În slangul lyonezo-magrebian, „foutre le zbeul” înseamnă, în traducere liberă, „a face răzmeriță”. Cel mai bun sinonim pentru „zbeul”, un cuvânt împrumutat din araba algeriană, ar fi „dezordine”. De aproape o săptămână, Franța, abia revenită din corzi după îndelungatele proteste împotriva reformei vârstei de pensionare, se află iar în „stare de urgență”. O lume întreagă, în frunte cu clasa politică locală și media liberale, își exprimă consternarea față de revoltele care au ocupat atât Franța metropolitană, cât și pe cea de peste mări, și care s-au extins sporadic și în țările vecine.
Pubele, mobilier urban si automobile distruse sau incendiate, magazine de firmă sau de proximitate sparte și prădate. Biblioteci, școli și centre sociale arse și vandalizate; un primar dintr-o comună periferică a Parisului a cărui casă a fost asediată în toiul nopții. În total, 1 miliard de euro de daune materiale, cum s-au grăbit să pună cifre pe dezastru sindicatele patronale franceze.
Toate acestea dau frisoane reci, deși răzmerița pare că s-a mai potolit în ultimele zile. Guvernul, strâns în zadar cu ușa de extrema dreaptă parlamentară să declare starea de urgență, nu și-a pierdut complet cumpătul, dar a trimis totuși pe teren 45.000 de polițiști, alături de jandarmi, elicoptere și trupe anti-teroriste. Acum, că situația s-a mai stabilizat, că sute de adolescenți au fost arestați și că apelurile la calm adresate de o țară întreagă, în frunte cu Kylian Mbappé, pare că au fost în cele din urmă ascultate de stradă, ne putem întoarce la mult-invocata „normalitate”.
Doar că această pace și normalitate pe care majoritatea le dorește nu aduc nimic bun, nimic durabil, în afară de o acalmie de moment. E suficient să ne uităm la istoria revoltelor populare din ultimii 30 de ani din suburbiile marilor orașe franceze, pentru a întelege că „întoarcerea la normalitate” nu a adus cu sine vreo îmbunătățire a calității vieții celor proveniți din cartierele populare. Din contră, clivajele între centru și periferie continuă să se amplifice: inegalitățile sociale, rasismul structural și violențele forțelor de ordine persistă sau cresc. Asta în timp ce, pe fundal, fascismul pare să câștige tot mai mult teren.
Să le luăm pe rând.
Inegalități sociale persistente. În ciuda zecilor de programe dedicate suburbiilor, începând din anii ’70, și a celor peste 100 de miliarde de euro alocate acestor zone periferice, rezultatele se lasă așteptate. Pentru 7,5% din populația Franței care trăiește în suburbiile marilor orașe, viața este în continuare mai dificilă decât pentru restul locuitorilor, arată statisticile oficiale. Rata șomajului este de două ori mai mare decât în alte regiuni: jumătate din tinerii din suburbii nu au un loc de muncă. 4 din 10 locuitori nu au o diplomă, o cifră de două ori mai mare decât pentru restul populației. Rata de sărăcie în aceste cartiere este de trei ori mai mare decât în restul Franței.
Pe de altă parte, aceleași statistici ne arată că locuitorii cartierelor populare nu primesc mai multe ajutoare sociale decât restul Franței, în timp ce cotizațiile sociale provenite din aceste zone sunt adesea peste media națională. Numărul de medici care deservesc aceste populații este, de asemenea, mai mic comparativ cu restul teritoriului francez.
Toate aceste statistici sunt importante nu pentru a justifica în vreun fel violențele ultimelor zile. Cifrele de mai sus arată, totuși, o altă violență, cea structurală, la care sunt supuse suburbiile franceze. Violențele mai vizibile ale ultimelor zile nu își vor găsi însă răspuns adecvat și de lungă durată prin simpla și inevitabila întărire a aparatului polițienesc, care oricum se petrece în Franța de mai bine de un deceniu. Problemele de fond rămân atâta timp cât inegalitățile structurale nu sunt adresate.
