Cernăuți era un oraș cosmopolit încă din perioada habsburgică. Populația din 1930 era de 112.500 de persoane și era formată din evrei, români, germani, ruteni, polonezi și maghiari, cu toții contribuind la viața orașului. Existau ziare zilnice și săptămânale, organizații și cluburi muncitorești. Existau chiar și contacte cu unii anarhiști din România, încă de dinainte de 1918, de exemplu sub forma unor subscripții la Revista Ideei a lui Panait Mușoiu³.

Și să nu uităm, totuși, că la Cernăuți s-a născut și unul dintre „părinții” anarhismului din România, Zamfir Arbure⁴; sau că a fost locul natal al marxologului Maximillian Rubel care a făcut parte, în cadrul Rezistenței franceze, din Grupul revoluționar proletar și care avea o poziție critică atât la adresa imperialismului occidental, cât și a celui sovietic.

Istoricul Martin Veith ne spune că editorul ziarului anarhist Freie arbeter shtime⁵, Dr. Hermann Frank, a publicat un studiu în 1950 intitulat Anarkho-syndikaltistishe ideyn un bavegungen bay yidn⁶. Din studiu aflăm că în Bucovina materialele de propagandă libertară erau, în general, în limba germană. De asemenea, Frank menționează că primul grup anarho-sindicalist a fost format în 1925, cu câțiva ani înainte ca David Stetner să înceapă să lucreze. Prin urmare, relatarea sa despre poziționarea anarhistă a colegilor săi muncitori nu ar trebui să ne surprindă. Aceștia aveau deja mediul (și sursele) propice descoperirii și dezbaterii ideilor libertare!

Un alt aspect important îl reprezintă categoriile sociale cele mai deschise pentru ideile libertare: pe de-o parte țăranii ucraineni, mulți dintre ei făcând parte din mișcarea mahnovistă⁷ în perioada 1919 și 1921; pe de altă parte, muncitorii evrei. De asemenea, Hermann Frank ne spune că au fost chiar și perioade când mișcarea anarhistă era mai numeroasă decât cea comunistă.

Lucrurile se schimbă în bine în jurul anului 1930. Au loc mai multe întâlniri clandestine în pădurile din jurul Cernăuților. Foarte mulți dintre participanții la aceste întâlniri erau tineri, care abia începuseră să lucreze sau să meargă la universitate. Exista deja un grup anarhist, început de Naphtali Schnapp și Shmuel Ringel, la care a aderat și David Stetner la 17 ani, când

am făcut cunoștință cu un om extraordinar, cizmar de profesie, în vârstă de 50 de ani și care deținea cunoștințe universale. Obișnuia să discute cu mine despre Cabala, Descartes, Nietzsche și Talmud. Am început să înțeleg anarhismul prin intermediul discuțiilor cu el. Însă nu mi-a prezentat această idee prin prisma baricadelor, revoltelor și revoluțiilor sângeroase ale istoriei anarhiste sau prin enunțarea teoriilor abstracte. A început, în schimb, să-mi vorbească despre o societate fără clase, în care fiecare om va fi rezonabil și în care nimeni nu ar avea nicio putere asupra vecinilor săi. În sfârșit dădusem de perspectiva libertară după care tânjisem atâta vreme, la care aspirasem în mod inconștient, concluzia logică a tuturor lecturilor și căutărilor mele.

La fel de tineri ca și el, apar în scenă și alții: Isidor Zigmund Lehr, care la numai 19 ani era unul dintre cei mai activi propagandiști din Cernăuți, sau Charles Fieber care a devenit anarhist citind articolele lui Pierre Ramus⁸ și Der Syndicalist⁹ (revistă pe care Lehr o primea săptămânal din Germania).

Dintre cei despre care am mai putut descoperi măcar câteva cuvinte care să le dovedească apartenența la grup, îi amintesc pe frații Zinreich, studentul la filosofie Karl Bukver, croitorul Nagel, Morgenstern, Vfeffer. Dar, din câte se pare, în momentul său de apogeu grupul era format din aproximativ 200 de membri, ceea ce e un număr însemnat

Grupul, care avea un steag negru pe care era inscripționat „Jos cu statul și capitalismul”, opera în ilegalitate. Membrii se întâlneau săptămânal în diverse locuințe din zona rurală din jurul Cernăuților, sau organizau excursii în Carpați, cu scopul de a comenta, printre altele, articolele din Der Syndicalist. La întâlnirile lor era interzis fumatul și consumul de alcool, iar mâncarea era pe deplin vegetariană.

