Născut într-o familie înstărită din Bacău în 1867 (sau, după alte surse, 1869), Georges Levezan (sau Gheorghe Livezean) a ajuns la Paris în 1887 pentru a studia matematica. Aici a înființat Grupul Internațional al Studenților Anarhiști („Groupe international d’étudiants anarchistes”) și a scris un „Manifest către studenții din întreaga lume”. Tipărit în 40.000 de exemplare, acesta a fost distribuit împreună cu La Révolte, publicație anarhistă din Paris editată de Jean Grave.
Levezan a fost apropiat și de colectivul care scotea periodicul anarho-comunist Răzvrătirea din Focșani (1891), fiind în același timp colaborator La Révolte. La începutul anului 1889, în timp ce se îndrepta spre România pentru a-și vizita familia, a fost arestat la granița elvețiano-austriacă. În bagajele sale poliția a găsit mai multe numere din Le Révolté, publicație scoasă de Piotr Kropotkin în Elveția, și din La Révolte.* A fost totuși eliberat la scurt timp după aceea, autoritățile austriece fiind informate că Levezan era fiul unui deputat român.
Arestat din nou în Franța, în ajunul manifestației de 1 mai din 1890, Levezan a fost acuzat de „incitare la revoltă” și „propaganda socialistă” pentru publicarea manifestului adresat studenților, iar la 28 mai 1890 a primit ordin de expulzare din Franţa. Într-o scrisoare publicată în La Révolte (nr. din 14 iunie 1890), Levezan relatează astfel experiența expulzării:
„Luni am plecat din depou într-o trăsură, legați doi câte doi cu cătușe. Eu eram cu tovarășul Consorti. Când am ajuns la Gare du Nord, am schimbat trăsura pe vagonul de detenție. De îndată ce ușile s-au închis, cătușele ne-au fost desfăcute și am fost duși în celule. Abia ne puteam mișca. Am stat așa de luni seara până miercuri dimineața! Miercuri dimineața am coborât, așadar, din tren și, încătușați iarăși câte doi, am traversat orașul pe jos pentru a merge la jandarmeria din Tourcoing, unde am petrecut trei ore și jumătate. Puși din nou în lanțuri și însoțiți de un jandarm și de un brigadier, ne-am îndreptat spre frontiera belgiană. Am fost predați în mâinile jandarmilor belgieni. Am fost supuși unui interogatoriu [la un comerciant de vinuri]. Belgienii aveau dreptul să intre în Belgia, dar „străinii” erau întorși înapoi în Franța. Pentru că nicio țară nu ne dorea, am fi rămas în zona neutră, dacă jandarmii ne-ar fi permis să rămânem acolo. Dezlegarea acestei probleme ne-a venit tot de la jandarmii belgieni: să intrăm în Belgia pe altă cale, cu riscul însă de a fi prinși de alți jandarmi. După-amiază, jandarmii și-au luat puștile, ne-au condus câțiva pași spre hotar, spunându-ne pe un ton solemn: „Aici este Franța, unde trebuie să vă întoarceți”; iar apoi au revenit la negustorul de vinuri. Noi am pornit însă în altă direcție pentru a ajunge la Moucron, iar de acolo am luat trenul spre Bruxelles, unde am sosit seara.”
Levezan a ajuns într-un final la Geneva, în Elveția. Numele său a apărut pe o listă de anarhiști întocmită de poliția feroviară pentru „supravegherea frontierelor”. La Geneva, a participat la mai multe adunări și manifestații ale anarhiștilor și a fost pentru o vreme profesor de matematică.
În vara anului 1891, a încercat împreună cu alți anarhiști să participe la Congresul socialist din Bruxelles. Delegații anarhiști au fost însă împiedicați să participe la lucrările congresului dominat de social-democrați și, într-un final, au fost expulzați din Belgia cu ajutorul poliției. Episodul este relatat și în ultimul număr din Răzvrătirea.
În ianuarie 1894, numele său a apărut într-o listă de corespondenți ai ziarelor anarhiste întocmită de poliția franceză.
În 1897, Gheorghe Levezan, aflat în România, îi trimite lui Max Nettlau câteva corecturi la volumul Bibliographie de l’anarchie, publicat de istoricul libertar la Bruxelles. Lucrarea cuprinde și un capitol dedicat publicațiilor anarhiste din România de la acea vreme.
O vreme îndelungată Levezan dispare, reapărând în 1935, la Paris. Între timp reușise să-și ia cetățenia franceză, câștigându-și existența, se pare, din colaborarea la diferite publicații franceze. Ultimii ani ai vieții și-i petrece însă în mizerie. Își pierde casa pe care o avea în Ile de France și trăiește în condiții tot mai grele, alături de Carmen Mathieu, artistă pariziană. Aceasta se sinucide în 1935, înnecându-se în Sena. Levezan e interogat de autorități în legătură cu moartea acesteia, iar mai apoi arestat pentru „vagabondaj”.
