Anarhiștii din România împotriva războiului din Irak (2003)
15 februarie 2003 a fost ziua globală de mobilizare împotriva războiului din Irak. Sute de mii de demonstranți anti-război au ieșit pe străzi peste tot în lume pentru a-și exprima dezacordul față de intervenția militară, deja certă la acel moment.
La începutul lunii martie 2003 au avut loc și în România câteva acțiuni de protest inițiate de (sau la care au participat) colectivele din Craiova și Timișoara: diverse publicații, marșuri, dar și acțiuni „Mâncare, nu Bombe”.
Pe pagina noastră se poate citi o dare de seamă de la unul dintre protestele organizate la Craiova, apărută în limba engleză, în numărul 3 din zina Buruieni (2015). O altă relatare, de această dată în limba română, a apărut în zina D.I.Y. (2004), textul fiind intitulat „Anarhiștii împotriva războiului în România.” În colecția anarhivată se găsește și un fluturaș răspândit cu această ocazie de demonstranții anti-război, intitulat Război? Nu în numele meu!, dar și o înregistrare video de la manifestația din Craiova.
Aceasta (nu) e o poveste de dragoste!
Unul dintre scopurile declarate ale Anarhivei este acela de a înlesni accesul la materiale pentru toți cei / toate cele care se interesează de istoria anti-autoritară autohtonă, dar și să trezească un interes mai larg față de practicile și ideile libertare. Ne bucurăm de fiecare dată când aflăm că zinele și textele anarhivate au reușit să facă acest lucru. Este și cazul broșurii „Aceasta (nu) e o poveste de dragoste!” de Adina Marincea, apărută în mai multe limbi deja. Textul încearcă să documenteze în principal activitatea colectivei Lovekills, dar și a altor colective feministe de la noi, începând cu anii 2000.
Joseph Ishill (1888-1966): un tipograf libertar
La 14 martie 1966 murea Joseph Ishill, scriitor, artizan, anarhist și unul dintre cei mai apreciați tipografi libertari ai veacului trecut.
Originar din Botoșani, a emigrat în 1909 în Statele Unite ale Americii, la fel ca mulți alți evrei din România la acea vreme. Era, de altfel, unul dintre apropiații lui Panait Mușoiu, cu care a continuat să corespondeze mulți ani după aceea, primind în continuare Revista Ideei.
S-a stabilit la New York, familiarizându-se destul de repede cu cercurile anarhiste din metropola americană și participând la animatele prelegeri ale Emmei Goldman. Interesat de metodele pedagogului Francisco Ferrer, a devenit unul dintre membrii „coloniei Ferrer“ din Stelton, unde-i învăța pe copii arta tipografică.
A editat numeroase reviste – Modern School, Open Vistas sau The Free Spirit –, broșuri, dar și volume dedicate lui Piotr Kropotkin, Elisée Reclus, H.D. Thoreau, Eugen Relgis, Oscar Wilde, Havelock Ellis etc.
Obișnuia să lucreze alături de Rose Freeman, poetă și tovarășa sa de viață, scoțând tiraje mici, împărțite generos prietenilor și tuturor celor care și le doreau. Era în același timp editor, traducător, corector, culegător și legător. După cum mărturisea singur, prin munca sa încerca să scoată la iveală „valoarea estetică a anarhismului, atât de nesocotită chiar și de cei mai sinceri precursori ai acestui ideal.“
Câteva rânduri despre viața și personalitatea sa puteți găsi pe blogul colectivului editorial Pagini Libere, sau pe website-ul Râvna.
În arhivă se găsesc câteva dintre publicațiile sale, dar și un mic mesaj de mulțumire din partea Emmei Goldman pentru „lucrările de frumusețe și revoltă” create de-a lungul timpului.
Comuna din Paris (1871)
Se împlinesc 150 de ani (18 martie 2021) de la începutul Comunei din Paris, eveniment care a marcat nu doar sfârșitul veacului XIX, ci și mișcările de emancipare populară care au urmat. Pentru 72 de zile, muncitorii parizieni au încercat să se organizeze pe baza principiilor echității economice, ajutorului reciproc, autonomiei și libertății politice. Comuna a fost până la urmă înfrântă, ferocitatea răzbunării burgheze împotriva revoluționarilor și muncitorilor șocând întreaga lume.