Lehr era cel care, bazându-se pe articolele din ziar și cele scrise de către Gustav Landauer¹⁰ și Pierre Ramus, le explica celorlalți „istoria Primei Internaționale, motivele rupturii dintre mișcarea autoritară și cea anti-autoritară”¹¹.

Vișnița 1928

Cu doi ani în urmă, puțin mai la vest, la nici 50 de kilometri distanță de Cernăuți, în orașul Vișnița, Shmuel Ringel contribuie la înființarea unui grup local din care făceau parte Engel, Weiner, Staknovici, precum și Mechel Stanger, colegul său de școală. Aceștia lucrau (sau lucraseră) în capitala regiunii, unde au și avut primele contacte cu ideile libertare. Conform surselor pe care le-am avut la dispoziție, acest grup era strâns legat de cel din Cernăuți, mai mulți membri făcând parte din 1930 din grupul respectiv.

Despre Mechel Stanger se știu mai multe, deoarece a scris o autobiografie mai detaliată, în 1978, când locuia deja în Suedia.

În 1922, la numai 13 ani, Stanger fuge de acasă la Cernăuți, unde nu cunoștea pe nimeni. „După câteva ore de rătăcire pe străzi, obosit, înfrigurat și flămând, am intrat într-o brutărie pentru a mă încălzi. Acolo mi s-a permis să rămân. Așa am devenit brutar și asta a rămas meseria mea.” Chiar și așa, acesta a lucrat, timp de 7 ani, în condiții destul de grele. A fugit de mai multe ori de la brutărie, dar s-a întors mereu. „Foamea sau frigul, uneori amândouă, mă împingeau înapoi.”

În timpul șederii sale la Cernăuți a intrat în contact și cu cercurile anarhiștilor evrei. Experiențele anterioare cu tatăl său, o persoană cu vederi religioase stricte, precum și cele de la locul de muncă, l-au făcut să se apropie de ideile anti-autoritaritare și de anarho-sindicalism.

Îmi amintesc în mod deosebit de o întâlnire neașteptată cu colegul meu de școală Schmerl (Schmuel — n.m.) Ringel (care acum locuiește la Paris). Mergeam pe stradă, ca de obicei, cu cele două coșuri de pâine. Mi-a spus că are ceva bun de citit, ceea ce m-a făcut curios. Mi-a dat broșura lui Errico Malatesta¹², „Printre țărani”. Acesta a fost fericitul meu început anarhist. Cuvintele acestui anarhist italian răsunau atât de puternic și convingător, încât au pătruns adânc în inima tânărului brutar de atunci.

(…)

Benno (Benno Donnenfeld — n.m.) venea adesea la mine în brutărie. El mi-a adus în secret ultimul număr al ziarului Freie Arbeiter Stimme¹³. Până la mine trecuse deja prin mai multe mâini și era atât de zdrențuit, încât abia dacă mai putea fi citit. Dar apetitul meu intelectual era foarte sănătos, iar articolele citite în ziar îl hrăneau. Nu mi-am putut imagina atunci că, o jumătate de veac mai târziu, în calitate de fost brutar, îmi voi scrie memoriile în Suedia pentru această revistă.

Cu timpul, Benno m-a introdus în cercurile anarhiste evreiești, pe atunci secrete și ilegale. La început mi-a fost greu să urmăresc discuțiile. În cele din urmă însă, ele mi-au deschis o lume cu totul nouă. Liderul intelectual al acestor grupuri din Cernăuți a fost un bărbat pe nume Schnab (Schnapp — n.m.). Mulți ani mai târziu am citit că acest Schnab a ținut o conferință la Tel Aviv sau Haifa cu tema „De ce nu a fost realizat anarhismul?”.

Mechel Stanger nu va prinde anii următori la Cernăuți. În 1930 este chemat în armată. La 21 de ani, se considera deja anarhist convins, așa că opțiunea refuzării serviciul militar nu-i era cu totul străină. Însă nu-și dorea nici să fie trimis în închisoare. Într-un final s-a înrolat.

