„Commons” a stat de vorbă cu redacția Doxa, o publicație de opoziție din Rusia

Mișcarea de rezistență este construită pe un pământ pârjolit. Conversație cu redacția Doxa, publicație de opoziție din Rusia

„Commons” a stat de vorbă cu trei redactori și redactoare din redacția DOXA. Inițiativa a fost fondată în urmă cu șase ani ca o publicație studențească activistă. Pe lângă subiectele legate de justiția în educație, colectivul s-a orientat pe combaterea propagandei și a represiunii. Bineînțeles, un astfel de activism nu a scăpat de atenția regimului. Astfel, patru membri ai echipei editoriale au fost plasați în arest la domiciliu. După 24 februarie, războiul a devenit subiectul principal al publicațiilor DOXA. De la începutul invaziei la scară largă în Ucraina, această publicație rusească progresistă a adoptat o poziție consecventă de susținere a rezistenței ucrainene și, în pofida represiunilor, continuă să caute modalități de a se opune războiului.

Pentru noi, ca și pentru mulți alți ucraineni, războiul a generat mai multe întrebări față de activiștii din Rusia. Am decis să le adresăm anume oamenilor care susțin Ucraina și care împărtășesc pozițiile anti-Putin și anti-imperialiste. Nu credem că există vreo posibilitate de dialog cu cei care încă mai au îndoieli sau ezită. Ne bucurăm că această conversație a avut loc, chiar dacă în multe chestiunii nu suntem de acord cu colegii noștri ruși.

Cu noi au vorbit: Armen Aramian, fondator și redactor al publicației, redactorul buletinului informativ (newsletter) și redactora-șef a revistei. Ultimele două persoane nu pot vorbi public folosindu-și numele, la fel ca majoritatea colectivului DOXA. Opiniile și argumentele exprimate în acest interviu reprezintă punctul de vedere al celor trei membri, nu și poziția întregului colectiv.

Vorbiți-ne despre activitatea publicației dumneavoastră începând cu 24 februarie.

În prima lună a invaziei, ne-am concentrat pe buletinul informativ pe care îl trimitem prin e-mail. Acesta a devenit un fel de pliant de luptă care conținea toate informațiile despre metodele de rezistență. Am continuat în ciuda riscurilor reale de persecuție penală. Am observat că tot mai multe persoane se abonau la acest buletin informativ. Ideea din spatele acestuia era de a-i face pe oameni să facă mai puțin doomscrolling (răsfoirea excesivă a știrile negative de pe rețelele sociale). În cadrul buletinului informativ scriam și despre metode de rezistență, astfel încât oamenii să nu fie doar informați despre ceea ce se întâmpla, ci să înțeleagă ce se putea face chiar în acel moment, atât în Rusia, cât și în străinătate, așa încât oamenii să poată să reziste războiului oriunde s-ar fi aflat.

Cei din Ucraina care știu despre DOXA vă citesc pe Instagram sau Telegram. Probabil că ați fost remarcați în 2021, când a fost deschis dosarul penal împotriva dumneavoastră. Ce ține de buletinul informativ, ce presupune acest format?

Buletinul informativ ca format a apărut în primele zile ale invaziei. La acea vreme Armen se afla încă în arest la domiciliu la Moscova. În Rusia au avut loc primele proteste în masă, care au fost rapid înăbușite. Site-urile și paginile de internet au fost blocate în masă, în mod constant. Și site-ul nostru a fost blocat în primele zile ale invaziei pentru că am elaborat un ghid despre cum să vorbești cu rudele și cum să confrunți propaganda. Manualul nostru de contrapropagandă a adunat peste 200 000 vizualizări în 8 ore.

După ce site-ul nostru a fost blocat, am început să le explicăm oamenilor cum să folosească VPN-ul. Am continuat să distribuim articolele noastre în format PDF. Căutam căi alternative și ne gândeam ce să facem dacă se materializează cel mai rău scenariu – dacă internetul din Rusia va fi închis complet sau dacă toate rețelele sociale vor fi blocate.

A mai existat și o altă problemă. Oamenii erau foarte îngrijorați cu privire la ceea ce se întâmpla și doreau să acționeze. În schimb, se măcinau din punct de vedere emoțional prin faptul că nu puteau să se deconecteze de pe rețelele sociale. Mulți credeau că empatia emoțională este în sine o acțiune. Dar, în realitate, tot îngrijorându-se, ei se epuizau emoțional pe sine și pe cei din jur.

Ne-am dat seama că probabil nu vor bloca serviciile email. De aceea ne-am mulțumit cu acest format de buletin informativ prin e-mail. Pe de o parte, formatul reprezintă o sinteză, ceea ce înseamnă că am făcut această muncă emoțională pentru tine. Ne-am îngrijorat toată ziua pentru a aduna toate informațiile importante pentru tine. Nu-ți mai petrece toată ziua pe social media. Pe de altă parte, vă spunem ce puteți face cu adevărat. Toate aceste informații sunt adunate într-un singur loc.