Louise Michel, condamnată la deportare în Noua Caledonie pentru participarea sa la Comună, își amintea de masacrele „săptămânii sângeroase” câțiva ani mai târziu, atunci când, ridicând steagul negru al revoltei alături de șomerii parizieni, le amintea acestora nu numai de lipsa pâinii, ci și de moartea miilor de comunarzi, executați de trupele guvernului de la Versailles.
În arhivă puteți găsi mai multe materiale dedicate Comunei, de la antologia lui Barbu Lăzăreanu din 1948, la „Almanahul Comunei” din 1877, scos în Elveția de Elisée Reclus (fost comunard) și Zamfir Arbure. În deschiderea almanahului din 1877, editorii scriau următoarele :
Printre autorii articolelor publicate aici, unii cred că este posibilă o transformare economică prin acțiunea inteligentă a sufragiului universal. Alții nu văd posibilitatea emancipării muncitorilor decât în acțiunea revoluționară a muncitorilor înșiși. Însă și unii, și ceilalți afirmă autonomia individului și a grupurilor, recunoscând necesitatea egalității economice și proclamând dreptul și datoria muncii pentru toți oamenii. Și unii, și ceilalți se vor afla în rândurile poporului, în ziua când poporul se va ridica.
Zamfir Arbure-Ralli (1848-1933)
Pe 2 aprilie 2021 s-au împlinit 88 de ani de când s-a stins din viață la București Zamfir Arbure, unul dintre cei mai importanți militanți și publiciști anarhiști de la noi. Sub numele de Zemphiry Rouleff, Arbure s-a aflat în 1872 la Saint-Imier (Elveția) printre delegații prezenți la congresul de constituire al „internaționalei anarhiste”, după despărțirea socialiștilor libertari de cei marxiști.
Revoluționarul basarabean, care și-a petrecut studenția printre „nihiliștii” din Imperiul Rus și a reușit să scape din temnițele țarului, a fost, de altfel, și unul dintre apropiații lui Mihail Bakunin.
Prieten cu mulți gânditori și revoluționari anarhiști celebri – cu Élisée Reclus a scos o revistă, Le Travailleur, iar prințul Kropotkin l-a scăpat din arestul poliției elvețiene odată, plătindu-i generos cauțiunea – Zamfir Arbure ne-a lăsat și câteva fascinante volume de memorii. Viziunea sa, inspirată de anii studenției sale „nihiliste”, poate fi rezumată într-o formulă simplă, notată într-unul dintre acestea: „A înțelege totul, a îmbrățișa totul!”
În colecția anarhivată se pot citi volumele În pușcăria Petro-Pavlovsc și Temniță și exil, precum și alte texte ale revoluționarului basarabean.
În imagine portretul făcut de pictorița Nina Arbure, una dintre fiicele lui Zamfir Arbure.
Piotr Kropotkin (1842-1921)
Începând cu anii 1880-1890, au început să circule și în limba română textele lui Piotr Kropotkin, unul dintre autorii clasici ai anarhismului. Ideea ajutorului reciproc ca factor al progresului social, prin care acesta încerca să deconstruiască mitul „competiției și al luptei generalizate”, a avut ecou, se pare, și printre tinerii din România de atunci. Prima broșură tradusă în română a fost, de altfel, tocmai apelul său adresat acestora, „Către tineri” (1888).
Cele mai numeroase texte au apărut însă în colecția de cărți și broșuri a Revistei Ideei, publicată de Panait Mușoiu: „Pușcăriile”, „Războiul”, „Vremuri noi”, „Rolul istoric al Statului”, „Din marea Revoluție Franceză”, „Unde poate ajunge agricultura”, „Munca intelectuală și munca manuală.” Acest din urmă text, inițial apărut în Revista Ideei, a fost ulterior republicat în traducerea Leliei Popovici, în 1944.