Reușește să dezerteze câteva luni mai târziu, și, după un periplu de evenimente și peripeții, ajunge în 1931 la Berlin, unde va deveni activ în cercurile anarhiste locale. Va cunoaște și personalități importante ale vremii, ca de exemplu, pe Rudolf Rocker¹⁴ și va audia puternicele discursuri ale Emmei Goldman¹⁵.

1930-1935

De îndată ce s-a format grupul de la Cernăuți, acesta a și aderat la IWW¹⁶, ca secțiunea română a organizației¹⁷, participând un an mai târziu la al IV-lea Congres Mondial de la Madrid, unde delegații bucovineni au prezentat situația politică și socială a muncitorilor din România.

Chiar și așa, grupul a avut de suferit ca urmare a represiunii din partea statului român. Aflăm de la istoricul Martin Veith că, la un moment dat, anarhistul Marcus Helit din Cernăuți îl informa pe Panait Mușoiu că ar trebui să nu-i mai trimită ziare tovarășului Rosenzweig, deoarece acesta fusese închis, astfel că toate ziarele care-i erau adresate erau oprite la oficiul poștal. Noul destinatar, continua Helit, urma să fie tovarășul A. Seewald.

Istoricul german se întreabă în ce măsură știa Mușoiu de existența mișcării anarhiste din Bucovina? Ba mai mult de atât, existau anarhiști români nevorbitori de germană sau idiș care să fi știu cu adevărat ce se petrece în Bucovina de Nord?

Tot de la Martin Veith aflăm că Der Syndicalist a publicat un scurt raport legat de grupul de la Cernăuți, în care descoperim că acesta propaga sindicalismul ca tactică de luptă pentru a îmbunătăți condițiile de muncă și a crește conștiința proletariatului, dar că, din păcate, nu s-a reușit crearea unor sindicate revoluționare, grupul rămânând mai degrabă un grup de dezbateri și autoinstruire. Cu toate acestea, mișcarea a avut o evoluție bună, în ciuda piedicilor puse de statul român, și anume faptul că anumite cărți, precum cele ale lui Kropotkin¹⁸, nu erau permise în țară.

Exista constant posibilitatea ca militanții/-ele să fie    arestați/te, situații urmate mai mereu de torturarea celor deținuți, în încercarea de afla informații, oricât de mici.

Încă din anul 1932 există rapoarte cu privire la modurile prin care Siguranța îi tortura pe militanții de stânga, fie ei anarhiști sau comuniști. Un exemplu în acest sens sunt cele pățite de Polia Vășcăuțeanu și Jossl Feldman la data de 22 octombrie 1932.¹⁹

Sâmbătă, 22 octombrie 1932, la ora zece și jumătate seara, am fost arestată în apartamentul meu. Poliția a spart ușa cu trei ore mai devreme, a intrat în apartament și a făcut dezordine peste tot. Am fost dusă la secția de poliție de către ofițerii de la Siguranță, iar ancheta, sau mai degrabă tortura, a început în aceeași noapte. De la ora unsprezece noaptea până în zori am fost „interogată”. Chiar de la început am fost aruncată pe podea, lovită cu picioarele, împinsă de la un perete la altul, de la un dulap la altul, și în același timp mi s-au smuls smocuri întregi de păr. Mi-au cerut să le spun unde se află aparatul cu matrițe, pentru că găsiseră un multiplicator în apartamentul meu. Această procedură a durat până când am leșinat. Când mi-am recăpătat cunoștința, am văzut că eram udă toată. Turnaseră pe mine găleți întregi de apă. De îndată ce am dat din nou semne de viață, am fost legată cu mâinile peste picioare și mi s-a pus un băț între ele. Am fost atârnată pe două scaune, mi-au scos pantofii și apoi au început să mă lovească cu bâte de bambus, lemn și cauciuc pe spate, pe vasele de sânge și în picioarele goale. Cum leșinam la fiecare cinci minute, eram stropită cu apă și imediat eram bătută din nou. Această procedură a durat până în zori. Nu puteam țipa pentru că îmi puseseră o cârpă mare în gură. Aceste torturi au fost repetate timp de cinci nopți. După prima noapte, au lăsat să treacă câteva zile, iar apoi, din două în două nopți, au continuat tratamentul descris mai sus. În ultima noapte, în timpul ultimului calvar, am fost amenințată că mă vor duce pe câmp și mă vor împușca, iar apoi vor susține că am vrut să evadez. Deoarece nu m-au putut face să mărturisesc nimic, au venit cu ideea — această sugestie a fost făcută de agentul Rotenberg — de a-mi introduce o bucată de fier încins în vagin. Această sugestie a fost făcută în prezența mea de către agentul Rotenberg. Mi-a explicat că tot ceea ce se folosise până atunci nu era de niciun ajutor și că aceasta era singura modalitate de a mă face să vorbesc. Acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, mi-au fost înfipte ace în rănile provocate de bătaie, în special în vârful degetelor de la mâini și de la picioare, în răni și în fese. De îndată ce unul termina de înfipt acele, ceilalți, unul în fața mea și altul în spatele meu, începeau să mă lovească cu bastoane pe piept și pe spate. În același timp, un altul mă lovea cu picioarele în fese până am leșinat din nou. Am fost readusă la cunoștință cu apă rece. În cele din urmă, mi-a fost înfipt un băț în părțile intime cu o forță bestială…. În timp ce eram la poliție, timp de paisprezece zile, am făcut greva foamei. Tot timpul strigam să fiu împușcată, la care mi se răspundea: „Nu te vom ucide, dar te vom bate până vei doar pe pe jumătate moartă … pentru că trebuie să te predăm vie procurorului.”

