În timp ce consensul neoliberal pare că s-a fisurat în unele țări occidentale, în spațiul post-socialist discursurile cu privire la privatizare și individualizare sunt într-atât de puternice încât nu putem vorbi despre o criză a ordinii neoliberale. A devenit chiar mai dificil să ne imaginăm o schimbare radicală în Occident și aproape imposibil să vorbim la modul serios despre revoluție și partizani. Revoluția și emanciparea sunt ceva europenii încearcă să găsească în Kurdistan și Chiapas, în timp ce ar putea fi găsite și mult mai aproape, în rezistența anarhistă anti-război din Rusia.
Organizația de Luptă Anarho-Comunistă (Boevaia organizațiia anarho-kommunistov — BOAK) este o organizație care întreprinde atacuri de gherilă împotriva căilor ferate care leagă teritoriile rusești. Fără căi ferate, războiul nu este posibil. Căile ferate ucrainene și cele rusești au același ecartament. Asta explică de ce luptele din jurul Chersonului, Melitopolului și Mariupolului au fost atât de brutale: deoarece au oferit armatei rusești acces la infrastructura de transport. În același timp, căile ferate sunt și un punct slab. Este aproape imposibil să aperi mii de kilometri de linie. „Războiul căilor ferate” a început în Belarusul sovietic în timpul celui de-al doilea război mondial și a fost de curând reînceput; prima oară în Belarus (prin atacuri cibernetice, acțiuni directe și greve muncitorești), iar mai apoi pe teritoriul Federației Ruse. Actualmente există un anumit număr de celule underground care operează pe întreg teritoriul Rusiei. Țelul acestora este de a opri războiul prin sugrumarea arterelor ferate. Se pare că nu e un lucru atât de greu de făcut. De exemplu, ajunge să dai foc unei cutii gri pe care o vezi din când în când pe lângă liniile de cale ferată. Această cutie conține un sistem pentru semnalizare, centralizare și blocare. Alte moduri surprinzător de ușoare de a bloca circulația pe căile ferate pot fi găsite pe canalul de Telegram al grupului.
O altă activitate a BOAK sunt atacurile cu cocktailuri molotov asupra centrelor de recrutare ale armatei. Aceste atacuri sunt înregistrate pentru a ilustra, într-un mod cât se poate de limpede, care e înțelesul unei acțiuni directe: ceva ușor de făcut (oricine poate să repete acțiunea), iar rezultatul (clădirea incendiată) e vizibil imediat. E o schimbare aici și acum a lucrurilor, o prefigurare autentică. Mai mult, forțează autoritățile să cheltuiască bani pentru protejarea centrelor de recrutare, inclusiv pentru protecția datelor, și mută atenția mediei de la arestări la acțiunile ca atare. 52 de atacuri au fost întreprinse din vară până în noiembrie 2022, iar 48% dintre activiștii-incendiatori nu au fost descoperiți.
***
Ne puteți spune mai multe despre dezvoltarea mișcării anarho-comuniste și revoluționare din Rusia de la începutul războiului și până acum, atât în termenii ideologiei cât și în termenii tacticii și strategiei?
Nu putem spune că mișcarea ar fi trecut printr-o schimbare dramatică de la începutul războiului, cel puțin în termenii ideologiei. Devenise încă de mai demult evident că regimul rusesc trecea printr-un proces clar de fascizare. Această evoluție a dat și mai multă putere convingerilor noastre ideologice.
Situația este în general similară și în termenii tacticii și strategiei. Totuși, circumstanțele amintite mai sus au devenit mai evidente unui public mai larg și observăm o sporire a coordonării cu cercurile mai largi de opoziție. Cu grupurile de care suntem mai apropiați din punct de vedere ideatic, ne gândim la posibile moduri ale transformării. Există, de asemenea, organizații care nu sunt în întregime anarhiste, dar cu care cooperăm. De exemplu, Podul negru (Cernîi most) [o organizație partizană care face apel, printre altele, la perturbarea alegerilor, care este o strategie interesantă la mod special, deoarece legitimitatea regimului rusesc se bazează puternic pe alegeri] sau Libertate și voință (Svoboda i volea).