Întrebarea care îngrijorează fiecare ucrainean este: „De ce rușii susțin războiul?” În Ucraina, auzim adesea răspunsul la această întrebare de la dreapta: Rușii susțin acest război pentru că sunt orci. Această explicație dezumanizantă este de înțeles, dar este o simplificare enormă. Cercetările efectuate, de exemplu, de PSLab, arată că sprijinul pentru război este adesea pasiv – oamenii spun că nu sunt implicați în politică. Și asta este chiar mai rău decât dacă rușii nu ar fi oameni. Ei sunt oameni cărora nu le pasă deloc. Cum a devenit posibilă această indiferență politică și cum lucrați cu ea?

Regimul rus este foarte puternic și autoritar. Această stare de fapt se trage din anii ’90 și de la începutul reformelor pieței libere. Pe atunci, instituțiile politice erau concepute astfel încât să împiedice oamenii să le influențeze. Am văzut în ultimii douăzeci de ani cum orice scânteie de rezistență, atât la nivel local, cât și la nivel național, a fost suprimată foarte eficient imediat ce a căpătat putere.

Dar aici există două aspecte. Pe de o parte, într-adevăr, regimul rusesc este foarte puternic. Are multă putere și resurse. S-a bucurat de un mare sprijin economic din partea Occidentului. Sigur, au fost câteva gesturi simbolice: „oh, societatea civilă rusă este foarte importantă pentru noi, haideți să vă acordăm o subvenție”. Cu toate acestea, Occidentul a continuat să vândă regimului arme și tehnologii pentru exercitarea funcției de control. De asemenea, a fost foarte important ca după anexarea Crimeei să nu existe contramăsuri decisive atât în interiorul, cât și în afara țării, care să arate autorităților ruse că nu pot face astfel de lucruri. Putin a scăpat de vreo răspundere pentru toate aventurile sale militare pentru că, în esență, țările occidentale au închis ochii.

Cealalt aspect ține de eșecul întregii mișcări politice anti-Putin din Rusia. Există mai multe dimensiuni în acest sens. În primul rând, partea de stânga a mișcării s-a scindat, influențată de propaganda lui Putin despre „revolta poporului” din Donbas. Mulți au crezut aceste narațiuni. În al doilea rând, în ultimul deceniu, opoziția a fost condusă de politicieni liberali, Navalnîi fiind cea mai proeminentă figură. Aceștia au susținut protestele pașnice. Și au/am pierdut. De ce?

Avem parte de o mulțime de dezamăgire. Opoziția rusă nu a avut nici un consens puternic împotriva războiului și nici un consens în sprijinul Ucrainei. În parte, acest lucru s-a datorat cenzurii de stat copleșitoare. În Rusia, chiar înainte de războiul la scară largă, dacă spuneai ceva în sprijinul Ucrainei, în special ceva împotriva anexării Crimeei, instantaneu ți se deschidea un caz penal.

Mulți oameni care s-au politizat în timpul valului de proteste din 2011-2012, majoritatea din clasa de mijloc din mediul urban, ulterior, au fost dezamăgiți de politică. Nu au putut vedea niciun scenariu de viață politică la care să poată participa în mod sistematic.

După Bolotnaia, protestele din piață din 2012, mișcarea anti-Putin a continuat să se reducă. Încerca să rămână în limitele opresive stabilite de regim. Dacă nu ni se permitea să organizăm proteste nesancționate, încercam să obținem permise. Se introduceau noi restricții în ceea ce privește alegerile? Participam în continuare la alegeri, chiar și cu aceste restricții. Această poziție a fost destul de slabă. Mulți lideri ai mișcării anti-Putin credeau că radicalismul este rău. Opoziția rusă i-a convins sistematic pe oameni că nu trebuie să faci nimic împotriva legii, definită de statul rus.

La fel a fost și în timpul manifestațiilor. Dacă cineva era reținut la un miting, nu puteai să lupți pentru a-l elibera, pentru că atunci erai reținut și tu. Numai provocatorii îndeamnă la ripostă, numai provocatorii îndeamnă la acțiuni mai radicale. Trebuie să acționăm în limitele definite, și chiar și așa vom putea câștiga. Atunci când oamenii vin pentru prima dată la miting, ei încă mai cred intuitiv că, dacă cineva este arestat ilegal, probabil că ar trebui să îl aperi. Totuși, în Rusia, am fost învățați timp de mulți ani că nu, nu ar trebui. Că trebuie să rămâi în limitele legale. Pe de o parte, există această mașinărie represivă nebună și puternică: forțele de securitate, zeci de mii de cazuri penale, prizonieri politici și așa mai departe. Pe de altă parte, liderii protestelor au acceptat aceste limite și i-au învățat pe oameni că nu trebuie să cedeze la „provocări”. Toată lumea pleacă acasă după miting. Și nimeni nu ocupă piețe. În retrospectivă, este clar că acest lucru nu a funcționat. Trebuie să ne amintim acest lucru, altfel vom cădea din nou în aceeași capcană.