Broșura „Unde poate ajunge agricultura”, apărută în 1913, este o traducere dintr-o colecție de articole și studii economice, sociologice, de pedagogie etc., apărute cu titlul Fields, factories and workshops, în 1899. Tot din această lucrare face parte și capitolul „Munca intelectuală și munca manuală.” Ambele traduceri pot fi găsite în colecția Anarhivei.
Paraf-Javal (1858-1941)
În colecția de cărți și broșuri editată de Panait Mușoiu, dar și în Revista Ideei, au apărut de-a lungul timpului mai multe traduceri din Paraf-Javal (1858-1941), scriitor francez cu care Mușoiu a întreținut o lungă corespondență și, se pare, o la fel de îndelungată amiciție.
Anarhistul francez credea că fericirea poate avea metodă, că existența umană, dar și „chestiunea socială” pot avea o dezlegare științifică. În jurul acestei idei a construit o teorie filozofică, cea a „transformismului universal,” baza anarhismului său științific, prin care încerca să găsească un răspuns la problema fericirii (individuale și colective). „Omul poate fi bun și fericit” îi plăcea și amicului Mușoiu să le zică celor care-l vizitau din când în când în subsolul său plin cu cărți, oferindu-le, probabil, spre citire și broșurile lui Paraf-Javal.
În colecția anarhivată puteți citi două din broșurile publicate și prefațate de Mușoiu, „Organizarea fericirii” și „Ce știm despre lume: de vorbă cu nepoata”. Aceasta din urmă e o lucrare folosită mult timp în cadrul „Școlii moderne” inițiată de pedagogul libertar Francisco Ferrer, pentru care Paraf-Javal a redactat și alte lucrări și cursuri.
Mihail Bakunin (1814-1876)
La 30 mai 1814 se năștea în Rusia Mihail Alexandrovici Bakunin, unul dintre cei mai importanți gânditori și militanți anarhiști ai secolului XIX.
Prin Zamfir Arbure, pe care l-a rugat să organizeze rute sigure pentru contrabanda cu texte revoluționare în imperiul țarilor, Bakunin putem spune că a jucat un rol important și în apariția primelor grupuri și publicații de tendință auti-autoritară în România.
Prima traducere din Dumnezeu și statul, textul său cel mai cunoscut, a apărut în 1885, la Focșani, fiind urmată în 1918 de ediția lui Panait Mușoiu, cea mai completă în limba română.
Idealul său era libertatea. Însă nu libertatea unuia împotriva celuilalt, libertatea forței, ci „libertatea care, departe de a se opri ca în fața unei limite în fața libertății celuilalt, găsește în aceasta, dimpotrivă, confirmarea și extinderea sa la infinit; libertatea nesfârșită a fiecăruia prin libertatea tuturor, libertatea prin solidaritate, libertatea în egalitate; libertatea triumfătoare asupra forței brutale și asupra principiului autorității; libertatea care, după ce va fi răsturnat toți idolii cerești și pământești, va întemeia și orândui o nouă lume, cea a umanității solidare…”
Dacă doriți să citiți mai multe despre viața, activitatea și personalitatea lui Mihail Bakunin, în colecția anarhivată puteți găsi biografia sa, scrisă de James Guillaume și tradusă în limba română de Ion Ionescu-Căpățână, în 1936.
Vă recomandăm, de asemenea, să citiți și ediția din 2019 a volumului Dumnezeu și statul (apărut la Pagini Libere), care reunește mai multe informații despre viața și opera lui Bakunin, dar și despre răspândirea și recepția textelor sale în România.
No Border Camp Timișoara 2003
În 2003, între 9-15 iunie, a fost organizată la Timișoara tabăra „împotriva granițelor” (No Border Camp) care a adunat aproximativ 150 de participanți din România, Serbia, Germania, Austria, Grecia, SUA, Maroc etc. Timp de o săptămână, spațiul taberei a devenit o zonă autonomă, „un spațiu liber pentru schimb de idei și experiențe.”