În lumina a ceea ce se întâmplă, abordarea revoluționară anarho-comunistă și-a demonstrat relevanța, atât în termenii metodelor care duc la schimbarea puterii, cât și în termenii idealului pe care dorim să-l atingem după revoluție pentru a evita o repetare a nefericitelor împrejurări curente.
Aceeași întrebare despre represiune. Cum s-a schimbat ea recent și cum s-au schimbat tacticile de rezistență contra represiunii?
E greu de spus. Pe de o parte, nu putem spune că serviciile de securitate și poliția se raportează la noi într-un mod nou și diferit. Pe de altă parte, vedem că metodele represive folosite de autoritățile rusești, chiar dacă nu s-au schimbat fundamental, s-au intensificat și extins ca scop. Tortura folosită împotriva anarhiștilor devenise deja un lucru comun. Autoritățile îi persecută acum nu numai pe anarhiști, dar și pe familiile acestora (lucru care se întâmpla numai în Belarus). Ca atare, oamenii care se alătură luptei trebuie să înțeleagă că sunt necesare o mai mare atenție și protocoalele de secretizare. Acestea nu sunt vreun capriciu, nici un simplu joc. [Aici merită notat că pe 21.12.2022 Duma de stat rusească a trecut o lege care prevede condamnarea pe viață pentru sabotaj.]
Experiența revoltelor ne arată că nu putem conta pe vreo avalanșă revoluționară subită sau pe cei care ajung să conștientizeze situația de unii singuri. De multe ori oamenii rămân pasivi. În acest moment este important să facem muncă organizatorică la locurile de muncă și să ne pregătim pentru o posibilă grevă generală. Poate fi făcută această muncă în Rusia? Se întâmplă așa ceva? Este oare cu adevărat posibil acest lucru în contextul de acum? Luând în calcul specificitățile economiei rusești, un atare travaliu ar trebui să includă sectoarele extractive și manufacturiere ale resurselor naturale. Care sunt perspectivele mișcării radicale de stânga în această direcție?
Munca de care întrebi este foarte importantă pentru creșterea șanselor unei revoluții și a succesului reorganizării sociale ulterioare. Ea facilitează atât dobândirea de influență economică asupra autorităților, cât și crearea unor structuri organizaționale care ar putea fi folosite ulterior în procesul transferării producției direct către colectivele muncitorești.
Ar merita să menționăm faptul că noi credem că o grevă generală ar avea succes numai în combinație cu alte metode de rezistență, precum acțiunile de protest în masă și partizanatul de gherilă. Din păcate, experiența din 2020 din Belarus ne-a arătat că, atunci când oamenii sunt pasivi, se poate ca ei să nu fie, de fapt, pregătiți nici pentru greva generală. Asta vine în plus față de nevoia semnificativă de coordonare între colective pe care o grevă generală o necesită.
Dezavantajul major în cazul grevelor izolate de alte tactici este faptul că acestea ajung să fie doar confruntări bazate pe anduranță. Cine va rezista cel mai mult? Muncitorii greviști (care trebuie să-și plătească datoriile, să-și hrănească familiile etc.) sau un capitalist care are mai multe resurse? În contextul decalajului enorm care există acum între venituri, capitaliștii au toate șansele să câștige o astfel de confruntare. Dar, din nou, aici este vorba de grevă ca tactică izolată, fără alte metode. Dacă ne lipsim dușmanul de bani și îl atacăm din toate părțile în același timp, ne vor crește exponențial șansele de succes.
Cât despre dacă o astfel de muncă este făcută în prezent, din păcate nu ne putem lăuda cu foarte multe reușite. Eforturi în acest sens au fost făcute de organizații comuniste (sindicatul Kurier etc.), dar interacțiunea dintre noi a fost până acum dificilă din cauza unor diferențe ideologice. Având în vedere resursele noastre limitate, dar și nevoia de a rămâne în clandestinitate, nu ne putem ocupa singuri de asta. 🙁
Nu avem nicio informație despre sectoarele miniere și de procesare.
