Deși pandemia ne forțează să ne izolăm, activiștii din întreaga Europă ne arată că încă există modalități de a organiza și practica solidaritatea păstrând distanțarea socială.
În timpul acestei pandemii de coronavirus ne confruntăm cu numeroase contradicții. Fundația capitalismului neoliberal se dezintegrează chiar în fața ochilor noștri, în timp ce guvernele din Uniunea Europeană preiau frâiele economiilor în moduri care ar fi fost de negândit cu doar câteva săptămâni în urmă. Restricțiile puse asupra cheltuielilor publice au fost ridicate, spitale private sunt naționalizate, salariile sunt achitate, cel puțin temporar, de către state, iar proiecte pentru un salariu de bază universal sunt redactate. În același timp, statele implementează măsuri de urgență draconice pentru a monitoriza și restricționa mobilitatea, cărora nu ne putem opune de frica răspândirii virusului.
Această situație lasă stânga în situația neplăcută de a avea o oportunitate unică pentru a forța o transformare rapidă a sistemului capitalist, dar lipsind-o de orice cale de a face acest lucru printr-o mobilizare colectivă. Mulți dintre noi am rămas dezorientați de această situație, tocmai pentru că trebuie să ne ocupă de organizarea propriilor noastre vieți în timp ce trebuie să ne gândim și la cum să rămânem activi politic. În întreaga Europă activiștii deja caută să găsească o cale de a organiza acțiuni colective chiar și în condițiile izolării sociale.
Fără spațiu de manevră?
Numeroase țări din Europa au implementa măsuri prin care se interzic adunările mai mari de câteva persoane (trei în România), iar multe au instaurat chiar starea de urgență prin care sunt interzise orice fel de deplasări în afara mersului la muncă și pentru cumpărături de alimente și medicamente. De asemenea, multe țări și-au închis și frontierele — chiar și Uniunea Europeană — oprind complet deplasările internaționale și migrația. Sigur, multe astfel de măsuri sunt necesare pentru a limita răspândirea Covid-19, însă pot deveni periculoase dacă ne vor restrânge permanent drepturile, reducând posibilitățile noastre de a ne mobiliza politic.
Când va trece pericolul provocat de această pandemie, ne vom afla în fața unui pericol dublu: fie ne vom întoarce la aceeași stare de fapt neoliberală care ne-a dus la această criză sau vom vedea cum aceste „stări de urgență” se vor transforma într-un capitalism de stat autoritar permanent.
Această transformare deja se întâmplă. Ungaria a devenit efectiv o dictatură, de vreme ce Viktor Orban a primit mână liberă să guverneze prin decret executiv cât timp va dori. În Austria, guvernul a adoptat monitorizarea telefoanelor mobile pentru a supraveghea mai bine mobilitatea populației. Multe țări au introdus pedepse drastice pentru încălcarea legilor din timpul stării de urgență. Guvernul danez a fost împiedicat la limită de către facțiunile liberale și de stânga din parlament să dea poliției dreptul de a intra cu forța în casele celor suspectați de a fi infectați.
Cu siguranță se vor face eforturi concertate la nivelul Uniunii Europene pentru a păstra la nivel ridicat măsurile de securizare a frontierelor, pentru a împiedica mișcarea migranților și a diminua posibilitățile ca azilanții să poată intra în Europa.
Evenimentele recente sunt extrem de alarmante. Fără a minimiza nevoia de distanțare socială, ar trebuie să ne îngrijoreze tendințele autoritare care se desfășoară în fața noastră. Faptul că guvernele acționează dintr-o adevărată nevoie de a gestiona pericolul pe care această pandemie globală îl produce nu înseamnă că măsurile lor sunt mai puțin nedemocratice. De fapt, autoritarismul este de cele mai multe ori reacția guvernelor care se tem de pierderea controlului în anumite momente de nesiguranță crescută, cum ar fi crizele economice sau politice.