Relatări de la fața locului au apărut în zina DIY #1 (2004), dar și în Abolishing Borders from Below, în engleză:
In 9-15 June, Timișoara, a city placed in the west of Romania, near the borders with Hungary and Yugoslavia, will be the scene of the first No Borders Camp in Romania. This camp will mean 7 days of actions, discussions, and workshops around the central problem: freedom of movement and establishment for everybody. The camp aims to unite activists, immigrants, and artists from all over Romania and Europe, to create an environment for communication, exchange of information, and debates about migration and border regimes… Main actions that will take place: discussions, workshops, working groups, video projections, concerts, direct action, performance parties, discussion points… (citat din zina ABB).
Tot în arhivă puteți citi un fluturaș în limba română, tipărit și împărțit cu această ocazie și intitulat „De ce un pașaport pentru liberă mișcare și o Europă fără granițe?”.
Punctul culminant al celor șapte zile a fost demonstrația pentru libertatea de circulație și de expresie care a avut loc la Timișoara în 14 iunie 2003. În arhivă puteți găsi și o înregistrare video de la acest eveniment.
Ansamblul Oltenilor din Berlin (2013)
În anul 2013 apare primul și singurul album al Ansamblului Oltenilor din Berlin, având un titlu mai mult decât sugestiv: EU.ROPE-Back TO HATE.
Genul muzical autodeclarat („political manele”) vine pe fondul rasismului instituționalizat, care nu numai că a șters memoria deportărilor și a genocidului împotriva romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, dar, așa cum reiese și din versurile ansamblului, continuă să fie tot mai prezent în societate și după anii ‘90. Alte teme abordate sunt situația migranților în Europa și excluziunea rasială.
Întreg albumul poate fi ascultat pe pagina de Youtube a Anarhivei, iar la fiecare dintre piese, în descriere, puteți găsi versurile traduse în limbile romani, engleză și română.
Mircea Rosetti (1850-1882)
Una dintre cele mai interesante figuri ale vechii mișcări socialiste a fost și Mircea Rosetti, fiul cel mare al revoluționarului pașoptist C. A. Rosetti și unul dintre primii socialiști de tendință libertară de la noi.
Mircea Rosetti a făcut studii de drept la Paris, unde era cunoscut în cercurile revoluționare pentru calitățile sale oratorice. I-a cunoscut și pe Émile Gautier, anarhist și „discipol” al comunardului Jules Vallès, pe geograful Élisée Reclus, dar și pe Zamfir Arbure, de care ulterior l-a legat o profundă amiciție.
După moartea sa timpurie, în 1882, i-a apărut volumul Stăpânii noștri sau arta de a guverna. Sfaturi date de un sclav claselor diriginte, de fapt o colecție de note pentru o lucrare mult mai ambițioasă, pe care însă n-a mai apucat s-o termine. Mircea Rosetti își dorea să elaboreze o critică amplă a organizării sociale, începând cu forma de guvernare, continuând cu sistemul juridic și ajungând până la educație, religie, economie ș.a.m.d. Ideea se pare că-i venise în urma lecturii Principelului lui Machiavelli. Însă perspectiva sa era una răsturnată, subversivă. „Voi lua […] un sclav”, îi scria Mircea Rosetti unuia dintre prietenii săi. „El se va adresa către stăpânii săi și le va arăta ce trebuie să facă pentru a-i ține în scavie pe cetățeni. Organizarea socială recomandată de sclav va fi oglinda societății actuale […].”
Puteți citi volumul Stăpânii noștri în limba română și limba franceză, în colecția anarhivată.
Despre Mircea Rosetti puteți afla mai multe din scurta biografie apărută în colecția de broșuri a colectivului editorial Pagini Libere.
Carlo Giuliani în zina Ura
La 20 iulie 2021 s-au împlinit 20 de ani de la moartea tragică a tânărului Carlo Giuliani, care a fost împușcat în plină stradă, la scurt timp după intervenția carabinierilor din timpul protestelor anti-globalizare și anti-G8 din Genova, în 2001. Numărul patru din zina Ura i-a fost dedicat în întregime. Citiți mai multe despre evenimentele de atunci și despre moartea lui Carlo Giuliani în colecția Anarhivei.
