Acum 100 de ani, pe 11 aprilie 1922, Mahno, împreună cu tovarășa sa de viață, Galina Kuzmenko, și cu un grup de insurgenți, părăseau România spre Polonia, după câteva luni petrecute aici.
Aceste câteva luni sunt una din mai puțin cunoscutele povești ale istoriei anarhismului în România. Aflându-se la confluența a trei imperii, cel rus, otoman și austro-ungar, teritoriile române au fost locuite sau folosite ca punct de trecere, organizare, fugă, de anarhiști din toate zările.
Nestor Mahno
Nestor Ivanovici Mahno (1888–1934), zis și Batko Mahno, a fost un revoluționar ucrainean anarho–comunist care a luptat în războiul civil care a urmat Revoluției din Rusia și preluării puterii de către bolșevici, în octombrie 1917.
S-a născut la Huliaipole, în actuala regiune Zaporozia din Ucraina, într-o familie de șerbi emancipați. Născut într-o familie săracă, lipsit de sprijinul tatăului său, dispărut când Nestor avea o vârstă fragedă, acesta nu a reușit să se țină de școală, cu toate că arătase certe înclinații pentru aritmetică și lectură. Până la vârsta de 14 ani a fost nevoit să lucreze, fără întrerupere, la muncile câmpului.
Când a izbucnit revoluția din 1905, Nestor, în vârstă de 17 ani, nu a ezitat să se implice în lupta revoluționară, alăturându-se Uniunii Țăranilor Săraci, un grup anarhist din orașul său natal. Pentru a pacifica Huliaipole și pentru a reprima elementele revoluționare, autoritățile țariste au trimis un detașament de cazaci în regiune. Chiar și așa, membrii grupului au continuat să se întâlnească săptămânal, inspirându-l pe Nestor să se dedice complet luptei revoluționare. Grupul răspândea propagandă libertară printre țărani, desfășurând în același timp o campanie de „teroare neagră” împotriva autocrației țariste și a afaceriștilor și proprietarilor locali, care erau adeseori „expropriați”. Banii strânși astfel erau folosiți fie pentru a tipări mai multă propagandă, fie pentru a cumpăra arme și explozibili.
Odată cu abolirea obșcinelor prin „reforma Stolîpin”, culacii s-au îmbogățit și mai mult. Grupul anarhist din Huliapolie a început să se îndrepte împotriva acestora, incendiindu-le proprietățile. Mahno a fost arestat în septembrie 1907, dar, după zece luni de închisoare, a fost eliberat fără acuzații. Întrucât grupul din care făcea parte fusese scos în afara legii, Mahno a înființat un alt grup de studiu anarhist, într-un sat vecin. Săptămânal, peste 20 de persoane participau la întâlnirile și discuțiile grupului.
Acest grup a fost infiltrat rapid de poliție, Ohrana încercând să-l suprime. Doi dintre spionii țariști au fost descoperiți și uciși. Într-un raid al poliției secrete, care s-a lăsat cu schimburi de focuri, unul dintre membrii grupului a fost ucis; ceea ce i-a făcut pe ceilalți să hotărască asasinarea guvernatorului provinciei. Încercările lor au eșuat, Mahno fiind arestat din nou, în urma unui alt schimb de focuri.
La 26 martie 1910, Mahno a fost condamnat la spânzurătoare, refuzând să facă apel. Totuși, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață. S-a îmbolnăvit grav în închisoare, făcând o criză aproape fatală de febră tifoidă.
După ce a fost mutat la mai multe închisori (Lugansk, Ekaterinoslav), ajunge la închisoarea Butirskaia din Moscova, unde erau deținuți peste 3.000 de prizonieri politici. Prin intermediul celorlalți prizonieri, a devenit un bun cunoscător al istoriei rusești și teoriei politice, fiind interesat în special de Întrajutoarea: un factor al evoluției de Piotr Kropotkin. Din cauza condițiilor de detenție, în curând s-a îmbolnăvit din nou, de data aceasta fiind diagnosticat cu tuberculoză, boală de care va și muri la Paris, în 1934.
