„Proletari din toate țările, nu vă adaptați!”: Barbara Stiegler și contestarea neoliberalismului

aprilie 13, 2021 / #Blog

Din ce în ce mai răspândit în lumea occidentală, sentimentul de a fi în întârziere, depăşit de felul în care evoluează lucrurile, pare a fi azi tot atât de chinuitor ca odinioară teama de păcat, constată Barbara Stiegler, autoarea cărţii apărute acum doi ani la Gallimard, în colecţia „NRF essais”, cu titlul „Il faut s’adapter”: sur un nouvel impératif politique [„Trebuie să te adaptezi”: despre un nou imperativ politic]. „Evoluţia, se spune, impune «mutaţii» care să-ţi permită să «supravieţuieşti» şi să te «adaptezi» noului «mediu», acela al unei «competiţii» tot mai intense într-un context caracterizat prin «raritatea resurselor»”  (p. 273-274), ne reaminteşte ea, precizând de la bun început că aportul biologiei la discursul ambiant şi la sfera politicului nu este numai de ordin lexical. De fapt, această stare de lucuri are un nume: neoliberalismul pe cale de a deveni hegemonic, mai ales de la criza din 2008 încoace. O asemenea constatare nu are cum să surprindă, având în vedere denunţurile calamităţilor atribuite neoliberalismului, care vin azi din toate direcţiile.

Ceea ce este nou în demersul Barbarei Stiegler e felul în care definşte ea neoliberalismul – mai precis o anumită formă a neoliberalismului –, reconstituindu-i genealogia. Savantă şi riguroasă, ancheta sa se concentrează pe sursele evoluţioniste ale neoliberalismului, aşa cum se manifestă acesta concret în ultima vreme într-o ţară ca Franţa, spre exemplu, pornind de la parcursul intelectual şi politic al nord-americanului Walter Lippmann (1889-1974). Autor prolix şi consilier politic influent un timp, acesta a publicat mai multe cărţi care au marcat dezbaterile filozofice şi politice despre liberalism, printre care A preface to politics [Introducere în politică, 1913], Public opinion (1922) şi The Good Society [Societatea cea bună, 1937]. El se confruntă cu moştenirea lăsată de Herbert Spencer (1820-1903), pe care îl critică pentru „excesele sale ultra-liberale”; cu contribuţiile lui Graham Wallace (1852-1932), autor al cărţii The Great Society [Marea Societate, 1914], ale cărui cursuri le frecventase la Harvard în 1910; şi mai ales cu principalul său contrazicător, John Dewey (1859-1952), eminent reprezentant al pragmatismului nord-american.

Conştientizarea decalajului dintre o lume care devine tot mai complexă şi capacitatea oamenilor de a ţine pasul constituie punctul de plecare al autoarei. Acest decalaj, care intervine tot mai pronunţat începând cu revoluţia industrială, este examinat în lumina influenţelor exercitate de contribuțiile intelectuale şi ştiinţifice din Originea speciilor (1859) a lui Charles Darwin.

Tulburările provocate de apariţia „Marii Societăţi”, ca să reluăm titlul cărţii lui Wallace, au condus la o revizuire radicală, atât a democraţiei concepute în perioada iluministă, cât şi a liberalismului clasic inspirat de Adam Smith… Se poate oare vorbi despre democraţie în aceiaşi termeni în care o facem referindu-ne la comunităţile rurale ale lui Thomas Jefferson sau la oraşele-stat din Grecia lui Aristotel, iar asta în contextul creşterii şi extinderii economiei capitaliste? Putem să ne mulţumim cu „mâna invizibilă a pieţei” ca să înţelegem crizele economice şi să rezolvăm problemele generate de exploatarea capitalistă şi mizeria care rezultă de aici? Dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea, de a da un răspuns afirmativ suficient de credibil la aceste întrebări revine frecvent în argumentaţia lui Lippmann. Autoarea analizează în particular consecinţele tensiunilor generate de distanţa care separă creşterea vertiginoasă a informaţiilor disponibile de rezistenţele opuse de oamenii care se simt tot mai depăşiţi de această mutitudine de informaţii. Problematica generată de această distanţă este tratată şi reformulată de nenumărate ori în demonstraţia sa. Pe de-o parte, avem fluxul informaţiilor de tot felul, din ce în ce mai complexe, pe de altă parte, ceea ce Barbara Stiegler numeşte „stazele”, termen generic care desemnează „tot ceea ce priveşte efortul oamenilor de a încetini sau de a stabiliza artificial fluxul devenirii” (p. 14). La origine, „stazele” sunt un termen medical care care desemnează „oprirea sau încetinirea circulației sângelui într-o parte a organismului” (de la gr. stasis).