Și ce se întâmplă cu represiunile împotriva presei?

Există o mulțime de discuții cu privire la faptul dacă blocajele impuse de Roskomnadzor funcționează sau nu (n.r. – în vara anului 2022, Roskomnadzor a adăugat revista Commons pe lista site-urilor interzise în Rusia din cauza poziției Commons față de război). Putem vedea că funcționează foarte bine, deoarece continuă să excludă oameni. Pentru a ocoli un astfel de blocaj, publicul trebuie să învețe să activeze VPN-ul. Doar o parte din public va face acest lucru. Astfel, cercul continuă să se micșoreze, iar restricțiile împiedică informația să iasă din bula în care existăm noi.

Mass-media din Rusia nu poate ajunge la publicul larg. Într-o anumită măsură, rezistența feministă împotriva războiului încearcă în prezent să ajungă la aceste audiențe. Ele au conceput pliantele care arată ca niște cărți poștale. Cum ar fi „O zi fericită de primăvară”, în care sunt ascunse poezii anti-război. Iar aceste pliante se răspândesc bine.

Și cum rămâne cu formele de rezistență mai radicale, de gherilă? Se întâmplă acest lucru? Putem presupune că aceste forme vor deveni vreodată o mișcare de masă?

Interacționăm cu activiști care au rămas în Rusia și continuă să se implice, în primul rând, în activismul pentru drepturile omului. Există o inițiativă – „Zona de Solidaritate„. Obiectivul principal al inițiativei este de a ajuta persoanele arestate pentru incendii sau alte forme de rezistență pe care statul terorist le numește extremiste. Când au început incendiile în primele zile ale războiului, părea că sunt provocate de oameni foarte bine pregătiți, care știu cum să dea foc, să înregistreze procesul și să nu fie prinși. Până la sfârșitul lunii martie, au existat aproximativ patru sau cinci cazuri de incendii provocate și s-a aflat că patru dintre aceste persoane au fost deja reprimate și încarcerate. Nimeni nu le știe nici numele și nici dacă au avocați. A devenit clar că forțele de securitate rusești reușesc să îi prindă deoarece sistemul de supraveghere video, înființat mai întâi la Moscova și apoi în alte regiuni ale Rusiei, funcționează suficient de bine pentru a recunoaște persoanele.

Apoi, incendiile provocate au început să fie tot mai dese. S-au publicat poveștile personale ale unora dintre acești oameni și s-a dovedit că nu erau doar anarhiști militanți, ci adesea doar oameni obișnuiți.

Am publicat recent pe Twitter povestea lui Igor Paskar`. Această persoană a lucrat toată viața sa în calitate de muncitor necalificat. S-a politizat în 2018 și a fost arestat pentru prima dată în 2021, la mitingul din Moscova. Mai avea, cred, încă două dosare penale pentru consum de droguri la începutul anilor 2000. Nu este prima persoană la care te gândești când îți imaginezi un piroman al centrelor de înrolare. Și care este povestea lui Igor? Când a început războiul, și-a dat seama că el este radical împotriva războiului, dar nu a înțeles niciodată ce poate face în această privință. Și-a câștigat existența vânzând obiecte rare pe Amazon, dar apoi cardul său a fost blocat din cauza sancțiunilor, așa că nu a mai putut face asta. Atunci și-a dat seama că trebuie să încerce să facă ceva. S-a dus la Krasnodar pentru a găsi de lucru, iar în Krasnodar a aruncat un cocktail Molotov într-un banner Z mare. Nu a reușit. Cocktailul Molotov s-a spart pur și simplu. Nimeni nici măcar nu a văzut focul. Ulterior, Igor a mers mai departe și a aruncat cu cocktail Molotov în clădirea FSB, și-a vopsit obrazul în culorile steagului ucrainean și a început să strige sloganuri. A făcut-o în mod conștient, nu a încercat să fugă. A vrut ca acțiunea sa să fie demonstrativă, să inspire alți oameni. Dar nimeni nu l-a observat. O femeie cu un cărucior trecea pe lângă el, un alt bărbat trecea pe lângă el, dar nimeni nu a observat nici măcar asta. Există o singură fotografie documentată de la fața locului, cu ușa biroului FSB arzând. Dar nimeni nu l-a fotografiat pe Igor, nimeni nu a spus nimic despre Igor.