Errico Malatesta (1853-1932)
Errico Malatesta (1853-1932), muncitor, publicist și militant anarhist, a fost unul dintre acei socialiști a căror activitate se confundă, de fapt, cu perioada „clasică” a anarhismului.
„Prin spirit anarhist,” scria Errico Malatesta, „înțeleg acel sentiment profund uman care-și dorește bunăstare, libertate și dreptate pentru toți, solidaritate și iubire între toți oamenii, și care nu e o trăsătură exclusivă a celor care-și spun anarhiști, ci un sentiment care-i inspiră pe toți cei care au o inimă generoasă și o minte deschisă.”
Piotr Kropotkin își aducea astfel aminte de el în memoriile sale:
Malatesta era un fost student în medicină care renunțase la o profesiune intelectuală și la avere de dragul revoluției. Întreaga lui viață nu se gândise niciodată dacă va avea un codru de pâine la prânz și un loc unde să înnopteze în ziua respectivă. Neavând un colț al său, el era gata să vândă înghețată pe străzile Londrei pentru a-și câștiga existența, iar noaptea să scrie articole fulminante pentru ziarele italiene. În Franța el fu întemnițat, apoi pus în libertate și expulzat; în Italia fu condamnat pentru a doua oară și deportat pe o insulă, de unde evadă… Malatesta poate fi găsit întotdeauna acolo unde lupta e în toi.
Mereu pe fugă, el a petrecut câteva luni și în România în anii ‘80 ai veacului XIX, la Brăila. Deși prezența lui aici n-a lăsat urme, multe dintre textele pe care le-a scris au fost ulterior traduse în limba română, începând din 1891, când în colecția Biblioteca Anarhistă din București apărea broșura „Între țărani”, reeditată ulterior și de Panait Mușoiu în 1910.
O scurtă biografie a lui Malatesta, care poate fi găsită în arhiva noastră, a apărut în 1936, în îngrijirea lui Ion Ionescu-Căpățână, la editura Umanitatea. De asemenea, în 2007 a fost publicat volumul La cafenea: discutând despre revoluție și anarhie, o colecție de 17 dialoguri scrise de Errico Malatesta între 1897 și 1922. Alte texte și articole de-ale sale pot fi citite pe blogul Râvna.
Const. I. Emilian: Anarhismul poetic (1932)
În 1932 apărea volumul Anarhismul poetic. Studiu critic. Autorul, Const. I. Emilian, încerca să facă o analiză a curentelor moderniste autohtone – de la simbolism, la dadaism, suprarealism și constructivism – identificând apariția unei „noi ideologii literare”. Folosindu-se, mai mult sau mai puțin pertinent, de analogia cu principiile anti-autoritare ale anarhismului politic, Const. I. Emilian denumea această nouă tendință, „anarhism poetic”. „Un aprig duh de răzvrătire bântuie întreaga lume literară”, remarca autorul, definind astfel „anarhismul poetic”: atitudine negativă față de trecut, individualism, exaltarea iraționalului, ostilitate față de spiritul de ordine și față de ierarhia valorilor, sincretism etc. Printre „anarhiștii literari” moderați îi amintea pe Tudor Arghezi, George Bacovia, Adrian Maniu etc., iar dintre „extremiști” pe Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Ion Vinea etc., trecând în revistă și publicațiile reprezentative: 75 H.P., Contimporanul, Punct etc.
Se poate lesne deduce că perspectiva criticului asupra anarhismului politic era (în cel mai bun caz) una simplistă, iar poziția pe care o favoriza, deplângând „barbaria” noilor curente lirice, era una conservatoare. O temă la fel de dragă autorului era necesitatea de a apăra literatura română de „violența” inovației și de spiritul de dezagregare al „anarhiei”, străin, se înțelege, de „specificul național” și chiar și de cel „european”.
