Tot ce se referă la lege, şi nu se limitează la apărarea privilegiilor claselor dominante şi la nevoia de arbitraj pentru disputele lor interne, există doar fiindcă presiunea clasei muncitoare a impus astfel.
În momentul în care această presiune dispare, va avea loc în primul rând tendinţa de a ignora legea. Ulterior, când apare ceva care invită burghezia să sporească exploatarea asupra muncitorilor, legile nu doar că sunt ignorate, ci sunt rescrise. E imposibil pentru clasa muncitoare să se opună acestei presiuni prin mijloace politice, odată ce mecanismele politice ce domină Statul nu îi aparţin. Şi, chiar dacă nu ar fi aşa, capacitatea acesteia de a face valabil orice triumf obţinut în sfera legală depinde de capacitatea şi forţa de rezistenţă pe care aceasta o deţine în cadrul relaţiilor de muncă. Fie clasa muncitoare reuşeşte să impună patronatului aplicarea legii prin organizarea la locul de muncă unde are loc exploatarea, fie legea e inutilă. În situaţii de slăbiciune, muncitorul se va asocia cu patronul în încercarea de a-l ajuta să ocolească legea.
Lupta împotriva restructurării relaţiilor de clasă de către Stat nu trebuie să se limiteze la simple manifestaţii de nemulţumire care pot fi ușor ignorate şi, în consecinţă, sunt inutile. Un sindicat nu e un grup de cetăţeni sau simpli activişti şi nu trebuie să se comporte ca atare, făcând din acţiunile sale un fel de petiţie care contribuie doar la slăbirea capacităţii sale efective de luptă și alimentând pe parcurs iluzii în rândul clasei muncitoare, printre care noţiunea de neutralitate a Statului şi a legii în faţa claselor sociale. Legile muncii nu sunt refăcute datorită unor concepţii greşite sau fiindcă politicienii sunt portavocea unei ideologi dăunătoare, mai exact a neoliberalismului, ci fiindcă mijlocul cel mai efectiv la îndemâna burgheziei pentru a depăşi crizele este de a le transfera clasei muncitoare. Când Statul facilitează concedierile sau când reduce indemnizaţiile, argumentând că în acest fel va creşte numărul de angajaţi, nu trebuie să răspundem spunând că există studii care demonstrează faptul că a crea noi posturi de muncă e neglijabil, ci denunţând adevărata intenţie a acestor manevre, aceea de a slăbi capacitatea de negociere a muncitorilor în cadrul firmei.
Grevele generale trebuie să fie declarate cu revendicări concrete şi cu specificaţia că vor continua atâta timp cât va fi necesar. Nu e de datoria sindicatului să faciliteze munca Statului, să limiteze revendicările şi metodele de luptă ale muncitorilor, astfel încât să le facă mai digerabile pentru burghezie. O grevă generală nu e o „demonstraţie de nemulţumire”, ci o luptă care se desfăşoară cu obiectivul de a exercita constrângere faţă de un aparat de constrângere, de a obliga Statul să cedeze, în rolul său de reprezentant şi regulator al societăţii burgheze, în faţa dorinţelor muncitorilor. Iar dacă aceştia reuşesc prin forţa lor să răstoarne mecanismul de opresiune capitalist, nu va fi o tragedie, o catastrofă, o „criză politică”, ci un triumf. Va fi sfârşitul opresiunii şi al capitalismului. Iar un muncitor care nu speră la sfârşitul capitalismului e un muncitor care nu aspiră să fie liber.
Observăm cum sindicalismul este manevrat de partide politice care, ori sunt simple anexe ale puterii burgheze şi, în consecinţă, deloc inclinate să favorizeze interesele muncitorilor, ori, nefiind așa, rămân minoritare, cu puţină forţă şi putere, parţial și datorită controlului exercitat asupra mişcării sindicale.
Departe de a le fi utile, partidele politice se implică în sfera muncii pentru a o parazita, făcând din sindicate simple portavoci ale sistemului politic, în care se află bine instalate. Pentru toate finalităţile practice, partidele politice sunt o curea de transmisie între puterea burgheză şi mişcarea muncitorească, acţionând mereu în sensul de a influenţa integrarea muncitorilor în aparatul birocratic de administraţie a capitalismului, unde această integrare poate duce doar la dispariţia sindicalismului. Dar, considerând că muncitorii nu pot renunţa la rezistenţa în faţa capitalismului, iar o organizaţie creată pentru această luptă ce refuză să lupte e inutilă, înseamnă că integrarea sindicalismului în societatea burgheză corespunde colapsului sindicalismului şi provoacă nevoia de a creea noi instrumente de luptă.
Sursa: Articol preluat din revista anarho-sindicalistă Apoio Mútuo, numărul 2, Ianuarie 2013, publicată de AIT-SP
Am făcut și un fluturaș cu acest text, pe care îl găsiți și-l puteți descărca de mai jos. Specificații: A4, față-verso, alb-negru (cu tăiere pe jumătatea de pe lungime)