Rasismul structural și violențele „forțelor de ordine”. Dincolo de retorica oficială black-blanc-beurre, ample cercetări au demonstrat existența unui „rasism cotidian” în instituții de învățământ, în cadrul politicilor migratorii și, important pentru a înțelege emoțiile puternice stârnite de uciderea tânărului Nahel M., în rândurile poliției franceze. Deși acest diagnostic este pronunțat de mai bine de treizeci de ani, autoritățile publice refuză în continuare orice fel de asumare a realității. Populațiile provenite din fostele colonii (în special din Magreb și din Africa subsahariană) sunt supuse controlului abuziv al poliției de până la 15 ori mai des decât restul populației franceze. Revoltele împotriva forțelor de ordine au o istorie îndelungată în Franța. Încă din anii ’90, tinerii din cartierele populare și-au exprimat mânia vizavi de tratamentul cotidian din partea poliției franceze. În 1990, Vaulx-en-Velin, una dintre suburbiile orașului Lyon, a fost scena primelor astfel de revolte, după ce poliția a ucis un tânăr cu handicap. Nu era primul tânăr din Vaulx-en-Velin care a murit în condiții similare: zeci au fost uciși de poliție sau jandarmerie în regiunea Lyon de-a lungul anilor ‘80.
În istoria mai recentă se observă, pe de altă parte, o creștere și mai îngrijorătoare a numărului de decese provocate de „forțele de ordine”. Astfel, numărul celor uciși de poliție s-a dublat din 2020 și până astăzi. O echipă de jurnaliști de investigație a contorizat decesele provocate de armele de foc utilizate de forțele de poliție franceze: 18 și 26 de persoane ucise în 2021 și, respectiv, 2022, mai mult decât dublul numărului din deceniul precedent. Această creștere amplifică tendința observată încă din 2015, când numărul persoanelor ucise prin împușcare de poliție a depășit pragul de zece pe an. La vremea respectivă, contextul legat de atacurile teroriste islamiste a cântărit substanțial: cinci teroriști au fost uciși în 2015 și 2016 de forțele de securitate.
Cifrele acestea nu sunt întâmplătoare și sunt rezultatul direct al militarizării poliției franceze, care s-a accentuat în ultimii ani. O schimbare substanțială s-a produs în 2017, când o nouă legislație a permis poliției să utilizeze arme de foc în cazul în care cei urmăriți refuză să se supună unei somații. Legea în cauză autorizează practic polițiștii să tragă în ocupanții vehiculelor chiar și atunci când aceștia nu reprezintă o amenințare imediată. Cu toate acestea, liderii politici și sindicatele polițienești continuă să nege consecințele nefaste ale acestei legislații. Mai mult, ultimul comunicat al sindicatului polițiștilor, din timpul revoltelor de azi, vorbește, în termeni amintind de retorica fascistă, de „o stare de război”, de „hoardele sălbatice” și de „minoritățile violente” care trebuie, asemeni unor „dăunători”, să fie reduse la tăcere și eliminate din spațiul public.
Fascismul câștigă teren. Panicamorală instaurată în spațiul public francez în aceste zile vizavi de „sălbaticii” din suburbii necesită, în opinia multora, o sporire a represiunii și a răspunsului polițienesc. O analiză și un răspuns social pe măsură la problemele structurale pe care le întâmpină suburbiile și Franța în general, ar fi, fără îndoială, mult mai adecvate. Macron și guvernul său sunt prinși între un răspuns ferm cerut de extrema dreaptă și o abordare lucidă a unei crize sociale acute.
În vreme ce puterea, de la sânga la dreapta, încă își face calculele electorale în așteptarea momentului oportun pentru a lua o pozitie clară, timpul nu mai are răbdare. Tot mai multe miliții fasciste defilează prin orașele Franței și se coalizează pe alocuri cu o poliție care se declară oficial „în război” împotriva celor revoltați. Pe străzile Lyonului astfel de brigăzi scandează fără jenă „Franța pentru francezi” și „Suntem acasă”, agită bâte de baseball și vânează „gunoaiele” care „distrug Franța”.
Între apelurile ipocrite la pace socială și calm din partea presei, a politicienilor și a celebrităților, pe de o parte, și violențele poliției, susținute de atacurile rasiste tot mai numeroase ale milițiilor fasciste, pe de altă parte, o voce a rațiunii vine tocmai din partea mamei lui Nahel, tânărul asasinat acum câteva zile. „Revolta pentru fiul ei” pe care aceasta o reclamă e un îndemn la luptă pentru justitie socială și un răspuns față de violența continuă împotriva celor marginalizați, a celor săraci, a celor neauziți. La periferii, vocea rațiunii este vocea furiei care zguduie centrele puterii și o pace socială mincinoasă, bazată de excludere, frică și represiune.
Evenimentele din ultimii ani din Franța ne arată, încă o dată, că stabilitatea și reconcilierea așa-zis democratice, fluturate în momente de criză de vocile puterii, nu sunt nimic altceva decât deghizări tot mai puțin convingătoare ale unei dominații de clasă care se bazează, de fapt, pe forța armelor și pe coerciție.
