Arimania sau Țara Buneiînțelegeri

iunie 27, 2018 / #Blog

Arimanii nu numai că nu-și socotesc stingherită libertatea prin faptul că-n toate mișcările lor caută să țină socoteală de ființa celuilalt, dar, dimpotrivă, fiecare-și vede întregindu-i-se libertatea lui prin libertatea celuilalt.”

***

Scrierile utopice nu s-au bucurat niciodată la noi de prea multă atenție sau simpatie. Atâtea câte sunt în literatura română — și nu sunt foarte multe — utopiile nu par să fi avut vreodată alt loc în cabinetul de curiozități literare decât cel de exponate exotice. Predomină lectura expeditivă sau în cheie peiorativă a utopiilor, atunci când răfuiala cu utopia nu se face direct pe un ton intransigent și de pe poziții moralizatoare: imaginarea unei alte societăți, aspirația către o lume radical diferită, ar conține negreșit germenii impietății și ai crimei colective. Fie prea imaterială, bizară sau neserioasă pentru a fi luată în seamă, fie prea „suspectă” pentru a nu fi disciplinată, utopia pare mereu inoportună și rămâne, de aceea, o formulă preferată tocmai de visători sau de răzvrătiți. Este și cazul Arimaniei.t

Cine a fost Iuliu Neagu-Negulescu?

Arimania sau Țara Buneiînțelegeri este una din utopiile noastre uitate, un text aparținând unui autor el însuși pierdut din vedere aproape cu totul azi: Iuliu Neagu-Negulescu. Scrisă în 1921, pe când acesta se afla la închisoarea Văcărești, Arimania va fi publicată abia în 1923 și, deși nu a trezit mari ecouri în epocă, rămâne până azi un document remarcabil.

Apropiat și vechi colaborator al publicistului anarhist Panait Mușoiu, Neagu-Negulescu este unul dintre cei mai activi și prolifici militanți, scriitori și publiciști anarhiști de la noi. „Un fel de țăran”, așa cum a fost descris la un moment dat, Neagu, autodidact și talentat scriitor, își va începe parcursul de militant cu traduceri din Kropotkin și Johann Most, autori clasici ai anarhismului. Intră astfel destul de repede în vizorul autorităților care vor încerca, prin repetate percheziții, să „închidă centrul mișcării anarhiste din România”, așa cum, emfatic, relata chiar Neagu într-o corespondență trimisă în 1900 la revista anarhistă franceză Les Temps Nouveaux. Însă activitatea sa nu va fi una predominant „literară”. În afara numeroaselor traduceri, articole și nuvele publicate, Neagu va străbate țara ținând numeroase prelegeri și răspândind broșuri și reviste anarhiste. Își va câștiga astfel faima de „curier al întregii mișcări libertare”, după cum o dovedește un document al Siguranței din acea vreme. La Brăila se va întâlni cu Panait Istrati, pe atunci activ în mișcările hamalilor din port, apropiat al lui Ștefan Gheorghiu și publicist în presa socialistă a vremii. Cu toate neînțelegerile care-i vor despărți pentru multă vreme pe cei doi, prima ediție a Haiducilor în limba română, apărută în 1930, îl va avea tocmai pe Neagu-Negulescu drept traducător. Atras tot mai mult în direcția sindicalismului revoluționar, Iuliu Neagu va încerca să popularizeze și la noi ideile lui Hubert Lagardelle și Georges Sorel, doi dintre teoreticienii importanți ai tendinței sindicaliste care, la începutul secolului trecut, îi atrăsese pe mulți dintre militanții anarhiști.

Text și context

Arimania va fi scrisă într-un moment de răscruce nu numai pentru Neagu-Negulescu, ci și pentru întreaga mișcare anarhistă din Europa. Șocul războiului de curând încheiat, sentimentul neputinței și al eșecului în fața crimei generalizate, nemulțumirea multora față de „eterna problemă a organizării”, îi vor face pe mulți dintre anarhiști să privească cu speranță către evenimentele revoluționare din Rusia și să caute noi moduri de asociere și de acțiune. Tot anarhiștii vor fi însă cei care vor denunța printre primii autoritarismul noului stat și despotismul noii „birocrații roșii”.