Cum s-au poziţionat autorii citaţi mai sus în acestă chestiune?

În primul rând, îi avem pe cei care constată existenţa unei asemenea distanţe, fără a considera însă că ea ar ridica o problemă specială. Acesta este cazul lui Spencer şi al adepţilor „darwinismului social” din Statele Unite, care se revendică de la filozoful englez. Pentru ei, legile evoluţiei asigură în mod mecanic trecerea de la materia inertă a speciei umane la societatea industrială, selecţionându-i pe cei mai apţi. Trebuie deci lăsată natura să acţioneze şi refuzată orice intervenţie a statului.

Pentru Wallace, Lippmann şi Dewey, „revoluţia industrială este aceea care a creat această situaţie totalmente inedită de dezadaptare și care explică patologiile sociale şi politice” pe care le-a prilejuit (p. 15). În schimb, soluţiile de adaptare preconizate de cei trei autori pentru a depăşi dezadaptarea speciei umane la „Marea Societate” sunt diferite. Pentru Wallace, spre exemplu, este indispensabil de a „readapta mediul nevoilor speciei”. Soluţia lui Lippmann constă, nici mai mult nici mai puţin, în „modificarea dispoziţiilor speciei noastre ” (p. 40-41). Cât despre Dewey, el nu va înceta să critice alegerea lui Lippmann, căutând în acelaşi timp să propună soluţii alternative. Acestea fiind zise, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Lippmann şi Dewey  sunt de acord în privinţa  existenţei acestui decalaj şi caută, şi unu şi celălalt, un răspuns la criza liberalismului, devenită flagrantă odată cu Marea Depresiune.

FABRICAREA CONSIMȚĂMÂNTULUI

Având capacități cognitive limitate, specia umană este condamnată să se mulţumească cu nişte idei fixe („congelate”) despre realitate. Recursul la stereotipuri este deci inevitabil. Acumularea stereotipurilor, insistă Lippmann, condamnă specia umană la o întârziere structurală faţă de fluxul evenimentelor (p. 54). Pentru el producţia stereotipurilor este naturală – oamenii nu au literalmente cum să urmărească ce se întâmplă în toate domenile –, dar şi artificială. „Exploatând natura stereotipală a omului de rând, propagandele naţionale au reuşit să impună propriile stereotipuri populaţiei, graţie industriei spectacolului şi invenţiei cinematografului” (p. 55). Rolul decisiv jucat de propaganda naţională în cursul primului război mondial, fenomen la care a asistat el însuşi, pare să fie unul din motivele care l-au condus pe Lippmann să rupă defintiv cu Wallace şi să se angajeze tot mai radical în sensul modificării „de sus în jos” a dispoziţiilor speciei umane, acordând un rol preeminent experţilor.