Ați putea spune mai multe cuvinte despre strategia voastră, având în vedere toate dificultățile menționate anterior cu privire la activitatea organizațională la locul de muncă?
Este probabil greu să ne imaginăm o revoluție fără oprirea economiei (cel puțin, deoarece orice implicare a oamenilor în lupta revoluționară va duce la deconectarea acestora de la producție și blocarea ulterioară a economiei). Totuși, putem arăta ce se poate face în cadrul unei strategii revoluționare, în afară de blocarea economiei. Câteva aspecte pot fi menționate aici:
- Creșterea, de la firul ierbii, unei lupte de gherilă, ducând la șubrezirea economiei și, de asemenea, a aparatului de represiune.
- Odată statul slăbit, greșelile sale vor duce la o tot mai mare instabilitate. Oricare din greșeli ar putea declanșa o avalanșă de evenimente. O organizație revoluționară e foarte importantă în acest moment. Rolul său ar fi să întețească agitația și să prevină orice cedare. Acesta ar putea reprezenta debutul unor acțiuni de masă sau al grevelor.
- În etapa următoare, rolul principal al unei organizații revoluționare este acela de a grăbi mersul evenimentelor și de a împiedica autoritățile să-și adune forțele. E importată, de asemenea, și combaterea aparatului de represiune prin, de pildă, apărarea demonstranților și a greviștilor de atacurile poliției, suprimarea resurselor și a bazelor organizaționale ale poliției etc.
- Este, de asemenea, foarte importantă implicarea continuă în evenimente cu scopul de a-i susține pe cei care se auto-organizează. Aceste inițiative pot sluji mai apoi drept nuclee în jurul cărora să se cristalizeze instituțiile autogestiunii, astfel încât energiile acumulate să nu se risipească în van, ci să creeze structuri solide.
- Rezultatul acestor acțiuni ar trebui să fie coordonarea eficientă a eforturilor oamenilor de a demantela și reorganiza puterea – prin, de exemplu, dizolvarea guvernului existent, luarea sub control a clădirilor aparatului de stat și formarea de comitete populare auto-organizate care să preia sarcina transformării societății –, înarmarea apărătorilor revoluției etc.
În general, cam asta ar fi strategia. Dar, desigur, realitatea poate face ca planul să fie schimbat.
O altă întrebare despre revoluție privește experiența din 1917. Această revoluție nu a reușit să-și atingă țelurile de emancipare, printre altele și deoarece gândirea maselor nu era emancipată. Rezultatul acestei revoluții a fost schimbarea unei dictaturi cu o alta. Emanciparea reprezintă un lung proces de educare politică. Credeți că e momentul potrivit pentru o revoluție în Rusia, țară în care propaganda de stat este în continuare luată în serios de multe persoane, din care multă lume pleacă și în care experiența auto-organizării este foarte limitată?
Putem spune că, în termenii probabilității unei revoluții, acum e cel mai bun moment pe care-l avem. Este puțin probabil că vom mai avea unul mai bun. Experiența lui 1917 ne arată că problema principală nu o constituie faptul că gândirea oamenilor nu e emancipată de dinainte. În principiu, mai ales sub un regim dictatorial, posibilitatea aceasta este foarte redusă. Dacă gândirea este emancipată, asta înseamnă că dictatura nu e foarte puternică, iar oamenii consideră că lucrurile nu sunt așa de rele, revoluția nu este necesară și schimbările sociale pot fi făcute prin reforme. Considerăm că dacă dictatura este mai slabă, e mai greu să-i mobilizezi pe oameni să se alăture luptei revoluționare (chiar și atunci când libertatea le e îngrădită de exploatarea capitalistă, un sistem pe care alegerile nu au cum să-l schimbe).
Studiind memoriile celor de atunci, am observat că însuși procesul revoluționar a determinat salturi semnificative în direcția emancipării conștiințelor. Valul de creativitate revoluționară (nu doar în sensul cultural, dar și în termenii transformărilor revoluționare în societate, producție etc.) a fost cu adevărat gigantic. Dar a fost înăbușit de forțe care au considerat că scopul revoluției nu era emanciparea societății, ci redesenarea societății pe calapod totalitar.
