Deși în situații de criză, cum este cea pe care o traversăm cu toții, analizele tind să se învechească destul de repede − iar puține o fac ca vinul, după cum o demostrează și textul lui Giorgio Agamben, invocat în articolul de față – necesitatea chestionării datului nu poate fi, totuși, suspendată. Testul realității este și un test de autolămurire (individuală și colectivă), un travaliu practic, însă nelipsit de neliniștea reflecției și, poate, de rătăcirile ei. De aceea, am ales să publicăm azi un text scris acum mai bine de zece zile, care deja pare pe alocuri trăit și gândit într-o altă istorie, un text în care se citesc foarte bine nu doar urmele accelerației istorice care ne-a luat pe toți prin surprindere, ci și constantele ei, anumite puncte la care, din timp în timp măcar, ar trebui să tot revenim de acum. Pentru că boala, lipsurile și suferința sunt doar primele (și cele mai vizibile) manifestări ale unor contradicții care, asemeni virusului, ar putea în curând muta, adâncind clivajele, suferința, alienarea, arbitrariul și injustiția care deja urâțesc chipul lumii noastre. Interogând, expunând, mai mult sau mai puțin convingător, aceste mecanisme și dinamica lor, putem însă conștientiza nu doar urgența situației actuale, ci și pe cea a afirmării unui orizont de existență diferit, clădit pe valorile vieții și ale solidarității, nu doar pe strategiile puterii, privilegiului și pe nevoile profitului. Iar dacă viziunile în această privință nu sunt toate la fel, dacă propriile noastre judecăți nu sunt întru totul congruente cu cele ale autorului, cu atât mai bine.
Le mulțumim pe această cale tovarășelor și tovarășilor de la a-szem, unde a apărut inițial articolul în limba maghiară (13/03/2020), pentru acest prilej de reflecție onestă asupra acestor chestiuni și pentru traducerea materialului în limba română.
Colectiva „Pagini Libere”, 24/03/2020
Titlu original: Pánik helyett (sursa: aszem.info) Autor: Szilágyi Botond; Traducătoare: András Orsolya
Câteva reflecții pentru înțelegerea crizei provocate de coronavirus
Știrile legate de coronavirus ajung la noi într-un ritm atât de alert, încât gândurile de-abia se mai pot mișca, asemenea unui corp uman aflat într-o mașină care prinde viteză. În cele ce urmează, am încercat să formulez câteva reflecții care ar putea servi drept puncte de plecare când dezbatem această criză. Faptul că gândirea în sine este blocată în carantină nu este cu nimic mai puțin periculos decât pandemia în sine. Bufnița Minervei nu mai poate aștepta asfințitul, este nevoită să pornească în lumina orbitoare a amiezii. Pasărea care de obicei cercetează urmele lăsate de ziua care s-a încheiat, trebuie de această dată să-și îndrepte atenția asupra întâmplărilor aflate încă în desfășurare. Tocmai din acest motiv, schița de mai jos nu își propune o abordare completă, nici una permanentă. Criza nu este deocamdată un proces închis, nu avem de unde să știm ce schimbări ne așteaptă și cum ne vor afecta, respectiv cum vor reinterpreta ele tentativele noastre de a înțelege ceea ce se întâmplă acum.
1.
În data de 26 februarie, Il Manifesto a publicat un articol scris de filosoful italian Giorgio Agamben despre coronavirus. Acesta își exprima profundul dezacord față de carantină și limitarea libertății individuale. Opinia lui era că autoritățile și organele de presă au provocat panică, ceea ce, pe de-o parte a justificat măsurile drastice, iar pe de altă parte, a perpetuat și accentuat tocmai aceste măsuri. Autorul menționează două repere pentru a interpretata ceea ce el numește o „reacție disproporționată”:
„Ceea ce am observat în repetate rânduri, și se manifestă din nou aici, este tendința din ce în ce mai accentuată a transformării stării de urgență într-o paradigmă de conducere normală, obișnuită.” Agamben consideră pandemia o simplă ficțiune1, un pretext pentru introducerea măsurilor extraordinare. „Un alt factor, un motiv la fel de grav de îngrijorare, este starea de teamă care s-a infiltrat în ultimii ani în conștiința individuală, ceea ce a dus la o adevărată escaladare a panicii colective, pentru care pandemia pare să fie, de asemenea, un pretext ideal.”