Pornind de la aceeaşi teorie a evoluţiei ca şi Dewey, Lippmann se sprijină pe ideea carențelor materialului uman şi se pronunţă în favoarea guvernării experţilor. El se va arăta inflexibil la deschiderile propuse de Dewey. Necesară şi creativă pentru Dewey, care pune accentul tocmai pe deliberarea publică, relaţia încordată dintre staze şi flux este descalificantă pentru Lippmann. Pentru acesta din urmă, doar un guvern care se sprijină pe experţi este în măsură să conducă în direcţia bună masa statică, amorfă a populaţiei, care e înţepenită, rigidă, redusă la stereotipuri: readaptarea la noul mediu mobil, imprevizibil, mondializat. Un guvern democratic trebuie judecat mai repede după rezultate – după capacitatea lui de a ameliora calitatea vieții populaţiei – decât în funcţie de sursa lui, adică de capacitatea poporului de a se guverna liber (p. 63).

Expresia „Manufacturing Consent” sau „fabricarea consimţământului”, reluată şi tratată dintr-o perspectivă critică de Chomsky şi Edward Herman mai târziu (în Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media,1988), îi aparţine, de altfel, lui Lippmann.

Desigur, Lippmann preconizează „egalitea şanselor”, dar în perspectiva intensificării competiţiei, care trebuie să favorizeze o selecţie mai loială a celor apţi şi eliminarea mai justă a celor mai puţin apţi (p. 245). Oricum, pentru el, tot ceea ce rezistă pieţei mondiale, ea constituind schimbarea esenţială intervenită la mijlocul secolului XVII, trebuie eliminat.

O POLITICĂ LIBERALĂ DE STÂNGA?

În acelaşi timp, pentru Lippmann, suferinţa socială nu trebuie ignorată, ci trebuie să fie prima grijă a liberalilor (p. 229). Aceștia trebuie să promoveze politici publice ambiţioase în materie de educaţie şi sănătate, redefinite pornind de la noţiunea centrală de „adaptabilitate” (p. 240). Conservarea resurselor naturale constituie o obligaţie primordială pentru un stat liberal. Prezentarea noului liberalism ca o formă de acţiune socială i-a condus pe unii comentatori să considere că avem de a face cu o „politică liberală de stânga” (p. 231), interpretare abuzivă după Barbara Stiegler; şi nu numai după ea.

Două chestiuni au intrigat-o pe autoare şi au condus-o să încerce să meargă mai departe. De ce, vorbind de neoliberalism, ne gândim neapărat la imaginea caricaturală a „laissez-faire”-ului, fără nicio formă de reglementare, un „laissez-faire” centrat doar pe profit? În acelaşi timp, de ce catalogăm drept neoliberale anumite măsuri luate de oameni politici care recurg frecvent la stat, cum sunt partizanii social-liberalismului sau social-democraţii? Aşa ajunge Barbara Stiegler să se întrebe dacă nu cumva neoliberalismul acestora din urmă nu e chiar mai insidios şi astfel mai eficace decât cel promovat de adepţii ultra-liberalismului, în jurul cărora sunt polarizate în general criticile. Întorcându-se la surse, ea găsește o pistă, concentrându-se pe „cazul” Lippmann, care-i permite să identifice originile intelectuale ale unui neoliberalism situat, într-un fel, la antipodul ultra-liberalismului; desigur, nu mai puţin criticabil, dar nu neapărat din aceleaşi motive. Asta a condus-o la o examinare atentă a răspunsurilor aduse de unii filozofi şi publicişti din lumea anglo-saxonă, nord-americană mai ales, la provocările cu care era confruntată politica, ca urmare a progreselor biologiei.

CÂND RESPINGEREA MACRONISMULUI FEDEREAZĂ STÂNGA ȘI DREAPTA…

Colocviul de la Paris organizat în onoarea lui Lippmann, în august 1939, cu participarea, printre alţii, a lui Friedrich Hayek, Ludwig von Mises şi Raymond Aron, constituie un moment decisiv. El a avut loc într-un context particular: fascismul triumfase în Italia, nazismul în Germania, uneori cu complicitatea dreptei, „planismul” în materie economică câştiga tot mai mulţi adepţi la stânga, ideile liberale erau din ce în ce mai contestate. Vor trebui aşteptaţi mulți ani după război pentru ca ideile expuse cu această ocazie să triumfe. Congresul Lippmann, care a avut loc după Marea Depresiune, poate fi considerat drept punctul de plecare al neoliberalismului.