Ideea unei organizări eficiente și directe a lucrătorilor după principii anti-autoritare și non-ierarhice, ideea unor „sfaturi” sau „soviete” care să se asocieze liber în sindicate sau uniuni mai cuprinzătoare, fără ca acestea să poată fi atrase și mistificate în jocul politicii partinice, de stat, nu era una nouă pentru anarhiști. Tendința sindicalismului revoluționar, pe care unii îl considerau drept o sinteză libertară a tuturor curentelor revoluționare, iar alții, ca Malatesta, îl respingeau fără prea mari menajamente tocmai în numele principiilor anarhiste, se afirmase în anii de dinaintea Primului Război Mondial cu o deosebită forță, mai ales în Franța. Nu este de mirare, prin urmare, că o parte dintre vechii militanți libertari, mai ales cei atrași de „anarhismul uvrier”, se vor asocia, cel puțin în primii ani, eforturilor de organizare inspirate de revoluția sovietică. Este și cazul lui Neagu-Negulescu, arestat la congresul de constituire al Partidului Comunist din 1921, anul în care va scrie în închisoare Arimania.

Privire de ansamblu asupra Arimaniei

Deși hrănită deopotrivă de noile sale speranțe revoluționare și de vechile sale simpatii sindicaliste, Arimania rămâne, fundamental, o scriere anarhistă. Viziunea lui Neagu-Negulescu este aceea a unei societăți organizate după principiile „ajutorului reciproc” și ale asocierii afinitare și voluntare a indivizilor; o lume prosperă din care au dispărut „stăpânii”, armata, banii, restricțiile, pedepsele, dominația și exploatarea; o țară fără granițe și fără proprietate, în care binele și libertatea fiecăruia în parte este singura măsură acceptabilă a binelui și a libertății comune. Dacă „temeiul înțelepciunii” arimanilor este „bunaînțelegere”, nu trebuie să uităm, ne amintește Neagu-Negulescu, că această bună înțelegere dintre oameni nu este pur sentimentală, ci că ea izvorăște dintr-o înțelegere mai largă a „firii”, ale cărei baze sunt în același timp etice și științifice. Nu suntem aici foarte departe de concepțiile lui Kropotkin, pentru care sociabilitatea, cooperarea și solidaritatea sunt principiile esențiale ale evoluției și dezvoltării umane. Țelul vieții arimane nu este, astfel, vreun bine abstract, exterior, ci tocmai descoperirea vieții și trăirea ei deplină de către fiecare în parte și de către toți împreună, pe măsura înzestrărilor și a aspirațiilor fiecăruia. Asemeni lui Proudhon, „anarhist, dar amic al ordinii”, Neagu-Negulescu își imaginează organizarea Arimaniei sub forma unei complicate rețele de „sfaturi”, „comune” și „asociații”, privite nu ca entități superioare indivizilor care le compun, ci mai degrabă ca unelte de lucru de care aceștia se folosesc pentru a-și coordona munca și eforturile și care, în afara bunei lor înțelegeri, nu au nicio realitate sau permanență. Armonia vieții arimanilor nu vine, prin urmare, din adoptarea unanimă a vreunui model exterior, uniform, imuabil sau din supunerea în fața vreunei „stăpâniri”. Arimania nu este o utopie a perfecțiunii abstracte ci, tocmai, o țară în care „ordinea” se construiește pornind de la fiecare individ în parte, de la oamenii înșiși și de la ceea ce pot ei pune și face de fiecare dată împreună. În afara acestei înțelegeri și a bunei lor voiri, nici țara nu există. Unitatea ei este doar cea a armoniei multiplului, cea a an-arhiei.

Țara Buneiînțelegeri: o Românie anarhistă?