Ce a urmat din partea presei oficiale ruse? Au inventat povești că a avut o viață foarte instabilă de persoană marginală. În legătură cu fiecare incendiu provocat, propagandiștii ruși spun întotdeauna că a fost vorba de un piroman sau de un bețiv. Acum, situația s-a îmbunătățit. Ivan Astașin, activistul pentru drepturile omului care a petrecut aproape 10 ani în închisoare pentru că a dat foc unui birou FSB în 2009, a scris un buletin informativ după ce patru studenți au dat foc în mod repetat la echipamentele automate de-a lungul căilor ferate. Aceștia au fost reținuți. Presa rusă independentă a scris că aceștia au nevoie de sprijin. Dar până în ziua de azi nimeni, în afară de noi, nu publică linkuri către strângeri de fonduri pentru ei. Nimeni nu încearcă să afle cum îi poate ajuta pe acești oameni. Toată lumea studiază acest fenomen abstract, incendieri de centre militare, dar aproape nimeni nu este interesat de poveștile personale. Doar „Mediazona” din Belarus a început recent să le publice. Și publicația belarusă „Belsat” are publicații de acest gen.

Ar trebui ca o astfel de rezistență să aibă o amploare mult mai mare sau este deja mare? S-ar putea să nu cunoaștem suficient de bine situația, pentru că oamenii pot deraia trenurile, dar procuratura din domeniul transporturilor o va ascunde. Nu vor ca astfel de cazuri să devină publice. Ce potențial are acest mod de rezistență? Judecând după faptul că canalul „Luptătorul anarhist” crește, având din ce în ce mai mulți abonați, este evident că această formă de rezistență își găsește aliați. Totuși, ritmul de creștere va rămâne scăzut până nu începem să îi susținem pe acești oameni și să vorbim despre ei.

Înțelegem că o acțiune care țintește calea ferată ar putea fi foarte eficientă chiar și la nivel individual. Dar în ceea ce privește centrele militare sau alte clădiri de stat, cât de eficiente sunt incendiile în ceea ce privește distrugerea datelor? Sunt doar gesturi simbolice sau au și o valoare practică?

Putem doar să speculăm în această privință. Dar acele incendii care au loc acum au fost în primul rând simbolice. De cele mai multe ori sunt efectuate de oameni care vor să arate că sunt împotriva războiului, dar nu știu cum să facă acest lucru, la fel ca în cazul lui Igor Paskar. Dar astfel de acțiuni au cu siguranță și o valoare practică, deoarece chiar și la Moscova autoritățile lucrează „pe hârtie”. Citațiile de mobilizare sunt distribuite manual. Probabil că sistemul nu a fost încă digitalizat corespunzător. Altfel, cum ar putea cei supuși mobilizării să părăsească țara? Distrugerea oricăror documente dintr-un centru militar ar putea îngheța activitatea acestuia pentru o perioadă de timp. Din același motiv, așa-zisul terorism telefonic (apeluri cu amenințări cu bombe) contează – centrul militar își oprește activitatea pentru o zi sau două până când serviciile de urgență îl „deminează”. Acest lucru afectează și ritmul de mobilizare.

Dar, de obicei, incendierea nu este atât un gest simbolic, cât unul de disperare. Făptașii nu sunt oameni cu vederi politice radicale, nu sunt anarhiști sau antifa, deși există și astfel de oameni, ci piromani de gherilă relativ competenți. A fost cazul elevei de 17 ani care a aruncat un cocktail Molotov în centrul militar. Aceștia sunt oameni, din clasa muncitoare sau adolescenți, care l-au urmărit pe Navalnîi pe rețelele de socializare. Cred că este o formă mai radicală a ceea ce se întâmplă în fiecare parte a Rusiei. Cea mai sigură cale de a avea geamul mașinii sparte este să pui un autocolant cu „Z” pe geam și să parchezi mașina într-un loc public. Cineva îți va sparge geamul cu siguranță. În marile orașe există o mulțime de autocolante anti-război. Oamenii vor să arate că există și că sunt împotriva războiului, în condițiile în care nu există alte modalități posibile de a rezista.

Totul ar putea fi mai practic, dar asta necesită o coordonare serioasă. Activitatea de gherilă ar trebui să fie sistematică. Nimeni în Rusia nu este pregătit să își asume coordonarea unor astfel de activități sau nu știe cum să o facă. Când au început incendiile, mass-media nu le-a acoperit, deoarece astfel de fapte sunt greu de verificat. Într-un interviu, Volkov, din echipa lui Navalnîi, a declarat: acei oameni sunt eroi, dar nu știm cum să le coordonăm activitatea. După o lună, au spus că vor sprijini TOATE metodele de protest și că ar trebui să îi contactați cu orice inițiativă.

Misiunea noastră este de a schimba discuția publică despre metodele de rezistență. Oamenii nu știu ce să creadă despre metodele radicale de rezistență, deoarece au fost învățați de mult timp că nu ar trebui să își asume riscuri și că ar trebui să acționeze în cadrul legal existent. Acest cadru este acum spulberat. Poate că acum, acțiunea „radicală” este uneori mai sigură decât pichetarea pașnică. Dacă deraiezi un tren s-ar putea să nu te găsească niciodată, cu condiția să te pregătești corespunzător. Camerele de supraveghere pur și simplu nu acoperă întreaga lungime a sistemului feroviar. Iar dacă faci cea mai inofensivă pichetare, vei fi prins în trei minute.

