În SUA, în contextul #BlackLivesMatter, FBI a început să aresteze și să intimideze protestatarii pe baza postărilor lor de social media sau a urmelor digitale. Agenții fie monitorizează anumite cuvinte cheie (ex. ANTIFA), fie se infiltrează în grupuri online. Și, deși aceste acuzații nu au în general mare bază, ele instaurează o nouă practică în care ești pasibil/ă de a fi acuzată/ă de incitare la proteste violente pentru simplul fapt că ai scris ceva, adesea inofensiv, pe Facebook.
Poate o să vă mire, dar în România deja avem practica asta cel puțin de prin 2018 încoace. Deja au fost amendați aiurea oameni pentru participarea și organizarea de proteste, în baza postărilor lor de Facebook. Și nu vorbim de postări care instigă la violență, ci de unele chiar cumințele, scrise de profesori universitari respectabili. Asta și pentru că, încă din 2013-2014, Facebook a devenit, legal, spațiu public, ceea ce înseamnă că putem fi trași la răspundere pentru ce postăm, chiar dacă setăm pe „privat”. Ceea ce nu e, totuși, un lucru neapărat rău, pentru că e printre puținele mecanisme de sancționare a rasismului, misoginiei, homofobiei sau chiar mesajelor legionare ori naziste, abundente online.
Prețul vizibilității este adesea vulnerabilizarea prin expunerea la reacții pline de ură sau violente, la supraveghere din partea statului sau a diferitelor grupări neprietenoase sau troli. Multe state au început deja să se folosească de criza #COVID19 ca să introducă și mai multe măsuri de control și supraveghere. România a fost una dintre țările care a gestionat cel mai abuziv pandemia, declarând stare de urgență, prelungită prin cea de alertă, în care sunt suspendate drepturi fundamentale. Chiar și după „relaxarea” restricțiilor, protestele sunt încă interzise, spre deosebire de majoritatea celorlalte țări din UE. Asta deși în Parlament sunt adoptate legi aberante, care încalcă la rândul lor alte drepturi. Pseudo-argumentul răsuflat că „da’ ce, ai ceva de ascuns?!” nu mai ține deloc când ești pedepsit aiurea dacă îndrăznești să-ți folosești drepturile cetățenești (libera exprimare, adunare publică) pentru a-ți arăta indignarea față de instituții din ce în ce mai represive, abuzive și scăpate de sub control.
În acest context, luând în calcul evoluțiile continue și folosirea din ce în ce mai răspândită a algoritmilor de tot soiul – inclusiv cei de recunoaștere facială – ar fi bine să începem să ne gândim mult mai serios la cum ne putem proteja de astfel de abuzuri, mai ales persoanele din comunitățile cele mai vulnerabile și expuse. Pentru că #PoliţiaUcide, profilează etnic, hărţuieşte, face abuz de forţă şi umileşte nu numai în SUA, ci şi în România, aşa cum e deja amplu documentat. În aceste condiții, sunt cel puțin neliniștitoare vești precum cea că Poliția Română dezvoltă încă din 2018, din fonduri de la Comisia Europeană, un sistem de identificare și recunoaștere facială (NBIS) care să permită preluarea și compararea de imagini din diferite surse – de la camerele de supraveghere de prin oraș, camerele ATM-urilor, telefoanelor mobile sau webcam-uri, cu cele existente în baza de date.
În contextul mişcării #BlackLivesMatter şi a revendicărilor privind oprirea finanţării poliţiei (#DefundPolice) sau abolirea ei şi a sistemului carceral (#AbolishPolice), un rol important, deşi poate mai puţin vizibil, îl joacă şi discuţiile despre cum algoritmii de inteligenţă artificială reproduc şi alimentează violenţa rasistă structurală a poliţiei şi societăţii. S-a dovedit deja în multiple rânduri că algoritmi de predicţie tip PredPol („predictive policing”), folosiţi de secţiile de poliţie din SUA, software-urile tip COMPAS (Correctional Offender Management Profiling for Alternative Sanctions) folosite de instanţele de judecată, discriminează grav persoanele de culoare şi astfel cresc riscurile de încarcerare, profilare etnică sau violenţa poliţiei asupra lor. #BLM a reuşit recent câteva mici victorii în acest sens: setarea unui precedent prin interdicţia utilizării PredPol de către Santa Cruz (California) – primul oraş care adoptă o asemenea măsură – și scrisoarea celor 1400 matematicieni care cer colegilor boicotarea dezvoltării algoritmilor PredPol și a colaborării cercetătorilor cu poliția, precum şi votul (tot la început de iunie 2020) pentru desfiinţarea departamentului de poliţie din Minneapolis, responsabil pentru uciderea lui George Floyd. Aceste măsuri mai radicale nu vin însă din neant sau din vreo mare emancipare subită şi din generozitatea poliţiei sau a autorităţilor. Ci vin după nenumărate vieţi pierdute în mâinile poliţiei, după proteste disperate ale comunităţilor de culoare şi ale aliaţilor lor, şi încercări dramatic eşuate de „reformare” a poliţiei.