Însă, o asemenea pierdere a controlului este de obicei rezultatul unei rezistențe sociale crescânde împotriva guvernului, dar care nu se aplică în cazul de față. Marea majoritate a guvernelor nu sunt amenințate de vreo mare mobilizare socială în plus față de pandemie, așa că măsurile lor autoritare nu sunt contestate de nimeni. Într-adevăr, nevoia de distanțare socială împiedică majoritatea formelor de mobilizare politică, forțând activiștii din întreaga Europă să inoveze.
De la proteste la podcasturi
Nu se pune problema de întruniri și acțiuni fizice în acest moment. Anumite țări încă permit acțiuni de protest, dar acestea sunt împrăștiate rapid dacă oamenii nu păstrează o distanță corespunzătoare unii față de alții. Astfel, activiștii au trecut la comunicarea digitală și au început să organizeze evenimente politice în online.
Mișcările pentru dreptul la locuire au plănuit inițial să coordoneze acțiuni comune în întreaga Europă pentru Ziua Internațională a Acțiunii pentru Dreptul la Locuire de pe 28 martie. În loc să anuleze evenimentul, au început să protesteze fiecare de la propriile balcoane sau geamuri, făcând gălăgie și arborând bannere. O zi mai târziu activiștii nemți au protestat împotriva felului în care Uniunea Europeană tratează refugiații prin organizarea unui întreg protest online, sfătuind oamenii să inunde canalele de social media ale diverselor instituții publice care „le treceau prin față”.
De asemenea, mișcarea pentru salvarea climei Fridays for Future și-a mutat protestele săptămânale în online, distribuind milioane de poze și revendicări politice prin platformele de social media. Activiștii din această mișcare au început de asemenea să țină un talkshow online, Talks for Future, în care intrau în discuții cu diverși oameni de știință. Într-adevăr, numeroase grupuri activiste și think tank-uri critice se folosesc de această oportunitate ca să-și inițieze propriile podcasturi și să-și transmită în direct dezbaterile politice. Însă zi de zi, comunitățile de organizatori din întreaga Europă și-au mutat serviciile de consultanță la telefon și prin email.
Cu siguranță că această tranziție spre activismul online s-a născut dintr-o necesitate și nu dintr-o alegere politică proactivă, dar ne poate oferi niște beneficii pe termen lung. Pentru numeroase grupuri de stânga, în special partidele politice și intelectualii critici, decizia de a investi mai mult timp și energie în prezența lor online a fost ceva ce trebuia să se întâmple de mult. Distanțarea socială i-a forțat să se adapteze la felul în care majoritatea oamenilor — în special tinerii — consumă media.
Iar acest lucru este cu atât mai adevărat în actualele condiții de izolare, în timp ce toată lumea este forțată să petreacă din ce în ce mai mult timp acasă — prin urmare, online. Există o șansă destul de bună ca acest lucru ar putea duce la o politizare mai ridicată în întreaga societate civilă, deci este esențial ca stânga să ajungă la acest public captiv. Utilizând la maxim flexibilitatea și accesibilitatea activismului online, stânga își poate extinde mesajele progresiste și să-și construiască mai rapid o rețea. În același timp trebuie să fie tot mai conștientă și critică față de riscurile tot mai ridicate de supraveghere pe care platformele online ca Zoom le comportă și să se străduie să-și construiască propriile infrastructuri alternative din online.
Solidaritatea și spațiul comun
Totuși, nu toate formele de activism se pot face online. Actuala criză evidențiază nevoia urgentă pentru o solidaritate reciprocă pe plan local, nu numai pentru a proteja cele mai vulnerabile comunități, dar și pentru a pune bazele unei economii sociale alternative, de care toți avem atâta nevoie.