Au trecut câteva luni de când a început mobilizarea. După părerea dumneavoastră, când războiul vine acasă, este influențată cumva poziția „nu mă bag în politică”? Ucrainenii sunt foarte politizați acum. Atunci când un atac aerian lovește, el face ca nivelul politic și cel cotidian să se prăbușească împreună într-unul singur. Noi, în calitate de activiști de stânga și sociologi, simțim acest lucru și asupra noastră. Iar oamenii din Ucraina, care ar fi putut fi simpatizanți ai Rusiei înainte de 24 februarie, își dau seama rapid de ce parte sunt atunci când văd cu ochii lor cum politica le invadează viața cu rachete. Se întâmplă o astfel de schimbare și în Rusia? Au efect „aplauzele” de la Belgorod? Ce efect au mobilizarea sau știrile despre morții de pe linia frontului?

Desigur, am vrea să știm cu adevărat câte citații de mobilizare au fost trimise și câți oameni au fost în cele din urmă mobilizați. Inițial, aceste date au fost secretizate. Avem un sentiment ambivalent. Pe de o parte, când mobilizarea abia începea, toată lumea avea un prieten sau prietenul unui prieten care a fost mobilizat. Și mulți oameni nici măcar nu au avut gânduri de genul: gata, ne facem bagajele și îl ducem pe cel recrutat la bunica acasă. Se părea că mulți oameni nu erau pregătiți să lupte nici măcar pentru rudele lor.

Pe de altă parte, existau oameni care îi ajutau pe străinii care au primit citații de mobilizare să iasă și să se ascundă. În mod clar, au fost mulți oameni care au plecat imediat, și nu era vorba doar de proverbialii lucrători din domeniul IT, ci și de oameni din clasa muncitoare.

Obiectivele declarate ale războiului se schimbau în mod constant: mai întâi a fost „denazificarea”, apoi alte obiective. Acum, obiectivul lor oficial este „protejarea Donbasului” și a teritoriilor deja declarate rusești. Toate aceste obiective sunt „plutitoare” și nu există o singură idee pentru care oamenii trebuie să meargă la război. În acest caz, propaganda nu a funcționat.

Cu toate acestea, autoritățile au reușit să cârpească multe găuri de pe front cu „carne” nouă, căci mulți oameni au venit la centrele militare fără să fie forțați.

În cazul centrelor militare, problema este similară cu cea a indiferenței politice – lipsa de subiectivitate. Dacă ți se spune că trebuie să te duci, mulți oameni chiar se vor duce. La fel a fost și la toate alegerile din ultimul deceniu. Lista ajunge la locul de muncă al cuiva, iar oamenilor li se spune: „trebuie să te duci să votezi acel candidat și apoi continui să lucrezi, altfel vei avea probleme”. Lucrurile stau absolut la fel și în cazul centrelor militare. Oamenilor li se spune că trebuie să vină la centrul militar și ei se duc pur și simplu, crezând că ceva îi ferește de a fi recrutați. Dar nimic nu îi protejează. Nici calitatea de rezerviști, nimic. Ai venit la centrul militar – vei fi trimis la război.

Dacă ți-ai construit o carapace uriașă și groasă, tot nu-ți dai seama ce se întâmplă. „E în desfășurare o operațiune specială, dar nu e niciun război. N-am atacat pe nimeni”. Apoi îți spun că trebuie să vii la centrul militar să semnezi niște hârtii. „Bine, mă duc”, își spun unii. O astfel de inerție este reversul depolitizării.

Chiar dacă se confruntă cu astfel de probleme, oamenii încearcă să le rezolve individual. Dacă fiul meu este recrutat, trebuie să fac totul pentru a împiedica acest lucru. Această problemă nu este percepută ca fiind una politică, ci ca fiind una domestică, cea pe care trebuie să o rezolvi singur. Fie să mituiești pe cineva, fie să vorbești cu cunoștințele din structurile puterii. Indiferența politică este atunci când oamenii uită că există și alte modalități de a-și rezolva problemele în afară de cele individuale. Oamenii nu au nici instrumente politice și nici nu înțeleg cum funcționează acestea, așa că folosesc doar instrumentele individuale pe care le cunosc.

Există un grup foarte important care a început să se politizeze după ce a început mobilizarea – mamele și soțiile celor mobilizați. Acestea se unesc în diferite regiuni, creează canale de discuții, fac apeluri către guvernele regionale cerând să își aducă soții și fiii înapoi acasă. Dar chiar și acestea rămân în sfera retoricii pro-autorități. Ele nu spun „Putin, oprește războiul”. Ele cred că pot doar să apeleze la guvernanți urmând o logică paternalistă – noi vom cere, iar autoritățile vor vedea că suntem doar mame, doar femei și că nu reprezentăm o amenințare.