Între timp, Italia și-a închis frontierele și se pare că opinia formulată inițial de Agamben nu mai este una valabilă. Poate că aceste măsuri sunt într-adevăr justificate: situația este gravă, nu avem timp de speculații, de teorii, care în general își pierd credibilitatea în situații de urgență. Trebuie să lăsăm autoritățile să-și vadă de treabă și să așteptăm să treacă această perioadă dificilă. Totuși, să nu trecem în grabă și cu superficialitate peste acest fenomen. Cu toate că pandemia este reală, trebuie să luăm în considerare faptul că această criză nu este doar de natură medicală (deși boala este mult mai gravă decât o simplă răceală). Criza este mai degrabă una socială. Unitățile serviciilor de sănătate sunt copleșite, suprasolicitate, grupurile sociale care au în general o stare de sănătate slabă devin și mai vulnerabile odată izolate, în unele sectoare se oprește producția și se reduce comerțului, sistemul economic se îndreaptă către colaps etc.
Aceste lucruri ne apropie de o altă problemă. În articolul menționat, Agamben enumeră aspectele libertății individuale care au fost restricționate. Există însă două excepții. În Italia, carantina nu afectează semnificativ munca și consumul, deși toate celelalte activități în spațiul public au fost interzise.2 Cu alte cuvinte, dacă reuniunile cu prietenii reprezintă un risc de infecții și dacă situația devine critică, societatea secolului XXI se va lepăda de asemenea lucruri „necurate”. Există însă anumite domenii ale vieții umane de care se ține cu toți dinții. Se pare că producția și consumul trebuie să fie susținute, chiar și în timpul izolării totale, atunci când ar fi bine să păstrăm o distanță de 1-2 metri față de semenii noștri, iar singurătatea ar trebui protejată. Fără a o lua pe ocolite, ne confruntăm cu realitatea producătorilor izolați. Restricționarea libertății umane permite tocmai activitățile care ne înstrăinează și mai mult.
Continuarea muncii poate fi, bineînțeles, justificată prin „necesități obiective”, de felul carantinei. Economia trebuie să funcționeze, altfel suntem pierduți. Imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, majoritatea cetățenilor S.U.A. s-a închis în casă, evenimentele sfâșietoare blocând temporar rutina de zi cu zi. Odată trecute cele câteva zile de șoc, George Bush s-a adresat poporului cam așa: „Duceți-vă la cumpărături, că altfel câștigă teroriștii!”. După cum se vede, business as usual nu poate fi întrerupt de nimic. Și tocmai cele două elemente cruciale ale acestuia reprezintă o excepție la starea de urgență: producția și consumul. Obligația de a continua munca (o dependență și constrângere în același timp pentru societate) nu poate fi anulată nici măcar de faptul că diferite activități nu au, practic, niciun rost. În România s-au închis școlile, dar am fost înștiințați imediat că această măsură se aplică doar în cazul elelvilor, iar profesorii au fost nevoiți să se prezinte la serviciu. Pentru ce anume?! Situația de criză provocată de pandemie nu reclamă desfășurarea neîntreruptă a activităților economice de rutină, ci, dimpotrivă, concentrarea imediată a tuturor eforturilor asupra unor priorități. Așadar, perpetuarea activităților legate de business as usual, promovată inițial de puterile globale, se dovedește a fi un risc enorm.
Acesta poate însemna doar două lucruri: fie însăși carantina e o gogoașă, fiind o măsură inconsecventă (ar fi însă foarte iresponsabil să afirmăm așa ceva), fie munca și consumul fac parte din paradigma biopolitică care stă la baza sistemului global capitalist – iar acest sistem s-ar prăbuși fără o mediere complexă a forțelor oarbe ale pieții, având ca factori de reper munca și consumul. Poate că excepția făcută în starea de urgență este simptomatică. Există o tensiune între logica pandemiei și această paradigmă biopolitică, tensiune manifestă în următorul paradox cu care se confruntă autoritățile: ori se pregătesc pentru consecințele probabile ale situației de criză, ori se apucă de distrugerea a tot ceea ce stă la baza propriului sistem. Situația scoate în evidență și scandalurile biopolitice camuflate până acum, de exemplu viața de zi cu zi a persoanelor izolate în colibe de câțiva metri pătrați, care serveau înainte de criză doar ca adăpost pentru dormit, sau situația copiilor ai căror părinți nu pot lucra de acasă și care astfel rămân nesupravegheați cu orele.