Pe 17 noiembrie 1932 apare un articol în ziarul Vorwärts²⁰ din care aflăm despre tortura prin care a trecut studentului Jossl Feldmann:

La 22 octombrie 1932, pe la ora 2 după-amiaza, am fost arestat în fața catedralei. La biroul de poliție am fost pus față în față cu o fată care a fost întrebată dacă mă cunoaște. La refuzul ei de a răspunde, agentul Rotenberg a bătut-o până când a recunoscut că mă cunoștea ca responsabil tehnic al organizației MOPR²¹ și că primise de trei ori de la mine colete cu manifeste comuniste. Mi s-a cerut să dau numele membrilor acestei organizații. Deoarece nu puteam să mă supun acestei cereri, mi-au legat mâinile peste genunchi. Un băț lung mi-a fost pus între genunchi și mâini. Capetele sale erau așezate pe două mese, astfel încât atârnam cu capul în jos. Agenții mi-au scos pantofii și au început să-mi lovească tălpile picioarelor. Foloseau bâte din lemn, cauciuc și bambus. După acest „bastinado” (numit „moară mică” în jargonul poliției), care a durat aproape o oră, m-au dezlegat. M-au obligat să umblu cu picioarele umflate și însângerate. În tot acest timp mi-au aplicat lovituri de pumn și de baston. Un agent s-a pișat pe fața mea și apoi și-a șters de mine pantofii. Același agent a început să mă înțepe cu ace în tălpile picioarelor și în alte părți ale corpului și mi-a lovit testiculele cu un băț. După aceea mi-a pus tije de fier între degete. Capetele acestor tije erau legate între ele, iar aceste capete erau trase cu o forță atât de mare încât degetele aproape că se rupeau. Ulterior, agentul Hartl a cerut cu emfază să „îmi taie plămânii”. Au început cu pumni și lovituri teribile în piept și plămâni. Din când în când eram ridicat de păr și apoi aruncat la pământ cu fața în jos. Mi s-a cerut în permanență să recunosc că știam numele membrilor organizației respective. Am fost bătut până la ora douăsprezece noaptea. După nouă ore de tortură extraordinară, complet epuizat și abătut, am confirmat tot ceea ce au cerut.²²

Mai mulți deputați social-democrați au cerut ca cele două victime să poată fi vizitate pentru a li se oferi o examinare medicală. Cererea le-a fost respinsă fără alte comentarii. Cu toate acestea, social-democratul Dr. Kißmann, în calitate de avocat al apărării, reușește să obțină o înțelegere.

Din păcate, aceste torturi ale poliției române, tolerate de autorități și de guvern, au avut loc mai mereu.

Karl Bukver a fost arestat un an mai târziu ca urmare a unei acțiuni de lipire de afișe în oraș, fiind eliberat la scurt timp.

Declinul grupului începe în anul 1934, în urma confiscării de către poliție a unei cutii cu propagandă trimisă din Germania. Ziarul Universul, citat de IWW, anunța, prin corespondentul său din Cernăuți, că 14 anarhiști au fost arestați ca urmare a acestei acțiuni, printre care Karl Bukver (din nou) și Naphtali Schnapp. După eliberarea acestora, și, mai ales după ce au aflat că printre ei există turnători, s-a decis dizolvarea grupului în 1935.

