Gărzile Naționale Române din Transilvania și rolul lor în represiunea anti-comunistă din noiembrie-decembrie 1918

octombrie 20, 2020 / #Blog

INTRODUCERE

Acest studiu[1] analizează confruntările violente din Transilvania din perioada noiembrie-decembrie 1918, precum și mizele lor politice. Textul se concentrează îndeosebi pe aspectele militare și represive ale instaurării administrației române în provincie. „Unirea” cu Transilvania nu a fost nici pe departe un proces pașnic și consensual. Istoria violențelor din acele două luni este istoria reprimării unor grupuri politice de către altele, o istorie marțială, în care războiul a continuat de fapt încă multe luni după încheierea lui în vest, în fine, o istorie a pacificării unor tulburări și violențe revoluționare.

În această istorie, discursul anti-comunist joacă un rol primordial. Mai mult decât exprimarea unei panici, acest discurs a funcționat ca motor politic pentru direcția politică și socială a provinciei. Între noiembrie și decembrie 1918, comunismul a fost articulat ca o amenințare la adresa securității Transilvaniei. Răspunsul la această amenințare a fost în principal unul violent și represiv. Atitudinea față de pericolul comunist din Transilvania a determinat o serie de politici care au dus la „unirea fără condiţii” cu Regatul României, la consolidarea acesteia în anii ce au urmat, precum și la reducerea la tăcere a oricărei forme de opoziție față de discursul hegemonic. Unirea Transilvaniei cu România s-a făcut prin anti-comunism.

SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI ŞI PROBLEMA ARMATELOR

Deși Austro-Ungaria fusese cea care începuse războiul, contribuția ei militară în timpul celor patru ani a fost mult mai redusă decât cea a Germaniei. În octombrie 1918, singurul front pe care trupele imperiului Austro-Ungar mai purtau lupte semnificative era cel din nordul Italiei. Într-o singură săptămână, însă, au avut loc o serie de evenimente care au scos definitiv Viena din război. În 24 octombrie, în ciuda faptului că Viena preconiza încheierea ostilităților, armata imperială e atacată la Vittorio-Veneto de trupele Aliate (Farkas, 1988: 13). Ofițerii pierd controlul asupra soldaților și aceștia dezertează cu miile, jefuind și distrugând în retragere (Farkas, 1988: 20; Rauchensteiner, 2014: 997). Apoi, în 28 octombrie are loc Revoluția de la Praga, în urma căreia cehii și slovacii își declară independența, separarea de imperiu și proclamă republica Cehoslovacă (Zeman, 1961: 226-8). A două zi, în 29 octombrie, slavii din sudul imperiului declară și ei separarea de Viena și înființarea statului Sloveno-Croato-Sârb (Banac, 1992: 288). În final, după încă două zile, la 31 octombrie are loc revoluția din Budapesta, soldată cu declararea republicii independente a Ungariei la 16 noiembrie.[2] Soldații din aceste noi state, urmați de mii de alții aparținând celorlalte naționalități, părăsesc frontul pentru a se întoarce acasă.

Harta Imperiului Austro-Ungar cu schimbările teritoriale de după Primul Război Mondial

În cazul Transilvaniei, întoarcerea soldaților de pe front a creat însă o situație complexă și volatilă. În decursul lunii noiembrie, Transilvania a trecut printr-o criză de autoritate politică. Odată cu colapsul Imperiului, Viena nu mai putea exercita controlul în provincie. Mai mult, la începutul lunii, Ungaria se desprinse de Imperiu. La 1 noiembrie 1918, noul prim ministru, Mihály Károlyi, ordonă retragerea tuturor trupelor aflate sub controlul Budapestei (Farkas, 1988: 19; Taylor, 1976: 251).[3] După câteva zile, Károlyi pleacă spre Belgrad pentru a negocia și semna armistițiul cu Antanta, garantând ieșirea Ungariei din război (Károlyi, 1957: 130-7). Încheiat la 13 noiembrie, Armistițiul de la Belgrad garanta prezența administrației maghiare în Transilvania (Torrey, 1988: 281). Așadar, în luna noiembrie, Transilvania era controlată de jure de la Budapesta, ca parte a noii republici maghiare. Această republică își baza legitimitatea, printre altele, pe promisiunea că va declanșa reforma proprietăților funciare și împroprietărirea țăranilor.