Nu se cunosc împrejurările sau locul morții lui Georges Levezan.
***
Fragment din „Manifest către studenții din întreaga lume”
Tovarăși,
Este limpede că azi chestiunea socială se impune atenției oricărui spirit cultivat sau necultivat și tuturor oamenilor de suflet. Doar oamenii politici, miniștrii și, uneori, profesorii oficiali o privesc neîncredere și părtinire; căci în orice îmbunătățire a vieții muncitorilor ei văd o injurie la adresa privilegiilor de care se bucură, o amenințare la adresa intereselor lor. Sunt atât de obișnuiți să considere că societatea nu există decât pentru propriul folos, pentru propria satisfacție și preamărire încât, la fel ca toate clasele dominante, la fel ca patricienii romani și stăpânii feudali, pretind că doar acea societate este posibilă care le permite unor intriganți și escroci desăvârșiți să-i guverneze pe așa-zișii cetățeni liberi.
Noi, care suntem tineri, avem prea multă încredere în umanitate, în forțele și resursele sale pentru a putea să acceptăm că e condamnată să îndure pe vecie trista-i soartă actuală.
Studiul istoriei ne-a învățat că e în firea claselor conducătoare și avute să se opună oricărui progres, până și celui mai justificat, că adevărul este mereu de partea celor persecutați și a răzvrătiților și că adevărul ajunge mereu să triumfe.
…..
Nu mai trebuie, nu mai vrem, nici nu mai putem să rămânem spectatorii impasibili ai luptei care se dă azi în jurul nostru. Bariera de prejudecăți care ne împiedica să comunicăm cu muncitorii, să-i recunoaștem drept frați, să-i înțelegem și să fim înțeleși de ei, să fraternizăm și să ne întrajutorăm, dorim s-o depășim, s-o distrugem. Ne dorim să îmbrățișăm cauza muncitorilor, care este și cauza noastră; căci este cauza libertății și a progresului.
Să ne amintitm de vremurile când studentul liber purta din loc în loc flamura adevărului și a răzvrătirii și știa să înfrunte persecuțiile și chiar moartea. Să readucem la viață, dacă e posibil, acele vremuri. Iar dacă nu se poate, să știm măcar să luptăm alături de proletar, care nu se luptă doar pentru a se elibera pe sine din mizerie și servitute, ci și pentru a asigura umanității întregi un viitor de libertate și bunăstare.
Trăiască Revoluția Socială!
Trăiască Cauza Muncitorilor!
Trăiască Anarhia!
Grupul Internațional al Studenților Anarhiști
- Notă: În 1879, la îndemnul și cu susținerea lui Élisée Reclus, Piotr Kropotkin a decis să scoată Le Révolté, care a început să apară la Geneva. În 1883, în urma condamnării sale la închisoare în Franța, Piotr Kropotkin i-a încredințat editarea periodicului lui Jean Grave. Confruntat cu dificultăți financiare, dar și cu hărțuirea din partea poliției, acesta a decis să mute redacția la Paris, schimbând numele ziarului în La Révolte, titlu sub care a apărut din 1887. Începând cu 1895, publicația s-a numit Les Temps Nouveaux, devenind una din principalele publicații anarhiste ale vremii. La Les Temps Nouveaux au colaborat o vreme și Iuliu Neagu-Negulescu și Matei Dimitriu, anarhiști din cercul lui Panait Mușoiu.
Surse principale consultate:
Colecția Răzvrătirea (1891), Anarhiva.
Gheorghe Levezan (1869-?), Ateneu Llibertari Estel Negre.
Groupe international d’étudiants anarchistes (Gheorghe Levezan), „Manifeste aux étudiants du monde entier (1890),” Anarhiva.
Levezan (ou Lavezan), Georges, în Dictionnaire des militants anarchistes.
Marianne Enckell, „Georges Levezan”, în Le Maitron. Dictionnaire des anarchistes.
***
MANIFEST CĂTRE STUDENȚII DIN ÎNTREAGA LUME
(1890)
Tovarăși,
Acum ceva vreme o idee a răsărit printre noi și a făcut deja o cale lungă: ideea că există ceva ce-i unește pe oamenii dincolo de frontierele statelor; iar acest ceva ar putea să fie cultul idealului, aspirația comună către libertate și justiție.