În închisoarea Butirskaia, Mahno l-a întâlnit pe anarho-comunistul Petru Arșinov, care l-a luat pe tânăr sub aripa sa. Deși fusese inițial influențat de ideile naționalismului ucrainean, Mahno s-a îndepărtat treptat de acestea, iar în timpul Primului Război Mondial a susținut internaționalismul, scriind chiar și un manifest împotriva războiului care a circulat prin închisoare.
Când porțile închisorii au fost deschise în timpul Revoluției din februarie 1917, Mahno s-a aflat, pentru prima dată după opt ani, în libertate. Fără lanțurile care îl împovăraseră, a fost cât pe ce să-și piardă echilibrul, având, de asemenea, nevoie de ochelari de soare după anii petrecuți în celulele întunecate ale închisorii.
A mai rămas la Moscova timp de trei săptămâni, implicându-se pentru scurt timp într-un grup anarhist din districtul Lefortovo. La 23 martie, convins într-un final de familia sa, se întoarce la Huliaipole, unde a devenit unul dintre organizatorii mișcării țărănești locale.
Mahnovșcina
Mahno a fost o figură centrală a Armatei Insurgente Revoluționare din Ucraina — cunoscută și ca Armata Neagră —, organizație care era formată în mare parte din țărani. La începutul Războiului civil, în 1917, insurgenții au luptat alături de Armata Roșie împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro–Ungaria), iar mai apoi, începând cu 1918, împotriva Aliaților, „albilor” și altor facțiuni naționaliste.
Armata Insurgentă a fost prima organizație din istoria anarhismului care a reușit să susțină, militar și logistic, un teritoriu eliberat, în care s-a încercat crearea unei societăți anarhiste, non-statale. Teritoriul se afla în zona de sud-est a Ucrainei de azi, și a rezistat între ianuarie 1919 și 1921. Regiunea era cunoscută și ca Mahnovșcina sau Mahnovia. Capitale era la Huliaipole. Desigur, au existat mai multe proiecte de autonomie teritorială în regiune, inclusiv „puterea sovietelor”, încă dinainte de 1919.
Mahnovșcina fiind auto-organizată după principii anarhiste, referirile la „control”, „guvern” sau „lider/-i” nu trebuie luate ad litteram. De exemplu, mahnoviștii au jucat un rol pur militar, Batko însuși având mai degrabă rolul de strateg și consilier militar. De celelalte aspecte ale vieții se ocupau comunele agricole, industriile gestionate de muncitori și alte soviete și comune libertare, care erau autonome față de Armata Insurgentă.
Odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, reușind să îndepărteze pericolul armatelor „albe” și al Aliaților, bolșevicii au început să vadă, încetul cu încetul, în Armata Neagră și Teritoriul liber niște inamici ai puterii sovietelor. Asta și din cauză că, după succesele sale militare, Mahno și-a asumat și rolul de organizator anarhist. La primul Congres al Confederației Nabat a Organizațiilor Anarhiste, Nestor Mahno a fost inițiatorul unei politici în cinci puncte:
Suspendarea tuturor partidelor politice;
respingerea oricărei forme de dictatură;
negarea oricărui concept de statalitate;
respingerea oricărei forme de „tranziție” sau de „dictatură a proletariatului”;
înființarea sovietelor muncitorilor ca formă preferată de autoorganizare.
Toate aceste abordări erau în opoziție cu punctele de vedere ale bolșevicilor. Drept urmare, aceștia au început să considere Teritoriul liber ca „nedemocratic”, precum și să pretindă că Mahno ar fi vinovat de o lungă serie de „crime”. Toate aceste acuze aveau, bineînțeles, un substrat propagandistic. Într-un final, anarhiștii au fost etichetați „contrarevoluționari”, iar în noiembrie 1920 principalii lideri au fost arestați la ordinul lui Lenin și Troțki, Mahno reușind însă să scape. Cristian Racovski, liderul bolșevic al Ucrainei, avea ordin de a-i găsi și aresta pe toți liderii anarhiști care continuau să fie în libertate.
România
Încet, dar sigur, Armata Insurgentă a pierdut teren în fața Armatei Roșii conduse de Mihail Frunze. Urmăriți de mai multe regimente de cavalerie, Mahno, Galina și un grup de 80–120 de persoane au trecut râul Nistru, în Basarabia, pe 28 august 1921. Acesta și-ar fi dorit să treacă frontiera mai la nord, în zona Galiției, dar ruta le era blocată.