Soldații transilvăneni care se întorceau de pe front aveau în noiembrie 1918 revendicări în primul rând de natură socială (Hitchins, 1968: 286). Fiind preponderent țărani, aceștia cereau confiscarea proprietăților aristocrației și împărțirea pământurilor între țărani. Mai mult, printre soldații întorși de pe frontul din Italia erau și „mii de grevişti” trimiși acolo drept pedeapsă pentru acțiunile lor protestatare (Liveanu, 1960: 489). Aceasta nu înseamnă că revendicările de ordin național nu jucau un rol important, dar erau cu siguranță secundare pentru soldații care se întorceau din război. În contextul dezastrului umanitar cauzat de patru ani de lupte, foamete, boli, dizabilități, distrugere și precaritate, este ușor de imaginat ca acești soldați preferau împroprietărirea unor idealuri naționale. 

Climatul social și politic din Transilvania devenise extrem de instabil. Odată ajunși în satele lor, mulți dintre acești soldați au participat la revolte violente împotriva reprezentanților locali ai administrației (Bodó, 2019: 53; Groza, 2016: 158-9). Mulți soldați au refuzat să predea armele în momentul demobilizării, astfel că pe teritoriul Transilvaniei se aflau zeci de mii de puști, grenade și pistoale; aceastea erau furate, ascunse și folosite la nevoie (Bodó, 2019: 55-6). Încurajați și înarmați de către veteranii întorși de pe front, țăranii au declanșat o serie de acțiuni violente pe tot cuprinsul Transilvaniei, atacând deseori marii latifundiari și distrugându-le proprietățile (Liveanu, 1960: 490-507; Szász, 2002: 760). Este demn de menționat că revoltele și acțiunile violente erau întreprinse deopotrivă de țărani români și maghiari, care în multe cazuri au acționat împreună (Liveanu, 1960: 502-3).  

Au existat, de asemenea, o serie de acțiuni ale muncitorilor, în special ale minerilor, care deseori erau înarmați. În Petroșani, în noiembrie și decembrie, 15.000 de mineri auto-organizați au înlocuit jandarmeria imperială cu propria lor gardă militară condusă de un consiliu muncitoresc (Cheresteşiu et. al., 1961: 367-8; Pester Lloyd, 21 nov 1918: 5). În 17 noiembrie, minerii din Valea Jiului au rezistat atacului unui tren blindat cu jandarmi trimiși să restaureze ordinea (Szász, 2002: 759). În Cluj, la 31 octombrie, ca urmare a unor demonstrații, au fost eliberați deținuții politici, iar în Sibiu, soldații s-au răsculat la 2 noiembrie (Szász, 1999: 271). În Timișoara s-au produs greve și demonstrații ale muncitorilor încă din 31 octombrie; în următoarea zi clădirile poștei și telefoanelor au fost ocupate de demonstranți, care s-au auto-organizat în consilii muncitorești (Liveanu, 1960: 478-80). Acțiuni asemănătoare au avut loc și în Reșița, Arad, Oradea și Sibiu (Liveanu, 1960: 480- 82).

Tăietură dintr-un articol despre situaţia din Valea Jiului. Sursa: Pester Lloyd, 21 noiembrie 1918

La toate aceste acțiuni contestatare se adaugă și prezența a patru armate străine pe teritoriul Transilvaniei și Banatului. Pe de o parte, diviziile Regatului României au trecut munții Carpați în estul Transilvaniei încă de la mijlocul lunii noiembrie (Mărdărescu, 1921: 13-14; Gazeta poporului, 24 nov 1918: 5). Pe de altă parte, armatele lui Mackensen se retrăgeau din sudul României, prin Transilvania, către Germania (Gazeta poporului, 17 nov 1918: 6). În Banat, trupele sârbești ocupaseră Timișoara (Reichspost, 17 nov 1918: 3) și Aradul (Timpul nou, 1 dec, 1918: 4). Nu în ultimul rând, trupele franceze ale lui D’Esperey intraseră și ele pe teritoriul Banatului (Torrey, 1988: 282; Welt Blatt, 31 oct 1918: 3; Constantinescu și Pascu, 1971: 269).