Deci, pentru că această experiență nefericită să nu fie reiterată, e foarte important ca stânga anti-autoritară să nu se concentreze doar pe demantelarea sistemului și construirea unuia nou, ci și pe apărarea oamenilor și a revoluției (inclusiv cu arma-n mână) de aceia care încearcă să-i suprime.
Experiența anului 1917 are, fără îndoială, multe aspecte, în sensul în care percepția asupra acesteia depinde foarte mult de prisma prin care cineva o va studia. Concluzia poate fi una diferită și ar putea părea că ce spunem noi acum a fost deja aplicat de anarhiști în 1917. În general, în opinia noastră, greșelile mișcării anarhiste ar putea fi considerate următoarele:
1) O încredere prea mare în voința oamenilor eliberați de a-și rezolva singuri treburile. În cele din urmă, forțele care gestionau procesul revoluționar au acaparat și au înăbușit valul de creativitate populară. Credem că nu trebuie să ezităm să creăm o organizație anarhistă, care să-i ajute pe oameni să acționeze într-un mod anti-autoritar. Aici, desigur, nu ne referim la avangarda bolșevică, care sub pretextul partidului clasei muncitoare a uzurpat puterea. Un exemplu mai apropiat de ceea ce zicem noi ar putea fi Partidul Muncitorilor din Kurdistan. De pildă, prin sprijinirea înființării de consilii anti-autoritare, care operează pe bazele democrației directe, s-a redus riscul acaparării mișcării populare de forțe dictatoriale. Așadar, nu partidul ia decizii în locul oamenilor, ci protejează structura de forțele autoritare.
2) Dependența excesivă de aliați în procesul revoluționar. Nu credem că trebuie să ne izolăm de toți cei care nu sunt liberali, roșii și așa mai departe. Este important să subliniez aici că grupurile care susțin principii autoritare, contrare idealurilor anarhiste, nu ne sunt tovarășe. În același timp, credem că anarhiștii trebuie să fie consecvenți cu propriile idealuri și să fie gata oricând să le apere, pentru a fi nu înjunghiați pe la spate, așa cum s-a mai întâmplat în trecut.
Ne aflăm în regiunea Europei de Est. Care sunt particularitățile luptei împotriva statului în această regiune în general și care sunt caracteristicile imperialismului rus?
Printre trăsăturile specifice ale imperialismului rus se află și colonialismul intern. Regiunile centrale acționează ca exploatatori ai periferiilor. Astfel, se creează contextul favorabil ca cei mai activi oameni să se îndrepte spre centru. Asta duce la o situație paradoxală. Pe de-o parte, Moscova și Sankt Petersburg sunt cele mai active în termenii protestelor; pe de altă parte, sunt mult mai bogate, ceea ce imprimă uneori protestelor un aspect elitist. Cererile formulate țintesc chestiuni de un ordin „superior” (alegeri corecte, libertatea de exprimare etc.), mai degrabă decât problemele economice de zi cu zi. Prin urmare, majoritatea oamenilor nu e dispusă să se implice într-un mod mai radical doar de dragul acestor chestiuni. În același timp, e mai puțin probabil ca astfel de proteste să fie înțelese și susținute în alte regiuni.
Una din trăsăturile specifice ale luptei contra statului ține, de asemenea, de trecutul sovietic și de anii `90. Ceea ce oamenii consideră bun sau rău în legătură cu trecutul sovietic variază în funcție experiențele personale. Ceea ce face dificilă articularea unei reprezentări împărtășite a „viitorului luminos”, care să-i entuziasmeze și să-i adune laolaltă pe toți.
Anumiți activiști susțin că una din soluțiile viabile împotriva imperialismul rusesc ar fi dezintegrarea Rusiei. Ce credeți despre asta?
Atitudinea noastră în această privință este duală. Nu credem că dezintegrarea forțată a Rusiei (în state separate) este un țel de urmat. Din cauza puternicelor legături economice dintre regiuni, un atare proces i-ar afecta pe toți, iar izbucnirea unor conflicte interetnice noi, la fel ca în anii `90, ar fi foarte probabilă.