În acelaşi timp, modul în care liberalii pun problema discriminării algoritmice poate ridica noi probleme, cât timp se rezumă doar la cum să facem algoritmii mai precişi în recunoaşterea feţelor pentru scopuri comerciale sau de divertisment. Un exemplu interesant îl vedem în evoluţia proiectului Algorithmic Justice League, lansat de Joy Buolamwini, cercetătoare la MIT şi activistă în domeniul digital. Iniţial, în 2016, Joy ţinea prelegeri de succes la TED Talks privind discriminarea algoritmică și se preocupa de cum anume poate fi îmbunătăţită recunoaşterea facială pentru feţele non-albe, indignată de faptul că, sesizase ea, camera de la laptop nu-i recunoştea faţa decât dacă-şi punea o mască albă. Într-adevăr, un rasism tehnologic „pe faţă” la propriu şi dureros. Ulterior însă, în ultimii ani, Joy pare să fi devenit foarte conştientă şi de pericolele reglării acestor algoritmi – folosirea lor de către guvern în scop de supraveghere; drept urmare AJL s-a implicat activ în eforturi de interzicere şi reglementare a folosirii supravegherii faciale în astfel de scopuri.
Cu toate astea, la momentul de faţă aceşti algoritmi sunt deja folosiţi la scară largă, integraţi în platforme online ca Facebook, folosiţi de poliţie şi alte autorităţi împotriva propriilor cetăţeni. În acelaşi timp, data mining-ul e în floare. Nu doar în State, ci şi în România. Cu siguranţă că SRI-ul deja foloseşte diferite tool-uri de monitorizare şi data-mining. De ce zic asta? Păi, de exemplu, pentru că îşi pregăteşte recruţii în domeniul ăsta. Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” ţine anual conferinţa internaţională Intelligence in the Knowledge Society (IKS) preocupată în mod specific de „propaganda anti-occidentală” sau „fake news” (a se citi, în ambele cazuri, propaganda rusă). Mai vizibil, instituţiile de cercetare ale statului (ex. LARICS) fac şi ele analize ale „propagandei ruseşti” sau „propagandei chineze”, exclusiv din direcţia asta, adică destul de unidimensional ideologic. Acestea sunt puținele informații care ies cât de cât la suprafață, însă cele mai multe – de exemplu cum sunt recrutați în diverse moduri oameni din domeniu – ne rămân invizibile, le putem doar ghici din câte o știre sau alta.
Oricine dintre noi care a administrat în ultimii ani vreo pagină care susţine drepturile comunităţilor marginalizate sau care a participat la proteste din aceeaşi zonă a avut contact, probabil, cu trolii organizaţi care atacă, vin şi pleacă, trimit ameninţări, insulte, intimidează etc. E suficient să ne uităm la valul imens de ură generat de concertul FLUID la MNAC sau la disproporţia vizibilă între numărul de like-uri (140) şi dislike-uri (peste 2000) primite la înregistrarea protestului #BlackLivesMatter de la Bucureşti. Video la care au fost oprite comentariile, pentru că era un flux interminabil de ură, rasism şi misoginie. Sau să ne uităm la ura şi la ameninţările primite de persoane care au fost în prim-planul protestelor recente împotriva legii care vrea să interzică orice referire la „identitatea de gen”.