Dincolo de aceste aspecte, lucrarea poate fi interesantă pentru cei/cele care se interesează de istoria avangardelor literare și artistice autohtone, dar și pentru analiza, prin comparație, discursurilor și polemicilor intelectuale și literare de azi.
Pagini Libere (seria II, 1925-1926)
După ce Revista Ideei și-a încetat apariția în 1916, nu a mai existat pentru o vreme o tribună a ideilor anarhiste în România. Panait Mușoiu și-a continuat munca de editor și publicist, însă a renunțat la publicarea faimoasei sale reviste. Astfel că Pagini Libere a continuat oarecum linia Revistei Ideei, apărând în perioada anilor ‛20, la București. La fel ca în cazul Revistei Ideei, grupul din jurul Paginilor Libere edita, pe lângă revistă, și o colecție de cărți și broșuri. În această colecție au apărut de-a lungul vremii traduceri din Jean Grave, Piotr Kropotkin, Sébastien Faure, Elisée Reclus și alți autori clasici ai anarhismului. Editor al revistei era A. Gălățeanu (A. Kessler), prieten și biograf al lui Panait Mușoiu.
Pagini Libere era o publicație în care-și găseau loc toate curentele libertare, de la anarho-sindicalism, la individualismul anarhist, și de la pacifism la anarho-comunism.
Apropiați de revistă erau vechii militanți sindicaliști, ca Iuliu Neagu-Negulescu sau Petre Popescu, dar și Panait Mușoiu, pacifistul Eugen Relgis sau scriitorul Panait Istrati. De remarcat este și faptul în paginile revistei au apărut de-a lungul vremii texte semnate de scriitori celebri în epocă – Romain Rolland, Upton Sinclair, Henri Barbusse, Stefan Zweig – cu care redacția se afla în corespondență.
Relațiile cu revistele sau autorii libertari din Europa erau și ele foarte strânse. Au fost primite și publicate în paginile revistei texte din Franța, de la E. Armand, Jean Grave, G. Lacaze-Duthiers, dar și din Austria, de la istoricul anarhist Max Nettlau sau de la Pierre Ramus.
În arhivă se poate citi o colecție de șase numere din seria a II-a a revistei, acoperind intervalul octombrie 1925-mai 1926. În cele câteva numere puteți citi extrase din Cucerirea pâinii de Piotr Kropotkin, un dosar dedicat lui Ștefan Gheorghiu, texte semnate de Panait Istrati, o nuvelă a utopistului I. Neagu-Negulescu și alte materiale inedite.
Mechel Stanger (1909-?): „Amintirile unui anarhist din România”
Muncitor anarho-sindicalist, Mechel Stanger s-a născut în 1909 la Vișnița, lângă Cernăuți, regiune care după 1918 a revenit României.
Parte a unui grup anarhist din Bucovina, Stanger a dezertat din armată, ajungând, după o călătorie cu peripeții, la Berlin, iar mai apoi la Barcelona, în Spania revoluționară. A participat ca necombatant la Războiul civil din Spania, fiind corespondent de presă pentru Arbetaren, publicație socialistă din Suedia. De-a lungul timpului, i-a cunoscut pe Rudolf Rocker, Emma Goldman, Voline, Erich Muhsam, Nestor Mahno și alții.
Mechel Stanger: „Privind în urmă, cred că contactul cu anarhismul la o vârstă fragedă mi-a schimbat întreaga existență și i-a dat un sens. Am dezertat din armată pentru că anarhismul m-a învățat că nu trebuie să înveți să ucizi oameni. Prima mare influență literară a venit de la David Edelstadt, ale cărui poeme și scrieri le-am devorat cu pasiune încă de pe când eram la Cernăuți. Mai târziu am intrat în contact cu scrierile lui Rudolf Rocker, care au avut o mare influență asupra mea, la fel ca personalitatea sa magnetică.”
Stabilit definitiv în Suedia la încheierea războiului și-a publicat în 1978 amintirile, care au apărut în revista Frihetlig Socialistisk Tidskrift.