Pe de altă parte, reținerea cu forța a unor întregi populații nu este, în mod clar, idealul nostru. Pe baza unor considerații practice, putem spune că pregătirea unei revoluții este mai ușoară într-o țară mai mică, dar apărarea transformărilor revoluționare e mult mai ușor de realizat împreună.
Credem că a stoparea ambițiilor imperiale ale Federației Ruse este un lucru bun. Însă, în spiritul federalismului adevărat, soluția pe care o întrevedem înseamnă îndepărtarea de centralizarea puterii (Moscova) și crearea de consilii și comitete în fiecare regiune. Adică tranziția către o largă autonomie regională în luarea deciziilor, dar cu păstrarea consiliilor și structurilor de coordonare interregionale, precum și a legăturilor economice (și crearea altora noi) între regiuni. Ar fi, adică, o dezintegrare fără dezintegrare. 🙂
Pe ce bază ideologică ar fi posibilă unificarea stângii radicale din Ucraina, Belarus, Rusia și din alte state din regiune?
Credem că anarho-comunismul (cu o componentă federalistă, adică cu autonomie regională, fără imperialism, dar cu coordonare) continuă să fie relevant. 🙂
În acest moment, anarhiștii din Ucraina se află pe front, luptând împotriva intervenției rusești. Alături de ei sunt și acei anarhiști ruși și bieloruși pe care războiul i-a prins în Ucraina sau care au ajuns acolo ulterior. Anarhiștii ruși și bieloruși au deschis un nou front acasă. De asemenea, există legături care țin de războiul informațional, distribuirea noutăților, materialelor ideologice, rețetelor. Alte chestiuni la care colaborăm este colectarea de fonduri pentru sarcinile comune și susținerea prizonierilor politici comuni.
Ce concluzii ați tras în urma protestelor din 2020 din Belarus? Au existat alte evenimente marcante în regiune care v-au influențat gândirea și tacticile?
Am devenit mai încredințați de importanța rolului activ pe care forțele de stânga îl joacă în coordonarea protestelor (spre deosebire de simpla urmare a inițiativelor mulțimii). De asemenea, este important să nu permitem ca protestele să se estompeze și să devină defensive (proteste pașnice etc.), deoarece în astfel de momente autoritățile tind să preia inițiativa. 🙁
Pe lângă protestele din Belarus, am urmărit și revoltele din Kîrgîztan și Kazahstan, care au avut, de asemenea, loc în perioada 2020-2022. În Kîrgîztan s-a văzut ce se întâmplă atunci când cei revoltați nu se retrag, ci sporesc presiunea.
Spuneați într-un interviu că vă înscrieți în tradiția unor formațiuni anarhiste precum Steagul negru (Ciornoe znamia) sau Grupul Anarhist-Sindicalist din Sudul Rusiei. Spuneți-mi mai specific (ideologic sau tactic), în ce fel lupta voastră este o continuare a luptei acestora? Cum lucrați cu memoria istorică? De exemplu, în Cehia, perioada comunistă a distrus continuitatea istorică a mișcării, care în anii `90 s-a dezvoltat mai degrabă în raport cu experiența vestică decât cu îndelunga tradiție a anarhismului ceh?
Ne considerăm continuatori ai tradiției anarhiste revoluționare din Europa de Est. Steagul Negru și Grupul Anarhist-Sindicalist din Sudul Rusiei, care întâmplător au fost, la un moment dat, angajate într-o polemică înfierbântată, ne inspiră atât ideologic cât și tactic.
Fără a intra în detalii, noi, la fel ca predecesorii noștri de la începutul secolului trecut, urmăm o abordare integrală în lupta revoluționară. Prin „integral” ne referim la o ființă umană care este în legătură cu toate sferele activității umane. Înțelegem că revoluția nu înseamnă doar schimbarea oamenilor aflați la putere și nici măcar schimbarea sistemului politic, ci o vastă transformare socială, care nu privește însă doar transformarea relațiilor dintre oameni, ci și a celor dintre oameni și natură. Pledăm pentru o revoluție politică și economică și pentru continuarea luptei revoluționare până la completa eliberare a personalității. Schimbarea aspectelor individuale, fără abordarea integrală, nu va duce la schimbarea sistemului în ansamblu. Componentele sale păstrate vor împiedica mereu această dezvoltare.