O versiune a poveștii privind trecerea frontierei susține că grănicerii români au deschis inițial focul asupra lui Mahno și a celor care-l însoțeau. I-au lăsat să treacă abia după ce au declarat că sunt cazaci ucraineni, iar nu bolșevici. Cealaltă versiune este că un mic grup deghizat în uniforme ale Armatei Roșii a dezarmat grănicerii, permițând astfel grupului să treacă.
Indiferent care este adevărul, la scurt timp după ce cererea lor de azil politic a fost respinsă, insurgenții au fost dezarmați, iar aurul și banii le-au fost confiscați. Autoritățile române i-au urcat în camioane, ducându-i la Rașcov, apoi la Bălți, și, în cele din urmă, într-un lagăr de internare de lângă Brașov. Lui Mahno, Galina și altor câtorva insurgenți li s-a permis să se mute la București, cel mai probabil pentru a avea acces la îngrijiri medicale, Batko fiind rănit în timpul ultimelor bătălii. Atât el, cât și ceilalți tovarăși, nefiind ținuți în lagăr, au trebuit să-și caute un loc de muncă. Batko Mahno a lucrat într-o fabrică de cherestea.
A urmat o serie de „discuții” diplomatice între guvernele român și sovietic. Oficial, românii susțineau că nu știu unde se află Mahno. La 17 septembrie, ministrul de externe a Rusiei sovietice, Gheorghi Cicerin, și Cristian Rakovski au trimis o notă către generalul Alexandru Averescu, cerând ca Mahno și toți cei care au trecut granița cu el să fie predați. Răspunsul a venit zece zile mai târziu, Averescu refuzând să accepte cererea și subliniind că o cerere de extrădare trebuie să fie făcută de autoritățile judiciare din țara solicitantă, iar asta abia după ce s-a emis un ordin de arestare.
Desigur, această carte jucată de guvernul român, anume de a nu recunoaște că știa unde se afla Mahno, făcea parte din politica anti-comunistă de a susține, sau cel puțin de a ascunde, pe oricine era împotriva bolșevicilor și căuta să se refugieze în România. Deci, această decizie de a-l „face nevăzut” pe Mahno era mai degrabă una tactică, pentru a-l putea folosi pe acesta drept pârghie împotriva bolșevicilor, oricând ar fi fost nevoie, și nicidecum nu însemna susținerea pentru ideologia și principiile Armatei Negre. În același timp, la București se găseau și reprezentanți ai naționaliștilor petliurieni, grup mai degrabă apropiat de interesele României, precum și persoane din alte facțiuni din Ucraina.
În timp ce discuțiile diplomatice dintre cele două guverne continuau, Mahno se gândea la viitor. Acesta a organizat un „centru” pentru activități subversive la București, fiind ajutat de către Lev Zadov. Prin intermediul acestui centru, în iarna și primăvara anului 1922, mai multe zeci de persoane au reușit să se infiltreze înapoi în Ucraina, dar, cum Armata Roșie nu mai avea alți dușmani cu care să se confrunte, era mult mai pregătită pentru astfel de activități subversive.
În ciuda viitorului sumbru, Mahno nu a renunțat. Chiar dacă trăia sub supravegherea poliției române, el le-a cerut susținătorilor lui să facă rost de arme. În același timp, autoritățile sovietice nu s-au limitat doar la metodele diplomatice. Au trimis la Bălți un grup de agenți CEKA, dar cum Mahno nu se afla acolo, asasinii au fost nevoiți să-și abandoneze misiunea.
Între timp, autoritățile ucrainene au anunțat o amnistie pentru persoanele care luptaseră împotriva puterii sovietice — cu excepția unor lideri, printre care și Mahno. Majoritatea mahnoviștilor erau neîncrezători cu privire la această amnistie. Într-un final, deoarece situația devenea din ce în ce mai periculoasă, Mahno, Galina și un grup mic de susținători au ales să părăsească România în favoarea Poloniei.