Această situație contradictorie este analizată de Zsolt Kapelner într-un scurt articol. Forțele politice trebuie să mențină economia în funcționare, pe o parte pentru că o recesiune drastică ar însemna pierderea pozițiilor, pe de altă parte, deoarece societatea și actorii politici sunt în așa măsură dependenți de economie, încât, în momentul prăbușirii acesteia, însăși societatea s-ar descompune. Prin urmare, perpetuarea activităților de tipul business as usual nu este o „necesitate obiectivă”, ci o necesitate socială. Mai sus am spus că obligația de a continua cu munca nu este anulată nici dacă acea muncă e complet lipsită de sens. Acesta este însă doar un adevăr parțial. Pentru societatea capitalistă, sensul efectuării muncii este, la urma urmei, păstrarea coeziunii societății, munca având, așadar, drept scop (biopolitic) sinteza socială iar nu dezvoltarea personală, utilitatea sau orice altceva. Kapelner arată, de asemenea, că această constrângere de a susține în primul rând economia se opune nevoilor reale ale oamenilor. Cele două pot coincide, dar mai degrabă întâmplător. Această contradicție este valabilă și în alte momente, dar acum, prin răspândirea coronavirusului, se arată în mod evident, amețitor, pentru toată lumea.
Cum va fi, deci, să trăim în lumea muncii într-un moment când activitățile legate de ea devin în mod incontestabil lipsite de sens (pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă), deoarece economia, motorul ei de până acum, pur și simplu se suspendă?
2.
Trebuie să examinăm de ce tocmai coronavirusul provoacă o reacție atât de intensă în rândul guvernelor lumii și al organizațiilor internaționale. Știm doar prea bine că există epidemii de gripă care provoacă decese, știm de foamete, de sărăcie profundă, de oamenii fără adăpost, de lăcomia și frauda care distrug la fel de multe vieți.
La începutul anului, Gareth Dale a ținut o prelegere la Cluj, în introducerea căreia a chestionat faptul că guvernele nu sunt la fel de implicate și conștiincioase în privința crizei climatice, cu toate că problema mediului nu este mai puțin gravă decât cea a virusului. Să fie senzaționalul sursa atenției dedicate coronavirusului? Servește totul panicii colective, după cum sugera Agamben?
De fapt, nici discursul despre criza climatică nu este lipsit de elemente de senzaționalism – aici intră viziunile apocaliptice. Comparația făcută de Dale ne arată însă o altă particularitate. Poate nu e greșit să spunem că criza climatică are un caracter total; pe o parte, ea afectează tot ecosistemul globului într-un mod extrem de complex, greu de sintetizat, pe de altă parte, soluționarea ei ar presupune schimbarea felului în care funcționează întreaga societate. În schimb, coronavirusul este un organism infim, clar delimitat, care poate fi privit ca un obiect solid și, în același timp, ca un factor amenințător care se răspândește invizibil, ca un lichid cu mișcări imprevizibile. Caracterul obscur și depistarea dificilă a virusului îl fac foarte potrivit pentru panica în masă. De asemenea, virusul este mult mai simplu de gestionat într-un cadru birocratic și pragmatic decât criza climatică, care afectează și copleșește toate domeniile societății. În ochii autorităților, microorganismul apare drept o problemă abordabilă, în timp ce criza climatică pare imposibil de dezbătut din punctul de vedere al ordinii instaurate.
Pornind de la observațiile făcute de Agamben, această comparație poate fi interpretată și altfel. Reacțiile emoționale legate de criza climatică – de altfel, deloc iraționale –, precum depresia, frustrarea, furia sau nihilismul nu pot justifica măsurile excepționale, în timp ce panica în masă reprezintă un mediu optim pentru introducerea unor măsuri extreme, după cum ne atrage atenția Agamben. Dacă luăm în serios diagnoza făcută de filosoful italian, ajungem la o chestiune crucială. Ce înseamnă pentru viitorul nostru că starea de urgență poate fi declarată așa, fără nicio piedică? Putem privi criza actuală ca un proiect pilot organizat de guverne, în vederea testării măsurilor de urgență? Poate că Agamben exagerează în această privință, dar nu sunt convins că putem trece ușor peste această presupunere. În viitor, atât guvernul, cât și cetățenii vor avea prezentă experiența carantinei. Este important cât anume suntem dispuși să cedăm din libertățile noastre personale atunci când autoritățile solicită asta „din motive obiective”, mai ales pentru că de asta depinde măsura în care organele statului își vor permite în viitor să transformă starea de urgență într-o paradigmă de conducere normală.
3.
După cum am văzut, microorganismul afectează întreaga societate, în momentul luării măsurilor excepționale. Nu numai societatea dezbate și abordează problema virusului, ci însăși pandemia confruntă societatea cu o problemă. Într-un fel sau altul, fenomenul îl implică pe aproape fiecare membru al societății și demască procesele absurde prezente în societate. Această demascare nu se întâmplă doar în cazul business as usual, ci și în cazul existenței istorice a societății.