Dacă vă uitați la practica BOAK, veți vedea că acțiunile noastre sunt îndreptate în principal împotriva dictaturii lui Putin și a războiului pe care acesta l-a declanșat. Dar acest lucru nu înseamnă că obiectivele noastre se limitează la distrugerea dictaturii lui Putin. Scopul nostru final este comunismul anarhist, pe care îl considerăm a fi o alternativă atât la dictatură, cât și la „democrațiile” burgheze.
În ceea ce privește continuitatea tacticii, noi suntem adepții metodelor de luptă de gherilă. În plus, încercăm să ne asigurăm că metodele noastre de luptă pot fi adoptate de masele largi de muncitori. Acest lucru, la rândul său, poate duce la un război de gherilă popular împotriva exploatatorilor.
Publicăm periodic materiale istorice despre eroismul revoluționarilor din trecut și despre luptele lor. Dorim ca memoria tovarășilor care au trăit cu mulți ani în urmă să dăinuie prin noi acțiuni directe și prin atacuri asupra regimului.
Care este reprezentarea anarhistă a viitorului postbelic al Ucrainei, Rusiei și a regiunilor central și est-europene?
În ceea ce privește Ucraina, este oarecum dificil de prezis, deoarece, în cel mai bun caz, victoria Ucrainei va duce la consolidarea unei democrații de tip occidental. În acest caz, ar putea exista un teren mai fertil pentru dezvoltarea, consolidarea și diseminarea ideilor anarhiste în societate. Având în vedere participarea activă a anarhiștilor la rezistență, este, de asemenea, posibil că aceștia vor fi mai bine ancorați în spațiul politic și public, iar astfel să aibă o tribună pentru a-și realiza idealurile.
În ceea ce privește Rusia, noi privim în direcția amintită deja mai sus: o republică federativă cu o largă autonomie a regiunilor, care să se transforme în direcția principiilor anarho-comuniste, adică reorganizarea sistemului politic și economic în spiritul democrației directe, umanizarea mediului și rezolvarea problemelor ecologice.
Dacă această direcție de dezvoltare va avea succes în Federația Rusă, ne putem aștepta și ca regiunile vecine să se îndrepte în aceeași direcție: Ucraina, Europa Centrală și, ce naiba, întreaga lume. 🙂
Spuneți-ne pe scurt cum vă putem ajuta din interiorul cât și din afara statelor post-sovietice?
Ne vin în minte trei sugestii:
1) Punerea de presiune asupra guvernelor pentru a nu acorda niciun fel de sprijin Federației Ruse. Victoria Federației Ruse va duce la întărirea dictaturii în întreaga regiune.
2) Răspândirea informațiilor despre idealul de viitor al anarho-comunismului și ce anume ar însemna aceasta pentru regiunea noastră, precum și despre metodele și tacticile de luptă, astfel încât tot mai mulți oameni să se alăture luptei.
3) Dacă este posibil, contribuind (inclusiv financiar) la inițiativele noastre. După cum probabil știți, am organizat un fond anarhist revoluționar, care sprijină grupurile de partizani, le ajută să se dezvolte și să se extindă. Acest sprijin este extrem de important pentru noi.
Donează la Fondul Anarhist Revoluționar
Bitcoin: bc1qtnw6p89xk7xnsvzdktv79zhpv2m834pp5sfyg0 (segwit)
precum și 1PZMFedC1sQghHghh47mRXiQpTQjafsvmD (no-segwit)
Monero:8BRS3jyDL3QZec75vyvKSeFYyCjfkDC2VGjUsNJZx24wMkcN55DJockeDwk4xy5ZRfXZKrH6efokgPY8p2PQDAbgC1GJhXT
Textul originar în limba engleză poate fi citit pe LeftEast