Suficiente motive, putem spune, pentru a reflecta individual şi colectiv, preventiv, la modalităţi în care ne putem proteja de astfel de abuzuri venite din toate direcţiile. Cred că, în cele mai multe cazuri, dorința de asumare publică din rândul activistxlor este o dovadă de curaj și integritate demnă să ne inspire. În acelaşi timp, e un prilej bun să ne gândim cum putem echilibra asumarea cu auto-protecția. Istoria, recentă sau mai puțin recentă, ne învață cât de ușor poate fi distrusă sau cel puțin temporar dezactivată o mișcare (mai ales când e fragilă) prin brutalitatea șocantă a autorităților.*
Am citit recent un articol care mi-a dat de gândit în acest sens şi m-a inspirat prin modul în care pune problema. O încercare de a deconstrui „eroismul” din mişcările activiste, dorinţa de afirmare sau de (auto)validare a tovarăşxlor, şi o îndrumare spre a cultiva mai degrabă consensul, grija reciprocă, încrederea; faptul că e mai importantă solidaritatea şi ascultarea nevoilor (inclusiv legate de securitatea personală) decât actele de „eroism”, adesea individuale sau poate chiar individualiste. Cred că e un argument important de avut în vedere în diferite acţiuni colective. Lucrurile însă nu sunt albe sau negre, sunt adesea nuanţate şi cred că ce aş adăuga e că avem uneori nevoie şi de mici acte de „eroism”, de „inconștiență”, de oameni care ies în faţă, dispuşi să-şi asume, de mici acte individuale, de tactici diverse. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o epocă a storytelling-ului, a personalizării informaţiei şi a deficitelor de atenţie. Miza e cum reuşim să le împăcăm cu grija colectivă şi consensul.
Dacă de eroism mai avem uneori nevoie, de cultul eroului ne putem lipsi.
În plus, şi nevoia de recunoaștere și asumare îmi pare foarte legitimă de cele mai multe ori, mai ales atunci când vine de la persoane şi comunităţi care au fost şi sunt reduse la tăcere, marginalizate, bullied, şi care au o sete puternică de afirmare, de exprimare şi asumare publică. E rezonabil să ne gândim că nevoia de validare ar putea fi mai degrabă o motivație prioritară în rândul alianțelor performative sau activismului performativ, decât acolo unde suntem direct afectate și asumarea vine mai degrabă din furie, frustrare, sau alte reacții viscerale la nedreptate. Diferența însă nu este neapărat vizibilă cu ochiul liber, uneori nici pentru subiecții ei. Miza, atunci, cred că e să știm când să ne spunem stop nouă însene şi înşine, când nevoia de asumare ne poate acapara şi pune în pericol pe noi sau colectivele din care facem parte. E un echilibru pentru care nu cred că există vreo reţetă, ci vine mai degrabă din intuiţie, comuniune, experienţă şi câtă grijă punem de-a lungul timpului în cultivarea relaţiilor dintre noi.
Așa că postările, tag-urile, pozele de la și despre proteste ar trebui să ne dea un pic de gândit, chiar dacă ele reprezintă simpla exercitare a drepturilor noastre. Legea nu e justiție, ea poate fi și este folosită în cele mai nedrepte moduri. Câtă vreme importanți lideri de stat ai marilor democrații occidentale instigă deschis la ură și violență pe Twitter și nu pățesc nimic, dar oamenii obișnuiți sunt arestați pentru postări mult mai soft și ne-amenințătoare; sau câtă vreme în România politicieni cu funcții publice importante publică postări naziste, incită la ură și, din nou, nu pățesc mai nimic, în timp ce simplii cetățeni sunt bătuți, hărțuiți, traumatizați, intimidați, amendați, pentru că-și exprimă drepturile cetățenești și indignarea față de nedreptate, e clar că avem un sistem viciat. Cât de mult, nu cred că putem sau suntem pregătite vreuna dintre noi să conștientizăm.
Cu grijă, respect şi solidaritate <3
A.M.
* Ex. în interviul cu LoveKills din Cutra, colectiva spune despre protestele anti-NATO din 2008: “ce s-a întâmplat la NATO pot să zic că a distrus toată mișcarea, scena anarhistă, stânga, dacă era ceva scenă de stânga, dar a distrus și a apărut foarte greu, pot să zic că o reapariție a ei s-a format când a apărut Roșia Montană, și da, a rupt orice legătură, a avut un impact… controlul care a fost atunci și-n zilele dinainte și ce s-a întâmplat și după, controlul poliției… a adus multe probleme psihice sau frică, panică, tot felul de chestii din astea în care oamenii nu or mai avut putere de a reîncepe ceva”.