Confruntat cu această stare perpetuă de neliniște, violență și revoltă, aparatul represiv al statului, fie că era loial Vienei, fie că era cel preluat de autoritățile de la Budapesta, a cedat. Mai întâi armata, din care la începutul lunii rămăseseră doar ofițerii, s-a găsit în situația de a nu mai putea funcționa ca instrument represiv (Szász, 1999: 272). A urmat apoi jandarmeria, care a încetat să mai controleze mediul rural și s-a retras în orașe către mijlocul lunii. Pentru a răspunde cumva acestui vid de autoritate, au apărut în special în mediul rural diverse grupări paramilitare locale și neregulate (Révész, 2019: 3). Într-o încercare de a controla aceste trupe, guvernul de la Budapesta le-a dat un statut legal, subordonându-le organizației-umbrelă a gărzilor naționale (Révész, 2019: 3).

Deși tocmai fusese, prin Armistițiul de la Belgrad, mandatat să mențină administrarea și ordinea în Transilvania, guvernul lui Károlyi a fost nevoit să delege responsabilități de securitate consiliilor locale și municipale. Formula care a rezultat din această delegare a fost garda – o unitate paramilitară cu prerogative locale, aflată în subordinea unui consiliu. Deși administrația centrală spera ca aceste gărzi să fie germenii unei noi forțe polițienești, nu a putut oferi suficiente fonduri și salarii pentru ca ele să funcționeze pe termen mai lung sub egida republicii (Bodó, 2019: 54-5). În scurt timp, gărzile au scăpat de sub controlul Budapestei. În noiembrie și decembrie 1918 exista deja o panoplie de gărzi în Transilvania: gărzi naționale (române, maghiare și germane), civice, muncitorești, secuiești, garda „de oţel”, miliții rurale plătite de latifundiari etc. (Liveanu, 1960: 517). 

NAŢIONALISM, AUTONOMIE ŞI CONSOLIDARE STATALĂ

La sfârşitul lunii octombrie, naţionaliştii şi social democraţii români au format un organism comun de coordonare a strategiei politice – Consiliul Naţional Român (CNR). La începutul lunii noiembrie, această strategie viza desprinderea Transilvaniei de Ungaria (Szász, 1999: 273-4). Această secesiune implica, pe termen scurt cel puţin, crearea şi consolidarea Transilvaniei ca stat autonom şi independent.[4] Chiar dacă cu câteva luni înainte elitele române încă sperau la drepturi egale în cadrul unei federalizări a Imperiului Austro-Ungar, si chiar dacă la câteva luni după, aceleaşi elite se instalau fără rezerve în posturi de conducere în guvernul central de la Bucureşti, este indubitabil că în noiembrie 1918, strategia acestei elite era să desprindă Transilvania de Ungaria şi să o menţină autonomă şi independentă.[5] 

Situația internă în Transilvania la începutul lui noiembrie 1918 era extrem de instabilă. Din cauza retragerii vechii administrații, provincia nu a avut în acea lună parte de o conducere politică și adminstrativă centralizată (Liveanu, 1960: 520). Mai mult, aparatul represiv care să asigure respectarea legalității era paralizat (Szász, 2002: 761). Soldații întorși de pe front se aliau cu țăranii nemulțumiți, jefuiau și ardeau proprietățile aristocrației, în timp ce muncitorii se organizau, făceau greve și formau gărzi muncitorești. În tot acest timp, jandarmeria vechiului regim nu mai funcționa (Unirea, 15 nov 1918: 2).

Fragment din textul ultimatului trimis de Consiliul Național Român guvernului din Budapesta, scris de Vasile Goldiş. Sursa: Ion Clopoţel – Revoluţia din 1918 si unirea Ardealului cu România, p. 80

Elitele române organizate în Consiliul Naţional Român au catalogat această stare de instabilitate și violență drept o carență a securității interne, care nu putea decât dăuna procesului de consolidare statală pe care aceste elite doreau să îl declanșeze. 

Securitatea şi consolidarea statală sunt inseparabile. Cum adminstraţia Imperiului se destrăma și cea a noii republici maghiare nu era pregătită să preia sarcinile de securitate internă, orice proiect de emergență și consolidare statală în Transilvania avea nevoie de un aparat de securitate coerent, disciplinat și loial. Acest aparat ar fi trebuit în interior să preia sarcinile poliției și jandarmeriei, să exercite funcții represive, de control și de menținere a ordinii, iar în exterior să preia funcțiile unei armate și să exercite funcții de apărare a teritoriului. Pe scurt, Transilvania avea nevoie de armată și poliție. În noiembrie 1918 dilema era: de unde ar fi putut avea elita română bani, armament şi oameni pentru aceste forțe? Am descris într-un alt text felul în care politicienii ardeleni au adus în Transilvania militari români din fosta armată imperială.

