Revoluția Spaniolă este considerată unul dintre cele mai marcante episoade din istoria anarhistă, fiind evocată adesea ca un moment decisiv când anarhismul a fost pus în practică și a funcționat. În cartea sa, Să ne amintim de Spania, Murray Bookchin numește acest eveniment „cea mai mare revoluție proletară și țărănească din ultimele două secole” și „cea mai influentă mișcare pe care stânga a produs-o”.
Deși în discursul public este văzută adesea ca o luptă între fascism și democrație, Bookchin subliniază caracterul profund libertar al acestei revoluții sociale, condusă de muncitori și țărani care au reușit să reorganizeze total societatea. Aceștia au atacat arsenalele și s-au înarmat pentru a lupta împotriva forțelor franchiste, au reușit să impună controlul direct asupra mijloacelor de producție, colectivizând fabrici și terenuri care aparțineau regimului republican, și-au creat propriile instituții care să răspundă nevoilor sociale, implementând practici emancipatoare de pedagogie sau înființând miliții populare.
Autogestiunea reușită în această perioadă este adesea puțin cunoscută, ne spune și Daniel Guérin, căzând adesea în umbra ororilor Războiului Civil care i-au urmat. Și totuși, a fost una dintre cele mai mari reușite ale acestei revoluții purtate de muncitorii și țăranii spanioli față de „veșnicii lor inamici de clasă, începând cu marii moșieri și ierarhia clericală, rămășițe ale trecutului, și până la burghezia industrială și bancherii zilelor noastre”, în cuvintele lui Bookchin.