Legăturile de amiciție care din fericire s-au înfiripat între noi merită să fie tot mai apropiate și puternice, însă nu doar prin simple acte de curtoazie, ci prin schimbul neîncetat de idei și prin practica solidarității.
Tovarăși,
Orice s-ar spune, vremurile nu sunt propice pentru libertate; iar noi, studenții, nu putem să nu resimțim efectele luptelor de pe scena politică.
În timp ce în această țară [Franța] s-a încercat atragerea noastră în rivalitățile jalnice dintre o coterie aflată la putere și una care aspiră să pună mâna pe ea; în timp ce în Italia, un guvern așa-zis liberal face ca universitățile să fie invadate de „agenții de ordine”, într-o altă țară – a cărei tinerime am ajuns s-o stimăm și s-o admirăm pentru faptele sale eroice, în timp ce guvernele noastre îl admiră și adoră pe despotul care a făcut deja atâtea victime în rândurile acesteia –, în Rusia, sunt pedepsiți sute de studenți pentru vina de a fi fremătat de groază la auzul oribilelor masacre comise împotriva exilaților politici.
Suntem încredințați că dăm glas sentimentelor tinerimii universitare din întreaga lume proclamându-ne aici simpatia profundă pentru tinerii curajoși care luptă în Rusia și transmițându-le cele mai bune gânduri pentru triumful Cauzei căreia i-au închinat viețile lor.
Tovarăși,
Nu încape îndoială că, în acest moment, aristocrația rusă reprezintă un anacronism; însă el nu este singurul în Europa. Dacă privim în jurul nostru, trebuie să recunoaștem că tot sistemul economic și politic actual reprezintă un uluitor anacronism. Împărțirea societății în clase, condiția salarială, care nu e decât o iobăgie abia mascată, sistemul reprezentativ, feudal ca atare prin natura și originile sale, toate sunt rămășițele unei epoci pe care am crezut-o demult apusă. Trăm într-o perioadă de tranziție, chiar dacă avem impresia că trăim în mijlocul unei civilizații aproape perfecte. Și resimțim cu toții efectele luptelor, crizelor, antagonismelor care azi sunt poate mai teribile, mai ascuțite, mai violente ca niciodată.
Trebuie, tovarăși, să ne facem partea. La vremea lor, părinții noștri au fost revoluționari. Acum, că și-au făcut un rost, își neagă principiile de odinioară. Acum nu mai au decât interese. Aceste interese constau – nu are folos să ascundem faptul – în oprimarea și exploatarea revoltătoare a celor mulți.
Nu doar că bogăția clasei dominante crește din mizeria poporului, ci ea e udată și hrănită în fiecare zi cu lacrimile și sângele plebei. Toate sofismele economiei politice n-au reușit să ascundă acest adevăr, ale cărui dovezi ne cad neîncetat sub ochi. Însă noi, tânăra generație, ale cărei mâini nu s-au înmuiat încă în sângele muncitorului și care visăm la dreptate și bunăstare pentru toată lumea, suntem chemați azi să alegem.
Fie, dând uitării interesele noastre personale și de clasă, să ne contopim în masa revoltaților, împotriva acestui sistem mostruos de înșelăciune și tiranie, la fel de monstruos ca oricare altul care i-a precedat. Fie să ne facem complicii tuturor infamiilor și injustițiilor de care se face zi de zi vinovată societatea actuală.
Noi înșine suntem victimele unei exploatări intelectuale cu mult mai grozavă decât exploatarea materială căreia îi este supus muncitorul. Acestuia nu i se cere decât forța musculară, câteodată sănătatea și viața. Nouă ni se cere inteligența și conștiința, doar pentru a ni se reproșa docilitatea și pentru a deplânge, în discursurile oficiale, corupția de care este atinsă generația actuală.
Școala este o cazarmă în care suntem dresați să ne supunem pasiv și orbește legilor și statului, în care inteligența ne este sufocată sub povara examenelor și programelor oficiale. Mâine, când ne vom fi eliberat de această corvoadă, vom avea inefabila consolare de a trece prin fața paturilor miilor de bolnavi pentru a constata numărul victimelor organizării sociale actuale. Vom deveni temniceri pentru miile de muncitori care lucrează pentru a-l îmbogăți pe un singur capitalist. Vom intra în cariere administrative și astfel vom participa la jaful bunului public. Va părea că le vom comanda altora, în vreme ce nu vom fi, de fapt, decât unelte mizerabile în mâinile celor mai puternici decât noi. Ne vor fi date, fără îndoială, funcții mizerabile, care însă nu vor putea să ne procure o satisfacție egală cu cea resimțită de cel care, pentru a trăi în adevăr, a ales să trăiască în sărăcie.