Securitatea internă presupunea impunerea și păstrarea ordinii pe teritoriul Transilvaniei. În concepția elitelor, ordinea însemna încetarea violențelor în general, și a celor împotriva proprietății în special (Goldiş, cit. în Clopoţel, 1926: 80). Pentru ca administrația naționaliștilor români din Transilvania să fie acceptată și legitimată, ea trebuia să garanteze proprietățile claselor superioare, întrucât guvernul de la Budapesta se dovedise incapabil să o facă.[7]

REPRESIUNE ŞI ANTI-COMUNISM

Consiliul Naţional Român a urmărit centralizarea grupărilor înarmate române și subordonarea lor cu scopul asigurării securității. Forma pe care a luat-o acest proces de monopolizare a fost represiunea armată. Gărzile naționale au devenit trupe paramilitare prin care autoritatea centrală românească din Transilvania își impunea controlul. Ele erau „repartizate unde se arăta nevoia mai mare și mai urgentă, fie pentru a pune capăt jafului, fie pentru înfrânarea exceselor şoviniştilor unguri” (Albani, 1938: 160). Istoricii români sunt, de asemenea, atenți să menționeze funcțiile de securitate internă pe care gărzile naționale le-au îndeplinit – „siguranţa trenurilor, ordine în gări, protecția podurilor” – cu precădere în zilele ce au precedat adunarea de la Alba-Iulia (Constantinescu și Pascu, 1971: 241; Groza, 2018: 405; 410-7). Pe alocuri, gărzile românești s-au ciocnit cu cele maghiare, pe care le-au considerat „bande teroriste” (Albani, 1938: 208).

Însă principalul obiect al represiunii armate conduse de gărzile naționale române din Transilvania a fost stoparea acțiunilor insurecționare, „anarhice” și revoluționare. Aceste acțiuni contestau atât legitimitatea vechiului regim, cât și direcția în care se îndreptau lucrurile sub noua guvernare a administrației românești. Au existat în noiembrie 1918 o serie de actori al căror orizont politic mergea dincolo de alipirea Transilvaniei la monarhia reacționară română (Szász, 1999: 273). Imaginarul politic al acestor oameni, care a fost manifestat în practică prin gesturi de rezistență, contestare și revoltă, era mai vast decât emanciparea națională (Livezeanu, 1995: 132). După un război lung și inutil, mulți dintre locuitorii Transilvaniei își doreau hrană, locuințe, căldură, locuri de muncă și încetarea precarității. Demagogia naționalistă, și cu atât mai puțin perspectiva de a ajunge din nou supușii unui alt regim represiv, nu puteau constitui ispite mari pentru cele și cei care văzuseră destrămându-se patru imperii. Unii considerau că „Ardealul care a scuturat jugul robiei milenare a grofilor unguri, nu vrea să-și bage capul în jugul ciocoilor români” (Albani, 1938: 206-7).[8]

În primele zile din noiembrie 1918 apăruseră o serie de „republici” – forme de organizare prin care oamenii respingeau autocrația imperială sau monarhică, privilegiile aristocratice și inegalitățile sociale.[9] Au existat republici la Timişoara (Neues Wiener Journal, 1 nov. 1918: 3), Oradea (Neues Wiener Journal, 1 nov. 1918: 4), Petroşani (Liveanu, 1960: 482-83; 585, nota 599) şi chiar Roşia Montană (Liveanu, 1960: 484).

Articole despre proclamarea republicii în Timişoara şi Oradea. Sursa: Neues Wiener Journal, 1 noiembrie 1918