După ceva vreme, David Stetner, Charles Fieber, Vfeffer, Nagel și cei doi frați Zinreich, au decis să se regrupeze pentru a putea menține contactele pe care le aveau în zonă, precum și în străinătate. Despre activitatea acestui grup nu am aflat mare lucru, probabil și din cauză că încet-încet, aceștia vor emigra, majoritatea ajungând în Franța.

Germania 1933

De la David Stetner aflăm că

anul 1933 a fost un an decisiv, odată cu venirea lui Hitler la putere. Noi, tinerii, eram traumatizați de ceea ce se întâmpla. Vedeam în Germania o referință culturală esențială pentru noi, iar antisemitismul german a creat falii între mulți dintre tovarăși. Unii au ajuns să-și redescopere rădăcinile evreiești, mulți dintre aceștia fiind atrași spre poziții sioniste. Pe mine aceste discuții m-au lăsat rece, deoarece ideea de patrie ca atare nu avea niciun rol în perspectiva anarhistă internaționalistă pe care o îmbrățișasem. Vroiam să simt că sunt un cetățean al lumii.

Desigur, în aceeași perioadă, numeroasele facțiuni și partide fasciste și legionare din România organizau marșuri și demonstrații, care de multe ori se terminau violent. Unele au ajuns chiar și în Parlament, ori guvern, tendință pe care o vedem și astăzi. Peste tot în țară aveau loc violențe împotriva evreilor, magazinelor și sinagogilor, iar orașul Cernăuți nu a fost o excepție. Mai mult, au existat destule persoane originare din Bucovina de Nord, care au fost membri de bază sau fondatori ai acestor grupuri fasciste și antisemite. Partide precum Liga Apărării Național-Creștine, cu al său membru fondator și bătăuș de serviciu, bucovineanul Nichifor Robu.

Țara fierbea și încet, dar sigur, se prefigurau și crimele care aveau să fie comise peste nici 10 ani. Unii membri ai grupului vor avea de suferit în timpul Holocaustului. Este posibil, dar nu 100% sigur, ca însuși liderul intelectual al grupului, Naphtali Schnapp, să fi fost un supraviețuitor al lagărelor din Transnistria. Însă el nu a fost singurul, mulți alții având de suferit în anii `30 și `40. Cu siguranță nici după aceea nu le-a fost ușor, mai ales celor care au rămas în acea bucată de Bucovină care a revenit unei Ucraine parte din URSS.

Fără să bănuie ce le rezervă viitorul, tinerii militanți au decis să boicoteze cultura germană, începând să folosească limba idiș în munca lor de propagandă.

Spania 1936

Încet dar sigur, anarhiștii din Cernăuți au început să plece din România, în special din cauza torturilor și a represiunii Siguranței, dar și din cauza obligativității serviciului militar. Mechel Stanger reușise deja să părăsească România în 1931, fiind urmat de alți doi tovarăși din Cernăuți, Engel și Teichberg, pe care-i va revedea câțiva ani mai târziu la Paris la una din reuniunile grupului anarhist evreiesc Autodidakt.

În 1934 îi vine rândul lui David Stetner care, aflând că s-a declarat republica în Spania, vrea să plece într-acolo. Părăsește țara în clandestinitate, călătorind spre Polonia. Statul român nu i-a elibera un pașaport, acesta aflându-se în serviciu militar. Este prins, trimis înapoi în România și condamnat ca dezertor de Curtea Marțială.

Eliberat în ianuarie 1937, este încadrat în unitatea de infanterie marină din Galați. De această dată reușește să dezerteze în iunie 1937. Patru luni mai târziu ajunge la Paris, unde află de la un lider al Federației Anarhiste Iberice (FAI) că lucrurile nu mergeau prea bine în Spania. Avansul armatelor fasciste ale lui Franco, precum și trădările staliniste subminaseră deja bazele revoluției sociale.

Dintre cei din Bucovina de Nord știm că Mechel Stanger a reușit să ajungă în Spania la finele anului 1936. A mers acolo în calitate de corespondent al ziarului Arbetaren. Acesta își amintea că, în momentul trecerii frontierei dintre Franța și Spania, s-a simțit ca intrat într-o lume nouă. Toate persoanele întâlnite în drumul său către Barcelona erau anarho-sindicaliști/-te, în vagoanele trenurilor și prin gări auzind adesea exclamâdu-se Nosotros somos de la Confederación!²³.