În emisiunea Szempont [Punct de vedere] a Radioului din Novi Sad, Alpár Losoncz a citit un articol la începutul căruia a menționat că epidemiile sunt mereu interdependente de istoria societății și de jocurile politice, de putere. Nu este vorba doar de catastrofe naturale care apar din culise și pătrund cu forța pe scena realității sociale, ci de niște fenomene permise de anumite constelații sociale. Pentru a schița un asemenea context al răspândirii coronavirusului, Losoncz a demonstrat că, în urma orientării spre neoliberalism a Chinei, tocmai sistemul de sănătate a avut de suferit, acesta fiind restructurat conform logicii lacome a capitalismului și pieței. Serviciile de sănătate au devenit accesibile doar contra cost, iar după creșterea prețurilor, oamenii au fost sfătuiți să se gândească bine înainte de a merge la consultații medicale. Principiul a fost „disciplina trebuie să învingă slăbiciunea.”
Opinia filosofului din Voivodina este că acuzațiile de incompetență „se află la ani lumină de adevăr”, deoarece rădăcina problemei este natura capitalismului epocii în care trăim. China practică principiile acestuia, depășind orice țară din lume: persoanele bolnave sunt obligate să suporte o treime din costurile serviciilor de sănătate, ceea ce este de trei ori mai mult decât ce plătesc bolnavii din SUA. Ideile socialiste propagate de Mao sunt în acest context pur și simplu invizibile. Virusul a pornit probabil din piața de animale din Wuhan, însă nici acest aspect nu este independent de „nebunia capitalismului”, după cum spune Losoncz. Oamenii fac ce pot ca să supraviețuiască, chiar dacă asta presupune să introducă tot felul de mărfuri exotice pe piață. Așadar, însăși originea acestei pandemii este imbricată în contextul social. Diferite aspecte ale vieții sociale și economice definesc raportul dintre natură și societate, dar în această formă a capitalismului din această relație lipsește tocmai cumpătarea.
Alpár Losoncz afirmă că virusul scoate la iveală funcționarea adevărată a societății, dincolo de măști, astfel încât, în această criză, „societatea se zărește pe ea însăși”. O altă observație făcută de el îi plasează analiza și într-un alt context. Losoncz subliniază că cercetătorii contemporani au arătat că grupurile sociale mai vulnerabile sunt invizibile în cazul testării și diagnozei, dar ele sunt cele mai afectate de măsurile autorităților, în timp ce cei bogați pot fugi sau pot aștepta trecerea pandemiei închiși în palatele lor. Asta ne atrage atenția asupra unui aspect biopolitic legat de putere, prin care ne putem întoarce la observațiile lui Agamben, pentru a le regândi.
4.
Mi se pare important de menționat că Ungaria pare să gestioneze situația mult mai neserios decât România. Și noi ne confruntăm cu diferite probleme și, din când în când, se activează discursul de responsabilizare individuală, care atribuie criza structurală a serviciilor de sănătate incompetenței personale sau corupției – în mod tipic, unor indivizi corupți sau unor partide corupte –, fără a se mai ajunge la dezbaterea elementelor structurale, dincolo de defectele umane. Asta se întâmplă cu toate că am văzut că distrugerea sistemului public de sănătate conform ideologiei neoliberale (concret, privatizarea spitalelor și serviciilor) are un rol central în situația de față, care ne prinde nepregătiți. De altfel, aș fi curios dacă partidele de dreapta din România vor mai propaga privatizarea sănătății după ce pandemia a arătat evident că politica neoliberală este iresponsabilă.
Se pare că în Ungaria toate problemele sunt vopsite în maro. Opinia publică din Ungaria, otrăvită în mod consecvent și constant de propaganda guvernului, s-a obișnuit deja să definească capul răutăților în niște elemente nedorite, ceea ce în situația actuală – după cum afirmă foarte corect un autor de la Tett – nu ajută cu nimic. Între timp, autoritățile din Ungaria nu sunt doar nepregătite, ca în România, ci pur și simplu superficiale și compuse din niște pierde-vară.