Din punct de vedere discursiv, această mişcare republicană a fost demonizată de presa de limba română. Un articol din decembrie atrăgea atenţia asupra „propagandei jidano-maghiare” – referindu-se la un manifest republican care „îmbată cu apa rece” şi îndeamnă românii să se opună unirii cu Regatul României (Unirea, 11 dec 1918: 2). Desigur, orice viziune politică alternativă, care nu corespundea liniei naționaliste stabilite de politicienii români, era văzută ca fiind anti-națională și în slujba Budapestei. Republicile erau incompatibile cu viziunea politică a CNR (Consiliul Național Român), care urmărea păstrarea privilegiilor de clasă și, într-un final, includerea lor în sistemul monarhic de la București. Agenda politică a CNR era bazată pe crearea de structuri statale tradiționale, iar nu pe o viziune radicală sau progresistă bazată pe democrație directă și consilii locale (Szász, 2002: 766). Unii autori afirmă chiar că separatismul elitelor române din Ardeal (pomenit mai sus) era motivat și de lipsa lor de apetit pentru forma republicană și „revoluţionară” de guvernământ adoptată de Budapesta (Szász, 2002: 766; Liveanu, 1960: 546-8). Într-adevăr, apartenența la o republică ar fi diminuat sever o serie de privilegii de clasă[10] de care se bucurau aceşti politicieni români, dar pe care regimul de la Bucureşti le-ar fi putut apăra cu succes.

Din punct de vedere practic, mişcarea republicană din Transilvania a fost reprimată violent, cu ajutorul gărzilor naţionale. Acestea „au asigurat în toamna și iarna anului 1918 stingerea manifestărilor anarhice, protejarea populației, ordinea și liniștea publică, mai exact tranziția spre administrația românească” (Groza, 2018: 419).

Anti-comunismul a servit ca pretext pentru represaliile prin care CNR și-a asigurat monopolul asupra violenței prin gărzile naționale și deci definitivarea procesului de consolidare statală. Teama de „pericolul bolşevic” s-a manifestat încă de la primele semne ale neliniștilor revoluționare (Albani, 1938: 159; Szász, 1999: 272). Amenințarea comunistă a fost construită discursiv ca una din justificările folosirii forței împotriva celor revoltați. Deseori, eticheta de „comunist” era mai utilă decât cea de „trădător de neam”, mai ales că printre acești revoltați se aflau deseori și români. În decembrie, Al. Marghiloman nota: „În Transilvania […] bolșevism serios; ungurii au dat bani ca să se armeze bande; până și țăranii români au fost tocmiți pentru aceasta” (Marghiloman, 1927: 181).

Articol cu textul unui manifest republican din Alba Iulia. Sursa: Unirea, 11 decembrie 1918

Într-adevăr, acțiunile violente ale țăranilor din Transilvania, cu precădere cele îndreptate împotriva proprietății nobilimii, au fost puse deseori de autoritățile române pe seama „bolşevismului” (Liveanu, 1960: 512; Szász, 2002: 761; Constantinescu și Pascu, 1971: 251). Prima proclamație a CNR echivala „răsvrătirea în contra ordinii” cu bolșevismul și amenința ca va „persecuta și nimici” astfel de acte (Liveanu, 1960: 509-10). Persecuțiile nu s-au lăsat așteptate. Încă din 6 noiembrie o răscoală țărănească din Beiuș a fost reprimată sângeros de jandarmeria maghiară cu acordul CNR (Liveanu, 1960: 527). În următoarele săptămâni, gărzile paramilitare române au luat locul jandarmeriei și au acționat violent împotriva țăranilor răsculați (Constantinescu și Pascu, 1971: 299). Conform lui V. Liveanu (1960: 528-30), astfel de represalii ale trupelor paramilitare au avut loc în Olpreț, Baia de Criș, Deag, Ileanda-Mare[11], Băsești, Turda, precum şi în comitatele Alba, Târnava-Mică şi Solnoc-Dobâca.

Câteva din aceste grupări paramilitare au fost gărzi „mixte” româno-maghiare (Liveanu, 1960: 528). Au existat însă acte de represiune împotriva țăranilor comise de gărzi formate exclusiv din militari maghiari. Confruntați cu lipsa protecției din partea aparatului statal, nobilii maghiari au plătit trupe care să le garanteze integritatea proprietăților în fața atacurilor și jafurilor țăranilor (Bodo, 2019: 53). Este foarte probabil ca acești nobili să fi solicitat protecția și din partea noilor autorități române, iar apelurile CNR la respectarea proprietății să fi fost un răspuns la aceste solicitări (Unirea, 9 nov. 1918: 3). Burghezia maghiară a susținut și ea „legea marţială” ca soluție la slăbirea puterii statale (Szász, 2002: 764).