De la începutul războiului pe scară largă, mulți stângiști occidentali care susțin rezistența ucraineană fac, de asemenea, declarații de susținere a rezistenței rusești împotriva războiului, care se presupune că este deja o mișcare socio-politică stabilită. Pe de o parte, noi, bineînțeles, susținem orice inițiativă de ajutorare a Ucrainei în orice format. Pe de altă parte, considerăm că mișcarea anti-război este o iluzie în care stânga occidentală și liberalii vor să creadă. În opinia dumneavoastră, există o astfel de mișcare socio-politică în Rusia?

Este o întrebare foarte dificilă. Credem că o astfel de mișcare există și vedem mulți oameni care își investesc întreaga viață în ea. Editorul nostru a petrecut un an în arest, iar familia sa a trebuit să fugă din Rusia din cauza presiunii politice. O mulțime de oameni au devenit, în esență, refugiați politici. În același timp, sunt refugiații din țara agresoare. De fiecare dată când vorbim despre problemele lor, suntem atenți pentru că am putea distrage atenția de la ucrainenii care sunt bombardați. Ne dăm seama că nu sunt aceleași lucruri.

S-ar putea spune că mișcarea se construiește acum, dar se construiește pe un teren pârjolit. Lillian Cicerchia a scris despre reactualizarea definiției clasei. De exemplu, există o noțiune deterministă în teoria marxistă conform căreia condițiile capitaliste în sine predetermină apariția și solidaritatea clasei muncitoare; iar Lillian Cicerchia susține că capitalismul nu garantează nimănui solidaritatea de clasă.

Solidaritatea clasei muncitoare și rezistența sunt lucruri care se întâmplă întotdeauna „în ciuda” capitalismului și sunt subminate de orice victorie a capitalismului.

Neoliberalismul a distrus sindicatele și o mulțime de experiențe și practici pe care încercăm să le refacem acum cu mari dificultăți.

Acest articol rezonează atunci când te gândești de ce nu există o rezistență puternică anti-Putin în Rusia. Pur și simplu pentru că am pierdut. Rezistența a fost distrusă și toată experiența sa a fost distrusă. Oamenii care se alătură rezistenței au nevoie de practici care să se integreze în viața lor, au nevoie de ideologie și de modalități de organizare. Toate acestea se acumulează sub formă de mișcare. În ultimii douăzeci de ani, opoziția anti-Putin din Rusia a fost călcată de fiecare dată de un buldozer și, de fiecare dată, a trebuit să o ia de la zero. De fiecare dată, oameni noi, fără niciun fel de experiență, creau o mișcare. Noi, redacția DOXA, avem în medie 23-25 de ani. Când Crimeea a fost ocupată, cei mai în vârstă dintre noi aveau 17 ani. Iar noi intram în politică într-un mediu în care nu exista nimic. Am început să ne construim activitatea de la zero. Și când auzim criticile la adresa mișcărilor de opoziție, ne simțim răniți de faptul că ele lovesc și în oamenii care în ultimii cinci – opt ani au încercat să facă ceva ce nu poți construi de la zero.

Lucrurile nu funcționează în felul următor: scriem pe Twitter „Putin este un tiran”, iar apoi ieșim în stradă și îl răsturnăm.

Mișcările au nevoie de timp îndelungat pentru a se construi. Trebuie să învețe noi metode, au nevoie de resurse și sunt foarte ușor de distrus de o putere care le depășește. Am început să ne dăm seama de acest lucru abia după începerea invaziei. Unii dintre noi înșine erau adepți ai ideologiei mai mult sau mai puțin liberale: proteste pașnice, trebuie doar să informăm oamenii și ei vor face ceva.

Acum ne dăm seama că nu există nici organizații de rezistență și nici nu înțelegem cum să construim o strategie de rezistență la acest război pentru cel mai apropiat an. Ce vom face de fapt pentru a-l opri? A crea un buletin informativ și a spune „Războiul este teribil, nu uitați de el” nu este suficient. Nu vom uita niciodată asta, dar asta nu va schimba nimic. Eșecul mișcării anti-Putin este un simptom al faptului că pur și simplu ne lipsește experiența politică și cunoștințele despre modul în care mișcările democratice ar putea să câștige și să-și consolideze victoriile pe termen lung în condițiile unor regimuri autoritare foarte puternice.