Colectivul Pagini Libere a publicat o traducere în română a amintirilor lui Mechel Stanger, broșura putând fi citită pe pagina lor. Textul în suedeză se găsește în colecția anarhivată, sau pe blogul Sovversiva.
Inițiativa Autonomă Craiova: Războiul civil din Spania (2005)
Despre Războiul civil din Spania (1936-1939) nu există foarte multe resurse în limba română, mai ales dintre cele care să prezinte perspectiva libertară asupra evenimentelor; ori, dacă există, ele sunt destul de puțin circulate. Tocmai de aceea vă recomandăm excelentul dosar publicat în 2005 de Inițiativa Autonomă Craiova pe acest subiect care cuprinde trei texte (toate disponibile în arhivă):
O scurtă istorie a Revoluției din Spania de Edward Conlon, care are inclusă și o cronologie a evenimentelor + un glosar de termeni.
O broșură dedicată rolului jucat de refugiații spanioli în rezistența împotriva ocupației naziste din Franța.
Un text al Emmei Goldman, scris la moartea lui Buenaventura Durruti, în 1936.
Retragerea din societate (CrimethInc.)
„Retragerea din societate” e text al colectivului CrimethInc., publicat în traducere românească de colectivul editorial autotext. Un text despre refuz, ruptură, marginalitate, dar și despre noi moduri de a ne reconecta, despre subversiune și creativitate, despre revoluție și evadare.
…nu avem locuri de muncă, nu mergem la cumpărături, nu ne petrecem vremea prin baruri. am respins rutina extenuantă, competiția obositoare a diplomelor, promovărilor și planurilor pentru pensionare, cu speranța de a construi o nouă lume, o lume a noastră proprie. normele culturale proiectate de televiziune în timpul orelor cu cea mai mare audiență nu sunt normele noastre culturale; valorile proprietarilor de casă și ale patrioților pătrunși de simțul datoriei nu sunt valorile noastre. sperând să abolim sclavia salarială, patriarhatul și alienarea în general, am început prin a face tot posibilul pentru a le aboli în propriile noastre vieți, sperând astfel să stabilim un precedent pentru întărirea cuvintelor prin acțiune. mai degrabă decât să întrebăm dacă sunt gata condițiile pentru revoluție, acceptăm că poate nu vom ști asta niciodată; așa că acest moment este la fel de bun ca oricare altul pentru a afla.
Puteți citi întreaga broșură în arhivă.
Sindicatul și Atelier 2.0 Târgu Mureș
Undeva prin anii 2005-2006 se formează la Târgu Mureș colectivul D.I.Y. Sindicatul. De-a lungul anilor, Sindicatul s-a implicat în organizarea mai multor acțiuni anti-fasciste și anti-rasiste, în realizarea unui cinema mobil, dar și în organizarea de concerte hardcore-punk, în evenimente „buy nothing day”, „Food not Bombs” și a altor acțiuni împotriva militarizării.
În cadrul concertelor Sindicatul au cântat trupe precum Critica Radicală, Pavilionul 32, I Stared Into the Forest, Stuck in a Rut, Dance Trauma, Los Dolares, Impurita, dar și trupe locale de hip-hop radical precum SGPG hip-hop sau The Barricade.
Inițiativa a continuat ulterior prin organizarea de concerte în spațiul Atelier 2.0 din Târgu Mureș. Câteva afișe de la aceste evenimente se găsesc în colecția anarhivată.
Critica Radicală (2002)
Una dintre cele mai importante trupe ale scenei underground din România a fost și Critica Radicală. Trupa aducea o nouă viziune muzicală, care combina elementele punk cu influențe din muzica autohtonă românească și lăutărească, stilul autodeclarat fiind „anarcho-gipsy-transmental-punk.”
Proiectul muzical s-a format în anul 2002 cu o parte din membrii trupei Terror Art. Inițial s-au încercat mai multe variante, precum formarea trupelor Foarfeka (punk-rock), V33 (punk) și Proteum (hardcore-punk). Într-un final, s-a ajuns la formula Critica Radicală, trupă care asuma într-un mod mai clar și transmiterea unui mesaj politic anti-autoritar. „So Mai Cares” este singurul split apărut în anul 2004, împreună cu Czolgosz, o trupa de anarho-punk din Boston.