Gărzile maghiare au fost destul de active în noiembrie și decembrie. Cea mai importantă formațiune paramilitară din Transilvania a fost Divizia Secuiască, care a luptat și în Războiul Româno-Ungar (Révész, 2019: 4; Mireanu, 2019a: 20, nota 30). O așa-zisă „gardă de oţel” (Acélgárda) a devenit faimoasă prin zelul său de a restaura ordinea în județele Arad și Caraș-Severin (Szász, 2002: 764). Cel mai mediatizat incident a avut loc la Beliș (Jósikafalva), unde un nobil maghiar a ucis 20 de țărani, într-o revoltă începută de prizonierii de război italieni (Szász, 2002: 764; Reichspost, 17 nov. 1918: 3). Notorietatea „gărzii de oțel” și a crimelor de la Beliș au periclitat și tratativele de la Arad dintre Oskar Jaszi și CNR (Clopoțel, 1926: 84; 88; Pester Lloyd, 15 nov. 1918: 2).

În general gărzile maghiare au atacat atât țărani români cât și maghiari. Liveanu (1960: 530) precizează că gărzile maghiare erau „mai bine înarmate și instruite decât cele româneşti”. Istoricii maghiari, pe de altă parte, precizează că guvernul lui Károlyi nu a fost dispus să plătească și să echipeze corespunzător aceste gărzi, astfel că entuziasmul lor s-a diminuat treptat (Bodo, 2019: 54). În orice caz, aceste grupări s-au aflat la originea fenomenului paramilitar care avea să explodeze peste un an în Ungaria lui Horthy. Având o ideologie antisemită și anti-comunistă deja bine cristalizată, grupările paramilitare au declanșat „Teroarea Albă” pe teritoriul maghiar (Révész, 2019: 6; Bodo, 2011: 147).

Climatul ideologic în care autoritățile române au preluat monopolul asupra violenței și au asigurat securitatea în Transilvania în noiembrie 1918 era așadar unul de dreapta, conservator, opus schimbărilor sociale și preocupat obsesiv de menținerea ordinii și liniștii.[12] Principala schimbare pe care o doreau aceste autorități era înlocuirea unei guvernări naționale maghiare cu una națională română. Orice alte voci și acțiuni politice care susțineau posibilitatea unor schimbări mai radicale, care să includă drepturile și libertățile la care unii visaseră în ajunul terminării războiului, erau reprimate violent. 

În noiembrie, decembrie și ianuarie au existat o serie de acțiuni de propagandă conduse de grupuri descentralizate de comuniști români. Aceste grupuri erau formate cu precădere din foști prizonieri de război din Rusia, care intraseră în contact cu idei bolșevice (Hitchins, 1968: 287). Broșura Potrăcarii, tipărită la Moscova în decembrie și apărută la Oradea în februarie 1919, este o mostră din propagandă pe care muncitorii radicalizați de stânga o adresau țăranilor într-un efort de a le canaliza energiile de revoltă. În broșură se precizează că „garda națională mituită cu 20 de coroane la zi va avea [ca scop] să păzească chiar averile celor pierdevară” (Liveanu, 1960: 521, nota 417). Mai mult, acești comuniști români erau complet indiferenți față de ideea de unire cu Regatul României (Hitchins, 1968: 288). 

În fine, nu este de mirare că încă din 10 noiembrie, CNR a solicitat guvernului de la Iași să trimită armatele în Transilvania pentru „oprirea bolşevismului” și lichidarea neliniștilor din mediul rural (Cheresteşiu et. al., 1961: 384-5; Constantinescu și Pascu, 1971: 250-1; Liveanu, 1960: 548-9). Generalul Coandă declara în 22 noiembrie că Transilvania „e plină de bolșevism și am fi vinovați dacă am rămâne indiferenţi” (Torrey, 1988: 281). În următoarele luni, chiar gărzile naționale au fost suspectate de bolșevism, ceea ce ridica grava problemă a „infectării” armatei cu idei revoluționare (Liveanu, 1960: 627). Prin urmare, în primele zile ale anului 1919, comandamentul trupelor române din Transilvania a decis dizolvarea gărzilor muncitorești și a celor suspectate de a fi bolşevizate (Liveanu, 1960: 628).

CÂTEVA CONCLUZII

Represiunea care a acompaniat consolidarea statală în Transilvania a fost motivată de discursul anti-comunist. Toate proiectele alternative față de cel național trebuiau reduse la tăcere pentru ca naționalismul să devină discursul unic. „Bolşevismul” a jucat rolul elementului de alteritate și opoziție principială la care se raporta acest discurs unic. Lupta împotriva comunismului a însemnat, în noiembrie și decembrie 1918, eliminarea dușmanului politic, cel care stătea în calea liniștii și a ordinii și care făcea imposibilă instaurarea dominației claselor de mijloc și a aristocrației naționale române în Transilvania.