După cum am aflat dintr-un articol publicat pe 444!, declarațiile oficiale se referă la „niște iranieni care răstoarnă ordinea publică” și ne amintesc la nesfârșit că toate problemele vin „din străinătate”, în timp ce în țară se pare că nu există niciun procedeu pentru a diagnostica și trata boala căuzată de virus. Mai mult, între guvern și Colegiul Medicilor din Ungaria s-a iscat un conflict, ceea ce, într-o situație care ar solicita cooperarea eficientă dintre toate organele statului, este absolut scandalos. Studenții din Iran sunt „izolați” câte șase persoane într-o cameră, în așa fel încât, practic, se garantează răspândirea virusului. Sunt, de asemenea, ținuți sub supravegherea poliției, adică în arest, iar când se vorbește despre ei, se folosește un limbaj specific pentru acuzați și deținuți. Nu numai că autoritățile expun astfel la riscuri viața oamenilor, dar afirmă în gura mare că ei sunt stăpâni pe viață și moarte. Dacă diagnoza funestă a lui Agamben nu se aplică în cazul Italiei, se pare că, pentru situația din Ungaria, se potrivește foarte bine.
Toate acestea ne îndreaptă către următoarele probleme biopolitice: cine va fi salvat de stat și cine va fi lăsat să moară? Ce se va întâmpla cu persoanele sărace, în vârstă, de etnie romă – în general, cu minoritățile excluse? O.N.U. a tras deja alarma din cauza vulnerabilității refugiaților și a apelat la toate țările să ofere resurse pentru a-i proteja de pandemie. Cei excluși din societate, dar și cei care au pierdut în războaiele capitaliste și în competițiile pieței se află acum într-o situație devastatoare și nu avem niciun motiv să sperăm că guvernele care s-au angajat până acum într-o politică postfascistă să-și îndeplinească acum responsabilitățile față de umanitate.
Filosoful sloven Slavoj Žižek ne avertizează că, dacă totul continuă la fel, vom accepta principiul nemilos al supraviețuirii celui mai adaptat („survival of the fittest”) drept noua temelie a societății noastre. Din această perspectivă, panica pare din nou un factor amenințător. Dacă cedăm în fața logicii panicii, ne paralizăm puterea de a acționa. Iar dacă Agamben are dreptate, ne putem regăsi foarte repede într-o situație de urgență care riscă să devină realitatea noastră de zi cu zi, justificând măsuri drastice și expunându-i astfel tocmai pe cei mai vulnerabili în fața acelei puteri care le-a dat de mii de ori de înțeles că nu-i vrea.
Žižek crede că putem aștepta o soluție doar de „un fel de comunism”, prin care s-ar înțelege că interesele care ne ghidează nu vor mai fi cele ale pieței și ale națiunilor, ci că vom gestiona situația ținând cont de solidaritatea internațională. Trebuie să mobilizăm toate resursele disponibile, fără să luăm în considerare prețuri și frontiere, iar resursele trebuie distribuite în așa fel încât nevoile acute să fie satisfăcute (aplicarea acestui principiu în pași mai mici a fost promovată și de Sindicatul Studenților din Ungaria). Una dintre cauzele principale ale deceselor din Italia a fost lipsa aparatelor necesare. Medicii se văd nevoiți ca în unitățile de terapie intensivă să facă o selecție și să le ofere prioritate pacienților care au mai multe șanse de supraviețuire. Neavând însă resurse suficiente, unii pacienți nu au avut acces la tratament.
Autoritățile române au oferit fonduri pentru achiziționarea aparatelor de respirație artificială. Tocmai aici ar trebui să se pună în practică recomandarea lui Žižek. Aceste aparate nu ar trebui cumpărate. Situația e mult prea gravă pentru a intra în jocurile pieței. Aparatele există, ele trebuie duse acolo unde e nevoie de ele. Nu e o soluție ca statele care dispun de mai multe resurse să cumpere toate aparatele, iar celelalte să rămână fără acces la ele. În comunicatul lui de campanie, Bernie Sanders a afirmat că, dacă se poate produce un medicament eficient, acesta trebuie să fie disponibil gratuit pentru toată lumea, nu doar în S.U.A., ci în toate țările. Solidaritatea internațională este singura cale umană, dar se pare că suntem extrem de departe de asta. Dacă însă ratăm această șansă, nu ne rămâne decât legea junglei, dozată în situații de urgență.
1 În textul său, Agamben s-a referit la declarația NRC (Consiliul Național al Cercetătorilor din Italia), potrivit căreia în Italia nu există nicio epidemie SARS-CoV2. https://www.cnr.it/it/nota-stampa/n-9233/coronavirus-rischio-basso-capire-condizioni-vittime. Bineînțeles, din data de 26 februarie, situația s-a schimbat.
2 Între timp, toate magazinele în afară de cele alimentare, respectiv farmaciile, au fost închise în Italia.