Lucrare de specialitate nu chiar abordabilă la prima vedere, cartea Barbarei Stiegler, care predă filozofia politică la Bordeaux, a avut un succes neaşteptat la public datorită mişcării „vestelor galbene”. Volumul a ieşit de la tipografie în ianuarie 2019, însă „Cuvântul înainte” e datat pe 5 iulie 2018, iar primele contestări ale scăderii vitezei legale şi scumpirii benzinei au avut loc în octombrie 2018. Concepute, prin urmare, cu mult înainte – prima carte a autoarei, Nietzsche şi biologia, datează, de altfel, din 2001 –, consideraţiile Barbarei Stiegler despre „noul imperativ politic”  vor răspunde în felul lor la anumite întrebări aflate pe toate buzele. Nenumăratelor explicaţii sociologice (Franţa periferică, oamenii care se simt oriunde la ei acasă versus cei care sunt și rămân „de undeva”) li se adăugau formulele percutante care punctau această lucrare doctă de filozofie politică. Ea multiplica interviurile date publicațiilor franceze, de la stânga (Libération, Le Monde) la centru (Marianne) şi la dreapta (Le Figaro), şi posturilor naţionale de televiziune, care au prezentat cartea cu simpatie. În bună parte, respingerea macronismului  federa stânga şi dreapta. Este adevărat că demonstraţia Barbarei Stiegler puncta de manieră foarte sugestivă pedagogismul infantilizant al preşedintelui francez şi refuzul lui de a accepta o dezbatere cu privire la reformele întreprinse în domenii cheie precum sănătatea şi învăţământul. Pe măsură ce mişcarea „vestelor galbene” creştea în intensitate, Stiegler lua poziţie în favoarea membrilor ei şi le susținea cauzele. La sfârşitul anului, în decembrie 2019, mobilizarea contra reformei sistemului de pensii prelua ștafeta mişcării „vestelor galbene”, ale căror manifestări vor deveni sporadice în cursul anului care a urmat, datorită carantinei. „Pentru neoliberalism, ideea de a ieşi la pensie, de a ieşi din joc, noţiunea însăşi de a te retrage în sensul clar al cuvântului, pentru a te îngriji de sănătatea ta, pentru a te educa, pentru a munci altcumva, pentru a te odihni sau pentru a face ceea ce ai chef, este un arhaism! (…) Pentru că, odată cu acutizarea suferinţei la locul de muncă, cu epuizarea resurselor fizice şi psihice produsă de ritmul competiţiei, pe fundalul epuizării resurselor planetare ca rezultat al economiei mondializate, creşte sentimentul că această viziune a lumii ameninţă nu numai viaţa fiecăruia dintre noi, dar şi orice formă de viaţă de pe Pământ,” explica ea într-un interviu pentru Libération.

În lunile care au urmat Barbara Stiegler va semna două opuscule militante, primul despre mobilizarea „vestelor galbene”, al doilea apărut la începutul acestui an și intitulat Despre democraţie în pandemie. „Convingerea noastră este că soarta democraţiei va depinde în mare măsură de forţa de rezistenţă a lumii savante şi de capacitatea sa de a se face auzită în dezbaterile care vor avea loc în domeniile sănătăţii şi viitorului speciei,” citim în prezentarea celui de-al doilea opuscul. Chiar dacă unora li se va părea cam prezumţioasă importanţa acordată de autoare mediilor universitare şi academice din care provine, nu poţi rămâne totuși indiferent la felul în care ea izbutește să îmbine analiza riguroasă cu angajamentul social.

***

Nicolas Trifon

Newsletter