Dacă comparăm cu Iranul, ceea ce nu le lipsește este practica de zi cu zi. Mama ta îți spune că nu a avut hijab. Mame adevărate care își amintesc că lucrurile erau altfel. Și astfel tradiția continuă chiar și la nivelul celor mai mici grupuri, al familiilor. Dar asta nu se aplică în cazul țărilor post-sovietice. În Ucraina, multe lucruri erau diferite și înainte de 24 februarie. Avem un joc: să ne întrebăm unii pe alții care este cel mai ciudat lucru pe care l-am învățat sau ce abilitate nouă am învățat. Unii au trebuit să își dea seama care sunt standardele pentru vestele antiglonț, alții au învățat despre anumite medicamente atunci când lipseau, iar cineva a învățat cum să asambleze o carabină. De fiecare dată apar și mai multe astfel de cunoștințe. Și de fiecare dată ele nu sunt suficiente. Înveți în mod constant niște rahaturi despre care nu știai înainte. Ce tipuri de lumânări există? Acum, știm care lumânare arde cel mai mult timp. În multe feluri, este vorba despre experiența corpului.

Da, mișcarea kurdă a reușit să facă rezistența o parte integrală din viața cotidiană. Este o experiență de luptă multigenerațională. Și pe Kurzi putem să-i întrebăm „Dar ce ați realizat în Turcia?”. La prima vedere, nimic. Dar, de fapt, există o experiență pe care ei reușesc să o păstreze și să o transmită mai departe, dezvoltând mișcarea atât în Siria, cât și în Turcia. Ei îi inspiră pe toți în întreaga lume, în tot Orientul Mijlociu.

Dimpotrivă, mișcările de opoziție din Rusia, care au fost conduse de tipi liberali și s-au bucurat de sprijinul politicienilor mainstream, nu au idei despre cum să construiască o mișcare de rezistență. Știu cum să facă investigații frumoase împotriva corupției, cum să dezvolte un canal youtube, dar nu știu cum să reziste.

O întrebare pentru voi, ca oameni care lucrați în domeniul media. Întrebarea se referă la propaganda rusă. Înainte de 24 februarie, vedeam adesea propaganda rusă ca pe ceva hilar și amuzant, urmărind-o în locul unei comedii de stand-up. Dar, după cum putem vedea acum, aceasta totuși funcționează. Cel mai înfricoșător lucru este că propaganda s-a dovedit a fi mai eficientă decât legăturile interpersonale directe. Sociologii, care adună acum interviuri în profunzime, văd clar că aproape fiecare respondent are experiența unui conflict cu rude, prieteni sau colegi din Rusia. Aceasta amplifică dramatic efectul urii. Propaganda s-a dovedit a fi mai puternică decât conexiunile personale. Cum s-a întâmplat acest lucru? Cum funcționează și de ce este atât de eficientă?

De ce este subestimată propaganda de către partea liberală și, vorbind mai larg, anti-Putin a societății? În parte, din cauza aroganței de clasă. S-ar crede că unele bunicuțe, angajații la stat și pensionarii, care sunt melteni, se uită la propagandă și așa mai departe. Această narativă este normalizată în discursul liberal rusesc, care a fost construit în jurul clasei de mijloc din mediul urban. Pentru că „doar oamenii foarte proști cu care nu are rost să lucrezi” pot avea încredere în televizor.

Dar propaganda nu oferă publicului o viziune a lumii convingătoare și coerentă în care să creadă. Propaganda funcționează ca un conținut frustrant suprem. Scopul său este de a-i face pe oameni să nu aibă încredere în nimic: toată lumea minte, iar politica este un lucru murdar care nu ar trebui să te intereseze.

Am subestimat propaganda pentru că am crezut că este un tâmpenie prostească care nu poate funcționa pentru că este o tâmpenie prostească și că oamenii nu au cum să nu înțeleagă că este o tâmpenie prostească.

Dar propaganda funcționează pe două dimensiuni și îi afectează și pe cei care nu au încredere în ea. Sociologul Maksim Alukov susține că oamenii nu cred ceea ce li se spune în mass-media, dar, în cele din urmă, nu cred nici pe altcineva. Există un flux de propagandă puternic, iar tot restul este puternic cenzurat. Înainte de invazie, bugetul propagandei rusești era de sute de milioane de euro. După invazia din 24 februarie, acest buget doar a crescut. Pentru comparație, bugetul total al tuturor mijloacelor de informare din opoziția rusă ar putea fi, aproximativ, de 3 milioane de euro.

Înainte de invazie, bugetul propagandei rusești era de sute de milioane de euro. După invazia din 24 februarie, acest buget doar a crescut. Pentru comparație, bugetul total al tuturor mijloacelor de informare din opoziția rusă ar putea fi, aproximativ, de 3 milioane de euro.

Aceasta înseamnă că există o structură informațională puternică care le arată în mod constant oamenilor că totul este o porcărie, și o îmbracă și în diferite ambalaje: pentru publicul cu înclinații liberale, pentru populația urbană, pentru publicul tânăr. Aici aveți niște artiști populari super-apolitici, cântăreți pop, rapperi care spun întruna că și politica e nașpa. Câte ceva pentru toate gusturile. Statul a investit foarte mult în propagandă și în lucrul cu cultura populară, iar această investiție a dat roade.