Această imagine a anarhismului ca mișcare de masă a fost pentru mine o impresie copleșitoare. Pe jumătate îmbătat de această atmosferă și foarte obosit după o lungă călătorie, am ajuns în Barcelona noaptea târziu. Eram mai mulți voluntari care veniseră să lupte împotriva lui Franco și să încerce să construiască o lume nouă. În prima noapte am stat într-o cazarmă din Barcelona. Abia adormisem când am fost treziți de alarmele de raid aerian. Pe cerul înstelat se detașau avioanele germane, aruncând bombele care împrăștiau moarte și distrugere în Barcelona.

Exista o lipsă acerbă de arme și muniție în rândurile anarho-sindicaliștilor. Nu era ușor să fie procurate, deoarece așa-zisele țări libere din Occident, în frunte cu Statele Unite, rămăseseră neutre, în timp ce URSS era mai degrabă interesată de cum să acapareze toate facțiunile de stânga din Spania, prin oricare metodă posibilă. Prin această neutralitate „ipocrită”, cum îi spune Stanger, întreaga lume le-a permis naziștilor să-și desfășoare repetiția generală criminală pentru ceea ce avea să urmeze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

După ce a aflat că știam germana, un tovarăș din FAI mi-a sugerat o slujbă la fortăreața Montjuich. Când am auzit acest nume, m-am speriat. Știam foarte bine că acolo îi curmase viața guvernul spaniol lui Francisco Ferrer²⁴, care a trăit cu noblețe și curat, și care a vrut să-i învețe și pe copii să trăiască liberi, în pace și împreună. Nu aveam nicio dorință de-a lucra în aceeași fortăreață, chiar dacă acum prizonierii erau fasciști. Tovarășul meu spaniol m-a liniștit. Nu trebuia să fiu în fortăreață. Urma să operez un utilaj amplasat pe culmea pe care se afla închisoarea. Acolo fusese pus un aparat telemetric. Cu ajutorul acestuia era posibilă observarea de la distanță a navelor care se apropiau: puteau fi identificate, se putea măsura distanța față de port și calcula viteza de deplasare. Aparatul era fabricat în Germania, iar instrucțiunile erau, prin urmare, în limba germană…

Mechel Stanger a stat în Spania paisprezece săptămâni. Timpul liber și-l petrecea la Barcelona, oraș controlat în totalitate de CNT și FAI. Numai CNT avea 2.000.000 de membri în toată Spania. Impresia sa era că întreg sindicatul se afla în Barcelona. „Comparând primii mei ani de trezire anarhistă într-un cerc restrâns din micul oraș Cernăuți, Barcelona libertară mi-a lăsat o impresie profundă.”

În drumul său spre Stockholm, se oprește la Paris, unde tovarășii săi, Voline²⁵, Iakov Dubinski²⁶ și soții Erlichman nu au fost deloc surprinși de plecarea sa, pentru că își dăduseră seama deja că sfârșitul revoluției spaniole era aproape. Lucru pe care și David Stetner îl va afla, cu maximă tristețe, puțină vreme mai încolo.

Franța

La fel ca alții înaintea lor,    și Charles Fieber și Shmuel Ringel sunt nevoiți să emigreze. Cel din urmă, cel mai probabil după 1936, după ce a petrecut câteva luni la București, împreună cu mai mulți anarhiști bulgari, studenți la medicină²⁷.

Odată ajunși în Franța, aceștia și-au continuat munca politică. David Stetner s-a alăturat primei unități de voluntari străini în momentul în care Germania a invadat Franța.

Cu toate acestea, am fost demobilizați anul următor și lucrurile au luat o întorsătură mai gravă pentru mine și soția mea Golda²⁸, amândoi fiind activiști politici și evrei. Am stat în Franța, locuind în ascuns, fără acte. Atunci când, în 1941, poliția a început să aresteze toți evreii din arondismentul XI, a fost evident că trebuie să plecăm. Golda a fost însă arestată la un punct de control din cauza cărții de identitate, care era un fals, fiind condamnată la zece luni de închisoare în Caen. Așa a trebuit să mă ascund în Paris.

Din păcate, familia lui David Stetner a rămas în România și toți, cu excepția unei surori, au fost uciși în lagărele de exterminare naziste.