Arimania nu este însă, cel puțin pentru Neagu-Negulescu, un teritoriu pur fantastic sau un simplu exercițiu de imaginație. Țara descrisă este inspirată, fără îndoială, judecând după descrierea contururilor sale, chiar de România cu teritoriul său de dinainte de 1918. Rezonanța numelui ales pentru „Țara Buneiînțelegeri”, „Arimania”, pare să mizeze tocmai pe ușoara modificare a pronunției unei anagrame: „România” – „armonia”. Am putea spune că ceea ce-și imaginează Neagu-Negulescu este tocmai o viitoare sau o posibilă Românie anarhistă, având în vedere și faptul că, înainte de a se numi „anarhiști” sau de a fi numiți astfel, o parte dintre socialiștii anti-autoritari își spuneau „armoniști”, tocmai pentru a se diferenția de cei pe care-i numeau, în sânul Primei Internaționale, „autoritari” sau „marxiști”. De altfel, unul dintre cele mai cunoscute manifeste vizuale anarhiste din secolul XIX este lucrarea pictorului pointilist Paul Signac, inițial numită „În vremea Anarhiei”, nume schimbat ulterior cu „În vremea Armoniei”. Nu știm cu siguranță dacă tabloul lui Signac îi era cunoscut lui Neagu-Negulescu. Luând însă în considerare relațiile strânse pe care acesta le avea cu anarhiștii francezi, putem să bănuim cu oarecare îndreptățire că da. Mai mult, deși scrisă în 1921 și publicată doi ani mai târziu, Arimania nu pare să fi fost concepută în întregime în timpul petrecut de Neagu-Negulescu în închisoare, ci lasă mai degrabă impresia unei „vechi visări”, elaborată în timp și din surse multiple. Un indiciu în acest sens este tocmai detaliul conturului Arimaniei, care imită hotarele României antebelice, ceea ce demonstrează că părți ale utopiei fuseseră concepute înainte de 1921.

Cunoaștere, libertate, armonie, an-arhie

Scriindu-și utopia, Neagu-Negulescu pare că încearcă să răspundă unei întrebări cu care, mai mult ca sigur, se întâlnise deseori în peregrinările sale prin țară și la care, pare-se, cugetase el însuși multă vreme: cum ar putea arăta și funcționa, de fapt, o lume fără stăpâniți și fără stăpânitori, o lume în care libertatea fiecăruia și a tuturor să se afle la baza solidarității și a grijii lor reciproce? Atunci când încearcă să schițeze niște posibile răspunsuri, Iuliu Neagu se folosește de convenția literară a utopiei, însă privirea sa nu este cea a dogmaticului, ci mai degrabă aceea a exploratorului. Important de notat aici este și faptul că, în afara unor linii comune destul de generale, nu există, la drept vorbind, o singură viziune anarhistă „canonică”, unitatea anarhismului fiind, pentru a-i parafraza pe Deleuze și Guattari, cea a multiplului. Prin urmare, Neagu-Negulescu propune, alături de imaginea unei posibile Românii anarhiste, și propria perspectivă asupra „anarhiei”, puternic colorată, printre altele, de concepțiile sindicalismului revoluționar și de un scientism mai degrabă specific secolului XIX.

România pe care și-o închipuie el, cu toate mașinile zburătoare, trenurile rapide, laserele și hologramele sale, nu este o țară a viitorului sau, așa cum se întâmplă adesea în literatura utopică, un tărâm îndepărtat, inaccesibil. Arimania este o țară „departe și nu prea” care, într-un fel, ar exista deja. Ea nu poate fi „văzută” și descoperită decât „dând la o parte perdeaua prejudecăților” prin cunoașterea „faptelor firești”, așa cum ne sunt ele descoperite de știință. Pentru Neagu-Negulescu, ca pentru atâția alți anarhiști, transformarea colectivă nu este inevitabilă și nu poate fi întrevăzută în afara unei transformări radicale, prin cunoaștere, a conștiințelor. Ceea ce ne separă de „Țara Buneiînțelegeri” nu este, în definitiv, ne spune Neagu-Negulescu, o distanță spațială sau temporală, ci o treaptă a înțelegerii vieții noastre comune și a vieții în general, treaptă care ține deopotrivă de etică și de cunoaștere și pe care n-o putem parcurge decât împreună.

(Rabelais)

Newsletter