Există diverse relatări contradictorii cu privire la plecarea în Polonia. Unele surse susțin că Mahno și cei care-l însoțeau ar fi fost arestați într-o pădure din județul Buzău, în timp ce încercau să treacă granița înapoi în teritoriul sovietic. O altă poveste susține că un grup de 17 insurgenți ar fi deturnat un vehicul pe care l-au condus mai apoi spre Polonia. Mai există și varianta ca grupul mahnovist să fi fost expulzat de autoritățile române. În orice caz, la 11 aprilie 1922, Mahno, alături de Galina și alte 16 persoane, treceau din România în Polonia, în drumul lor spre Franța.
Și mai apoi?
Nu se cunosc prea multe despre soarta celorlalți aproape 70 de insurgenți care au traversat Nistrul către România, în august 1921. Din puținele informații se știe că unii și-au găsit de lucru ca muncitori agricoli sau în fabrici de cherestea. Alții s-au întors în Ucraina în anii următori, precum frații Zadov, Ivan Lepetcenko (adjutantul și garda de corp a lui Mahno) și Iefim Burima, în 1924, în condițiile amnistiei.
De asemenea, Foma Kuș și Konstantin Ciuprina, au vizitat Odesa și Huliaipole în 1928, în urma constituirii unei comisii a exilaților mahnoviști din București, care-și doreau să stabilească astfel legături cu foștii mahnoviști și cu grupurile anarhiste clandestine. După ce și-au îndeplinit misiunea, ambii s-au întors în siguranță în România.
Un an mai târziu, Kuș și Ciuprina au vizitat din nou regiunea Odesa pentru a relua legăturile cu rezistența mahnovistă și, aparent, pentru a-i organiza în detașamente insurgente pe țăranii nemulțumiți de colectivizare. Ambii au fost arestați de OGPU și constrânși să devină colaboratori ai poliției secrete sovietice. La întoarcerea în România, Kuș și-a informat tovarășii despre relațiile sale cu OGPU. De altfel, se pare că acesta a dus un joc dublu în anii care au urmat, dezinformând serviciile secrete sovietice.
Un alt caz, menționat în documentele sovietice, este cel al unui grup de 30-50 de mahnoviști din România, care ar fi făcut o incursiune călare în regiunea Volînia.
Desigur, de-a lungul anilor, anumite surse susțin că peste 700 de mahnoviști și-ar fi croit drum către România, unii rămânând aici, alții încercând să-și continue drumul spre țările din vestul Europei.
Singura persoană despre care știm cu certitudine că s-a mutat de tot în România este Vasili Antonovici Danilov. Născut în 1893 la Huliaipole, s-a înrolat în Armata Neagră încă din primele zile și a devenit șeful permanent al aprovizionării artileriei mahnoviste, ca mai apoi să facă parte din cartierul general al armatei. După ce insurgenții au părăsit Ucraina în 1921, Vasili ajunge să fie una din persoanele cele mai importante ale centrului exilaților mahnoviști de la București.
Rămas în Capitală, se căsătorește cu Rosa, și se stinge din viață în anul 1960. Din păcate, mai mult de atât nu știm despre cei doi.
De asemenea, nici despre centrul exilaților mahnoviști de la București nu se știe mai nimic. Ce știm este faptul că aceste centre (căci exista o rețea, la București, Varșovia, Paris etc.) au rezistat până la mijlocul anilor `30, perioadă care coincide cu consolidarea puterii lui Stalin. Cum România era cea mai aproape de teritoriile pe care doreau mahnoviștii să le infiltreze, am putea presupune (sau cel puțin specula) că la București a existat o mișcare mahnovistă subterană de care, pare-se, anarhiștii autohtoni nu știau sau nu au avut decât puțin habar.
Text: C. Ganait
Redactare: A. Răvășel
————
Surse principale:
Darch, Colin, Nestor Makhno and Rural Anarchism in Ukraine, 1917–21 (2020)
Heath, Nick, Danilov, Vasiliy Antonovich (1893–1960)
Smele, Jonathan D., Historical Dictionary of the Russian Civil Wars, 1916–1926 (2015)
Василий, Голованов, Нестор Махно (2013)
Махно, Н. И., Воспоминания (Paris, 1936)