După război, acesta a lucrat ca asistent social pentru supraviețuitorii Holocaustului. Și-a reluat și munca militantă, alăturându-se grupului anarhist evreiesc din Pré-Saint-Gervais, colaborând, de asemenea, și la săptămânalul Federației Anarhiste, Le Libertaire. Însă Stetner considera că anarhiștii francezi nu aveau o analiză clară a identității evreiești așa că „împreună cu alți anarhiști, am decis să publicăm un ziar în limba idiș pentru a comunica cu noul aflux de evrei originari din Europa de Est și care nu puteau încă să vorbească franceza.” Grupul era format din el, partenera lui, Golda, Iakov și Rosa Dubinski, Nikola și Léa Tchorbadjieff²⁹, precum și Charles Fieber, tovarășul său din Cernăuți, care va fi unul dintre editorii ziarului.

Așa s-a născut, în 1949, Der Freier Gedank³⁰. Am avut dificultăți, deoarece cunoștințele mele de idiș erau sărace, dar am fost ajutat foarte mult de către Rudolf Rocker și de editorii ziarului american Freie Arbeiter Stimme. A fost un experiment interesant care a durat până în 1966, când ne-am decis să închidem ziarul, deoarece până atunci copiii cititorilor imigranți preferau lectura în franceză sau engleză, ceea ce însemna că ziarul nostru își încheiase utilitatea.

Grupul anarhist evreiesc a continuat să se vadă și în anii `70, în casa lui Golda și David, aflată pe avenue Paramentier, nr. 65, în arondismentul XI din Paris. La aceste întâlniri participau Charles Fieber, Shmuel Ringel, Guy Malouvier³¹ și uneori Rosa Dubinski.

David Stetner a rămas credincios idealurilor sale anarhiste, în ciuda decesului partenerei sale, Golda, precum și a faptului că mișcarea anarhistă internațională pierdea constant teren. În anul 2000 acesta își scrie scurta notă auto-biografică. S-a stins din viață pe 2 iulie 2002, la vârsta de 88 de ani.

*

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 1880 de kilometri mai la nord-est de Paris, în Stockholm, Mechel Stanger alege să-și încheie perioada de pribegie, când, împreună cu partenera lui, Selma, își ard pașapoartele false olandeze. În 1943 li se naște o fiică.

Până în 1962 am lucrat la o brutărie cooperativă și am câștigat destul de bine. Apoi, după atâția ani ca brutar, m-am îmbolnăvit cu splina și a trebuit să mă las de lucrul în brutărie. În ultimii ani am muncit în diverse profesii, iar în urmă cu doi ani și jumătate m-am pensionat. În Suedia situația este relativ bună, se poate trăi simplu și confortabil.

Acum, gândindu-mă în urmă, cred că contactul cu anarhismul la o vârstă fragedă mi-a schimbat întreaga viață și i-a dat un sens. Am fugit din armata română pentru că anarhismul m-a învățat că nu trebuie să înveți să ucizi oameni. Prima mare influență literară a venit de la David Edelstadt³², ale cărui cântece și scrieri le-am devorat cu pasiune încă de când eram la Cernăuți. Mai târziu am intrat în contact cu scrierile lui Rudolf Rocker, care au avut o mare influență asupra mea, la fel ca și personalitatea sa magnetică. Este o mare onoare și o mare bucurie pentru mine că, atunci când a apărut în idiș Naționalism și cultură, Rocker mi-a trimis un exemplar din America, cu următoarea dedicație: „Pentru dragul meu prieten și tovarăș Mechel Stanger, un dar din inimă și o amintire a anilor trecuți.”

Concluzii

De ce e important să cunoaștem aceste istorii? În primul rând, deoarece aceste lucruri au avut loc, s-au întâmplat cu adevărat, dar istoriografia mai largă a ales să nu le țină minte. Trecutul este mult mai colorat decât ceea ce știm. Apropiindu-mă în acești ultimi ani mai mult de aceste istorii, nu pot să nu observ cum culorile devin tot mai multe. De exemplu, alături de Bucovina, orașe precum București, Ploiești sau Brăila radiau de viață socială și politică. Doar așa, ca exercițiu de imaginație, să luăm Bucureștiul anilor `20: se înființează Partidul Comunist, mai apoi trecut în ilegalitate. Foarte mulți socialiști, chiar și anarhiști, au fost trimiși în închisoare. În paralel, exista un centru underground mahnovist care trimitea agenți în Ucraina³³ cu scopul de a organiza țăranii împotriva colectivizării forțate. În același timp, îi avem și pe anarhiștii bulgari, studenți la medicină; și cu siguranță mai existau multe alte lumi „paralele” dar de același soi.