Lupta gărzilor române împotriva „manifestărilor bolşevice” era menită să fie un spectacol marțial, o flexare de mușchi, o ilustrare a puterii și controlului pe care CNR era capabil să îl exercite în teritoriul revendicat. Dacă autoritățile maghiare erau catalogate drept neputincioase și depășite de situație – și oricum ilegitime într-un teritoriu revendicat de români –, gărzile române erau văzute a fi perfect capabile să elimine dezordinea și pericolul bolșevizării, întrucât acționau „pe teren propriu”.  


Note:

[1] Textul de faţă face parte dintr-un studiu mai amplu. Toate referințele bibliografice folosite în text se găsesc la finalul acestui studiu.

[2] Deşi, conform primului premier republican al Ungariei, cabinetul revoluționar fusese eliberat de jurământul făcut Împăratului încă din 1 noiembrie (Károlyi, 1957: 129; v. și Taylor, 1976: 250). Totodată, ziarele românești anunțau și ele încă din 3 noiembrie că Ungaria este republică (Gazeta poporului, 3 nov, 1918: 1).

[3] Istoricii maghiari estimează că în cursul lunii noiembrie a anului 1918 pe teritoriul de atunci al Ungariei s-au repatriat 1.300.000 de soldaţi, dintre care doar 30% au călătorit sub conducerea ofiţerilor lor (Révész, 2019: 2).

[4] Vezi declaraţia lui Maniu din cadrul tratativelor cu Oskar Jaszi de la Arad, citată în Clopoţel (1926: 92), care face referire la „suveranitatea naţională şi de stat [a naţiunii române] pe întregul teritoriu locuit de români în Ardeal şi Ungaria”. Vezi şi Szász (2002: 767); Liveanu (1960: 546-7).

[5] Vezi si Neues Wiener Tagblatt (Tages-Ausgabe), 18 nov, p. 8. După cum subliniază şi Hobsbawm (1989: 144), la începutul secolului XX, „auto-determinarea naţională nu putea fi satisfăcută de altă formă de autonomie mai redusă decât independenţa statală deplină”.

[7] Problema securității interne era crucială mai ales în contextul în care Armistițiul de la Belgrad prevedea că Antanta poate interveni militar pe teritoriul Ungariei dacă apar „tulburări” și violențe (Stoica, 1932: 121). Cum Regatul României se considera ca făcând parte din Antanta în acel moment, orice eșec al autorităților maghiare de a păstra securitatea internă putea constitui un pretext pentru intervenția militară a armatei române în Transilvania. Consider, totuși, că cel puțin în primele zile din noiembrie 1918, scenariul intervenției României nu era nici posibil (țara era încă sub ocupație germană) și nici dorit de cei care, ca Maniu, preferau constituirea unor forme de guvernare independente.

[8] Vezi şi Hitchins, 1983: 216.

[9] O miscare revoluţionară similară, în care republicanismul era principala trăsătură a imaginarului politic, a avut loc în aceeaşi perioadă în Croaţia (Banac, 1992: 300-1).

[10] Cel mai important fiind dreptul la proprietăți funciare extinse, pe care reformele agrare radical anunțate de Károlyi l-ar fi amenințat direct, dar pe care politicienii bucureșteni și ardeleni conservatori și liberali îl apărau cu îndârjire (Cheresteşiu et al., 1961: 389).

[11] La Ileanda (Nagyilonda) țăranii români au atacat proprietățile conducătorului CNR Teodor Mihali cu pietre și au spart ferestrele conacului. La solicitările acestuia de a se „păstra liniştea”, trupele paramilitare româno-maghiare au împușcat cinci persoane (Pester Lloyd, 15 nov. 1918: 3- 4; Liveanu, 1960: 529).

[12]Sã nu aştepte nimeni de la noi sã urmãm exemplul celor de la Budapesta, sã devenim republicani, antidinastici, revoluţionari; n-am fost asa ceva pânã acum, şi n-avem motive sã devenim în viitor” (cit. în Szász, 1999: 273).

Manuel Mireanu

Newsletter