Vă recomandăm interviul acordat de membrii trupei Critica Radicală pentru zina Ura #13, în 2004. O colecție de afișe de la concertele Critica Radicală se poate, de asemenea, găsi în arhivă.
Alexis Grigoropoulos & Toată lumea pe străzi. Texte și comunicate din timpul revoltei din Grecia (2009)
6 decembrie 2008 este ziua în care tânărul de doar 15 ani, Alexis Grigoropoulos, a fost împușcat mortal de poliția din Atena, în cartierul Exarheia. A fost și începutul unor ample mișcări de stradă, ocupări, greve și alte acțiuni populare de protest. Pe lângă revolte, ocuparea clădirilor a început aproape imediat – Universitatea Tehnică Națională, Facultatea de Economie și Facultatea de Drept au fost ocupate în ziua în care Alexis a fost ucis. Aveau să urmeze mult mai multe… Într-o săptămână, șapte sute de licee și o sută de universități au fost ocupate sau pur și simplu abandonate. Atât pe străzi cât și în clădirile ocupate, insurgenții au creat comunicate ale luptei.
Textele insurgenților sunt mijloacele prin care aceste lupte sunt reamintite, interpretate, și luate ca exemple, pentru a face față unor situații care se repetă și în ziua de azi. Din păcate, luptele care nu lasă în urmă multe texte sunt deseori uitate. O parte din memoria luptelor acelor zile se găsește și în volumul Toată lumea pe străzi. Texte și comunicate din timpul revoltei din Grecia, publicat în engleză în octombrie 2009 și tradus în decembrie în limba română.
Traducerea poate fi citită în colecția anarhivată.
Livia Sura
Livia Sura este un proiect format în cadrul Atelier D.I.Y. din Timișoara, în 2010. Își trage influențele muzicale din punk, cu combinații eclectice de sludge, doom, black metal și folk. Și-a sedimentat stilul prin numeroase concerte/repetiții live pe scena locală, dar și în afara țării, prin colaborare cu scene muzicale asemănătoare (preponderent Serbia). Mesajul, cu texte atât în română cât și în engleză, tratează aspecte existențiale curente și istorice, dihotomia dintre societate și individ, luând însă o poziție politică fermă anti-discriminare și pro-libertate.
Trupa a înregistrat și produs două discuri:
Livia Sura, s/t, 2011
Seasons in gloom, seasons of doom (split cu Hazarder, Serbia), 2013
Livia Sura a avut schimbări multiple de membri și este momentan într-un hiatus nedeterminat din 2015.
În colecția anarhivată găsiți, printre altele, și două numere din zina omonimă, Scrisori de la Livia Sura / Letters from Livia Sura, dar și alte materiale legate de activitatea trupei.
16 decembrie 2006: Campania împotriva extremismului de dreapta (Mișcarea Underground Timișoara)
La data de 16 decembrie 2006, Mișcarea Underground din Timișoara organiza „campania împotriva extremismului de dreapta”, a urii și a violenței pe care ideologiile și sistemele politice totalitare le generează. Ziua nu a fost aleasă întâmplător, ținând cont că pe 16 decembrie 1989, în același oraș, începeau revoltele împotriva dictaturii ceaușiste.
Printre motivațiile acestei acțiuni se numărau atât lupta împotriva sexismului, rasismului, xenofobiei, antisemitismului, homofobiei, cât și „abolirea granițelor vizibile și invizibile care îngrădesc dreptul la libera exprimare a grupurilor marginalizate sau minoritare”. Era exprimată o poziție fermă împotriva organizării ierarhice, autoritare a societății, dar și opoziția față de “sistemele totalitare care aduc oamenilor de rând doar foame și mizerie, niciodată libertate, iar bunăstare doar celor de la putere”.
Mai multe detalii legate de acțiune, găsiți într-un fluturaș-manifest apărut cu această ocazie și care poate fi citit în arhivă.