Rețele locale de solidaritate au oferit ajutor reciproc și în timpul crizelor umanitare din trecut și continuă să o facă și acum. În Grecia, activiștii au construit o enormă rețea de inițiative de solidaritate apărute în timpul numeroșilor ani de austeritate, iar multe dintre acestea deja se ocupă cu organizarea distribuirii de hrană și alte bunuri necesare comunităților precare aflate sub stare de urgență prin trimitea voluntarilor să facă piața pentru cartiere întregi. Această practică poate fi ușor adoptată în oricare altă parte a Europei și poate ușura povara celor care sunt mai puțin asigurați financiar sau mai puțini mobili ca să se poată susține singuri. Solidaritatea față de azilanți este în special urgentă, mai ales în contextul așezărilor de refugiați a căror condiții se deteriorează rapid. Pe insula grecească Lesbos, voluntarii medicali lucrează fără încetare să ofere asistență medicală și să oprească răspândirea viruslui Covid-19 printre refugiații blocați în tabere.
Dar și grupurile vulnerabile din centrele urbane situate în nordul Europei au nevoie urgentă de ajutor. În Berlin, activiștii au ocupat apartamente goale și le-au transformat în squat-uri improvizate pentru oamenii străzii, asigurându-se că respectă indicațiile medicale de siguranță. Pe întregul continent se înregistrează o creștere a violenței domestice împotriva femeilor, care sunt forțate să stea izolate cu parteneri abuzivi. Tocmai din această cauză, adăposturile pentru femei continuă să fie deschise, respectând totuși condițiile sanitare, iar voluntarii rețelelor anti-violență oferă consultații în persoană în cazul unor urgențe.
Aceste acte de solidaritate trebuie să continue nu în ciuda, ci din cauza acestei pandemii. Solidaritatea reciprocă, cât timp se practică în condiții sanitare sigure, este o modalitate crucială de a oferi susținere grupurilor sociale marginalizate și vulnerabile pentru care virusul și lipsa mobilității constituie un pericol existențial. Prin crearea unor rețele de grupuri locale de ajutor putem continua de asemenea să acționăm politic la firul ierbii, într-un fel care poate ridica atât conștiința politică, cât și pe cea relativă la securitate în comunitățile noastre.
Legăturile pe care le stabilim prin solidaritatea din cartier pot fi bazele unor viitoare mobilizări colective ori convingerii oamenilor de posibilitatea punerii în practică a unor schimbări economice și politice transformative. Deoarece letalitatea politicilor de austeritate și a economiei de piață globalizate sunt mult mai evidente decât oricând altcândva în memoria recentă — cel puțin în Europa — stânga trebuie să-și intensifice lupta pentru o alternativă comună. Arătându-le tuturor că solidaritatea comunitară este capabilă să ne ajute să trecem prin crize, putem clădi o fundație solidă pentru lupta noastră pentru spații comune.
Lupta pentru redistribuire
Deoarece criza aceasta vine odată cu criza de reproducere capitalistă, deja vedem un nou val de lupte pentru redistribuire, care vor deveni din ce în ce mai puternice pe măsură ce criza economică se va acutiza.
Multe companii și instituții publice se așteaptă ca angajații lor să vină la muncă, în special în sectoare considerate esențiale, precum transportul, comerțul și securitatea publică. Condițiile tot mai nesigure de muncă din aceste sectoare au dat naștere deja unor lupte pentru drepturi în domeniul muncii, chiar și fără posibilitatea unei mobilizări în masă.
Sindicatele italiene au făcut apel la o grevă generală deoarece numeroase sectoare sunt forțate să-și continue activitatea chiar și după ce guvernul a instituit o închidere a economiei. Amazon a fost lovit de grave proteste muncitorești datorită atitudinii nesăbuite a retailer-ului care a forțat angajații să lucreze fără niciun fel de protecție. Sindicatele franceze au anunțat o grevă de o lună în sector public pentru a protesta împotriva flexibilizării „antisociale” a condițiilor de muncă sub pretextul luptei împotriva pandemiei.
Sindicatele de chiriași au făcut apel la o grevă internațională a chiriilor pentru a suspenda costurile locuirii pentru oamenii a căror venit a fost compromis de starea de urgență. Totuși, aceste lupte sunt destul de puține, deși mulți muncitori și angajați au fost trimiși să lucreze de acasă, în șomaj tehnic sau au fost dați afară. Condițiile de mobilizare în sectorul muncii vor continua să fie dificile, pe măsură ce iminentul pericol al căderii economice și al creșterii masive a șomajului va pune o foarte mare presiune pe muncitori.