Altă întrebare: de ce este propaganda mai puternică decât conexiunile personale. Nu am un răspuns bun la această întrebare. Cu ce interacționează oamenii? Întreaga percepție a realității este construită pe baza a ceea ce vezi la televizor. Vezi ecrane cu canale TV în metrou. Poate că aveți un televizor acasă. Există mass-media de stat care funcționează bine pe internet. Și începi să te gândești că, dacă ți se spune din toate direcțiile că lumea funcționează într-un anumit fel, probabil că așa funcționează. Când te sună ruda ta ucraineană să-ți spună că nu e totul așa, te gândești că nu este posibil să fie totul complet greșit. La rândul lor, unii ruși încep să creadă că rudele lor au fost spălate pe creier de propagandă. Aceste viziuni asupra lumii sunt complet incompatibile. Dar aceasta este o explicație foarte slabă și nu am una mai bună.

Este important de adăugat că propaganda s-a schimbat în timpul invaziei. Înainte de ultimele alegeri, era foarte greu să ți-l imaginezi pe primarul Moscovei strigând: „Pentru Putin, Rusia unită!” Înainte, propaganda a creat o platformă pentru indiferența politică. Acum, ei încarcă intens să încarce această platformă cu poziții despre război, despre faptul că întreaga lume este împotriva Rusiei.

De asemenea, nu puteți subestima consecințele închiderii canalelor de informare. Multe dintre sancțiunile financiare care nu afectează prea mult autoritățile, au închis accesul oamenilor la servicii VPN adecvate. VPN-urile gratuite nu au putut face față încărcăturii sau au fost blocate, iar oamenii nu au putut înființa VPN-uri plătite din cauza sancțiunilor. Guvernele occidentale controlează o mare parte din infrastructura care ar putea contesta propaganda lui Putin. Dar sancțiunile financiare le-au tăiat rușilor serviciile VPN accesibile.

Am identificat o organizație suedeză care este pregătită să ofere acces gratuit la VPN și am oferit 30 de mii de conturi, unele pentru un an, altele pentru șase luni. Așadar, încă de la începutul invaziei, am căutat modalități de a oferi informații de încredere despre război unui public cât mai larg. Dar, în cele din urmă, astfel de instrumente au fost sabotate prin diverse măsuri ale politicienilor și corporațiilor occidentale, iar acest lucru este pur și simplu absurd. Ei nu au avut ca scop să interfereze cu activitatea presei independente, dar ne-au creat o mulțime de probleme. Toate mass-media independente din Rusia se află într-o poziție similară în acest moment.

Dar mass-media nu reprezintă doar site-uri de știri. Oamenii pot răspândi informații și în chat-urile private. Există vreun schimb informal de informații legate, de exemplu, de mobilizare?

Cred că se întâmplă multe chestii de acest gen, în special între mamele și soțiile bărbaților mobilizați. Ar fi grozav să discutăm despre asta cu rezistența feministă împotriva războiului. Sunt chat-uri pentru rudele celor mobilizați care încearcă să găsească mame care sunt pregătite să facă ceva și încearcă să le ajute să îi scoată pe bărbați de pe front.

Într-adevăr, în toate orașele rusești mobilizarea a fost percepută ca o amenințare. Oamenii raportau despre patrulele de recrutare în chat-uri. Oamenii au început să se organizeze în chat-urile din școli și universități, interacționând și avertizându-se unii pe alții. Dar, în restul timpului, nimeni nu simte o amenințare și toată lumea speră că nu îi va afecta personal.

Mulți oameni din Rusia care sunt împotriva războiului cooperează pentru a scoate oamenii din țară și pentru a sprijini refugiații. Unul dintre colegii noștri care a venit acum la Berlin din Rusia încearcă să scoată din închisorile rusești civili ucraineni răpiți de armata rusă din teritoriile ocupate. Sunt foarte greu de găsit, dar acești activiști pentru drepturile omului reușesc cumva să scoată câteva persoane.

Ajutorul pare a fi singura acțiune posibilă. Dacă oamenii ar vedea că există o modalitate eficientă de a rezista, s-ar alătura. Dar sentimentele anti-război se transformă în mod prioritar în: pot ajuta pe cineva? Aceasta dovedește că există un fel de mișcare anti-război în Rusia. Doar că această mișcare nu are o formă legată de rezistență acum.

---

Articol preluat de pe Platzforma.

Articolul a apărut inițial în limba rusă, cu titlul ”Движение сопротивления строится на выжженном поле. Интервью с российским оппозиционным изданием DOXA” pe platforma ”Commons” și a fost tradus în limba română de Cristian Velixar. 

Traducerea a forst realizată în colaborare cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.