Chestiunea ocultării istoriei anti-autoritare nu e una nouă. Încă de la începuturile așa-numitului regim comunist până nu demult, acele istorii care nu conveneau direcției oficiale erau acaparate și schimbate, sau pur și simplu făcute să dispară.

Este important să cunoaștem aceste istorii, cu atât mai mult încât acestea indică faptul că pe teritoriul României mișcarea a avut nu numai un caracter local, ci mai ales internațional. Fie că vorbim despre anarhiștii bulgari, ruși sau italieni care au găsit refugiul în Vechiul Regat, sau de evreii libertari care au ales să emigreze în Franța, Anglia, Statele Unite, România întotdeauna a fost un punct de întâlnire sau de plecare.

*

Ca un ultim aspect, las aici o listă (incompletă) a numelor pe care am reușit să le adun până în acest moment, legate de mișcarea anarho-sindicalistă din Bucovina de Nord, în speranța ca cineva, la un moment dat, va descoperi și mai multe informații despre această istorie: A. Seewald, Benno Donnenfeld, Charles Fieber, David Stetner, Donia, Engel, frații Zinreich, Geles, Isidor Zigmund Lehr, Jofif, Karl Bukver (Buckver), Karol Buverg, Knippel Gorowitz, Kös Adolf, Martin Zeterschau (Seterschau), Marcus Helit, Mechel Stanger, Morgenstern, Nagel, Naphtali Schnapp, Ringel Schmuel, Rosenzweig (Rotenveig), Royster (Reuerstein), Rozner (Rosner), Samall Weißmann, Teichberg, Vfeffer, Weidenfeld.

Text: C. Ganait

Redactare: A. Răvășel

***

Surse principale (inclusiv a citatelor):

„Exkurs: Die anarcho-syndikalistische Organisation der Bukowina”, în Veith, Martin, Unbeugsam – Ein Pionier des rumänischen Anarchismus – Panait Mușoiu, Verlag Edition AV, iunie 2013. O scurtă prezentare a cărții, precum și cuprinsul, pot fi găsite aici (în limba engleză): https://syndikalismusforschung.wordpress.com/2013/07/22/new-panait-musoiu-and-the-anarchism-in-romania/

Stanger, Mechel, Amintirile unui anarhist din România: de la Cernăuți la Berlin și în Spania revoluționară (1978), Pagini Libere, 2021. (Inițial scrisă în idiș și publicată în suedeză în 1978, a fost tradusă în 2021 în limba română cu acest titlu). Sursa: https://pagini-libere.ro/brosuri/amintirile-unui-anarhist-din-romania-mechel-stanger/

Stetner, David, O scurtă notă autobiografică. Sursa: https://iasromania.wordpress.com/2011/06/21/o-scurta-nota-autobiografica-de-david-stetner/ (având acces, între timp, la documentul original, varianta lungă în franceză, A. Răvășel corectat pasajele conform acesteia, fiind ușor diferite față de varianta de pe IASR/Râvna)

Surse secundare:

Anarho-sindicalism în România. Sursa: https://iasromania.wordpress.com/2013/02/27/anarho-sindicalism-in-romania/

Heath, Nick, Stetner, David, 1914-2002. Sursa: https://libcom.org/article/stetner-david-1914-2002

Postarea despre David Stetner de pe pagina de Facebook a „The Bottled Wasp” (un proiect al Crucii Negre Anarhiste din Brighton). Sursa: https://www.facebook.com/bottledwasp/posts/sept-26-1914-david-stetner-d-2002-romanian-jewish-anarchist-who-founded-yiddish-/1713854042107268/

Scurtă intrare despre David Stetner în dicționarul militanților anarhiști „Le Maitron”. Sursa: https://maitron.fr/spip.php?article154964

Scurte note biografice care pot fi găsite în limba franceză pe site-ul https://militants-anarchistes.info/. Mai precis, ale următorilor: Charles Fieber, Golda Stetner, Karl Bukver, Morgenstern, Nagel, Schnapp, Shmuel Ringel, Vfeffer, frații Zinreich.

---