Cu toate acestea, există motive să fim încrezători. Actuala criză schimbă radical percepția despre formele de muncă relevante pentru reproducerea socială și care nu. Profesii subevaluate în trecut, precum cele din comerț, a curierat și transporturi au trecut de la a fi considerate „munci necalificate” la a fi „esențiale” pentru supraviețuirea societății. Angajații din sănătate sunt văzuți din ce în ce mai mult ca jucând un rol esențial, iar condițiile lor de muncă au devenit un subiect central de discuție politică.
Această experiență de a fi indispensabili supraviețuirii societății va contribui fără îndoială la creșterea conștiinței colective de clasă a oamenilor care lucrează în aceste sectoare, îmbunătățindu-le astfel și abilitățile de a se organiza. Până în acest moment aprecierile oamenilor pentru aceste profesii s-au limitat la niște gesturi simbolice precum aplauzele, însă această schimbare substanțială în conștiința colectivă poate fi fundamentul unei solidarități pe termen lung.
La fel, deoarece multe familii sunt obligate acum să-și educe copiii acasă ar putea să crească respectul pe care aceștia îl au față de angajații din sistemul de educație și de îngrijire a copiilor. Deși sunt foarte puține motive să considerăm că izolarea contribuie la o redistribuire mai egală a muncilor casnice determinate prin roluri de gen, această experiență poate oferi mai multe argumente pentru viitoarele lupte feministe pentru o reproducere socială colectivizată.
Pregătindu-ne pentru ceea ce va urma
În câteva luni, când pericolul iminent al pandemiei va dispărea și vom fi loviți din plin de criza economică, lupta pentru cum să ne reorganizăm sistemele noastre politice, economice și sociale va deveni tema principală de discuție. Oricât de înfiorătoare este această situație, ne oferă totuși oportunitatea de a lupta pentru o alternativă emancipatoare fundamentală. Criza existențială prin care trece capitalismul neoliberal fiind mai evidentă ca oricând, oamenii devin din ce în ce mai conștienți de nevoia extinderii protecției sociale, a controlului colectiv asupra economiei și de reorganizarea relațiilor de muncă.
Pe măsură ce sute de miliarde de euro sunt pompați în această economie care eșuează, există oportunitatea de a forța companiile să respecte noi standarde ecologice și sociale, dar și să ofere angajaților un control mai mare, mai democratic asupra companiilor în care lucrează. La fel pot face și guvernele, să transfere titlurile de proprietate ale acestor companii către un control public, lucru care ne-ar permite să inițiem tranziția către o economie sustenabilă ecologic și echitabilă social, de care avem atâta nevoie. Acum avem dovada că o astfel de transformare radicală este posibilă și că ea depinde doar de voința politică.
Pentru ca o astfel de schimbare să devină realitate, stânga trebuie să se mobilizeze. Imediat ce starea de urgență dispare, trebuie să organizăm mari mase de oameni, să luptăm pentru redistribuire și, într-un final, să provocăm o schimbare decisivă în felul în care se guvernează.
Trebuie să ne folosim de momentul acesta pentru a ne pregăti pentru aceste lupte. Activismul online ne poate ajuta să ne extindem rețelele să ajungem la noi segmente sociale. Solidaritatea locală poate ușura impactul negativ al pandemiei și să angreneze oameni noi într-o mișcare pentru o reproducere socială și economică colectivă. Și, bazându-ne pe noua putere structurală și pe solidaritatea „muncitorilor esențiali”, putem pune presiune pe companii și guverne ca acestea să implementeze schimbările pe care nu le-ar fi acceptat în trecut.
Așa cum o demonstrează deja oameni din întreaga Europă, vrem să facem toate aceste lucruri păstrând distanțarea socială corespunzătoare. Chiar și aflați sub carantină, putem continua să ne luptăm cu capitalismul.
* Articol preluat și tradus de pe siteul roarmag.org