În schimbul acestor jalnice avantaje ni se va cere să nu avem principii, nici sentimente pentru suferințele altuia; ni se va cere să renunțăm la independența noastră, să ne plecăm în fața superiorilor noștri, să ne supunem, așa cum trebuie și în prezent s-o facem, intrigilor, injustiției și tuturor lucrurilor care ne revoltă conștiința și ne rănesc demnitatea.
Nu putem avea, deci, ezitări. Cei care nu-și urmăresc decât propriul interes, cei care-și fac vise de putere, bogății și plăcere și care avansează, prin ignominie, spre prăpastie, să-și continue drumul. Noi ne despărțim de ei.
Ne dorim să luptăm, alături de Proletariat, în lupta emancipării, însă nu a unei clase sau a alteia, ci a neamului omenesc. Scopul nostru va fi tocmai de a împiedica ca Revoluția socială să degenereze în răzvrătire de clasă, ceea ce va însemna să ne poziționăm ca adversari hotărâți ai oricărei tiranii, vechi sau noi, fie ea a unui al treilea, al patrulea sau al cincilea Stat.
Rolul nostru este să subminăm fundamentele ordinii actuale, doborând prejudecățile care au cuprins masele. Și, pentru că o revoluție socială este oricum de neocolit în acest moment, s-o înfăptuim până la capăt, pentru ca, în calitate de revoluție violentă, să fie cel puțin ultima.
Tovarăși,
Este limpede că azi chestiunea socială se impune atenției oricărui spirit cultivat sau necultivat și tuturor oamenilor de suflet. Doar oamenii politici, miniștrii și, uneori, profesorii oficiali o privesc neîncredere și părtinire; căci în orice îmbunătățire a vieții muncitorilor ei văd o injurie la adresa privilegiilor de care se bucură, o amenințare la adresa intereselor lor. Sunt atât de obișnuiți să considere că societatea nu există decât pentru propriul folos, pentru propria satisfacție și preamărire, încât, la fel ca toate clasele dominante, la fel ca patricienii romani și stăpânii feudali, pretind că doar acea societate este posibilă care le permite unor intriganți și escroci desăvârșiți să-i guverneze pe așa-zișii cetățeni liberi.
Noi, care suntem tineri, avem prea multă încredere în umanitate, în forțele și resursele ei pentru a putea să acceptăm că e condamnată să îndure pe vecie trista-i soartă actuală.
Studiul istorie ne-a învățat că e în firea claselor conducătoare și avute să se opună oricărui progres, până și celui mai justificat, că adevărul este mereu de partea celor persecutați și a răzvrătiților și că adevărul ajunge mereu să triumfe.
Vrem, așadar, să profităm de tinerețea noastră pentru a da uitării prejudecățile de clasă, pentru a ne răzvrăti împotriva tuturor intereselor aparente și de moment, în numele veritabilelor noastre interese și al intereselor celor care ne urmează. Vrem să ne uităm situația socială în care ne-am născut și să ne amintim doar să fim oameni și să avem o inimă care bate pentru suferințele aproapelui nostru.
Într-adevăr, la fel cum li se spunea muncitorilor, pare că ni se spune și nouă că nu trebuie să ne amestecăm în treburile politice, că trebuie să ne sfârșim înainte de toate educația. Știm însă ce înseamnă această educație. Știința care ni se administrează este aproape fără greș o adversară jurată a tuturor aspirațiilor nobile și umanitare. Este o unealtă a guvernării, iar cei care o predau sunt oameni interesați de păstrarea ordinii actuale, oricum ar fi. Nu avem încredere în această educație împotriva căreia simțim că rezistă toată ființa noastră.
E drept că suntem tineri. Însă nu ești niciodată prea tânăr pentru a face bine. Nu tot tineri au fost și numeroșii eroi ai revoluțiilor de la 1789, 1848 și 1871? N-au fost tineri eroii revoluției italiene, de la Emmanuele de Deo la Louis la Vista, morți pe eșafod sau pe baricade? Nu tineri sunt și martirii noii Rusii, care sfidează cea mai puternică autocrație și merg în întâmpinarea morții pentru a grăbi ceasul izbăvirii unui mare popor?
De altfel, vremurile nu ne permit să așteptăm. În toate țările lumii se anunță evenimente grave. Mulțimile devin tot mai puțin răbdătoare cu jugul pe care-l suportă, muncitorii se asociază, se înțeleg și se revoltă.
Nu mai trebuie, nu mai vrem, nici nu mai putem să rămânem simpli spectatori impasibili la lupta care se dă azi în jurul nostru. Acea barieră de prejudecăți care ne împiedica să comunicăm cu muncitorii, să-i recunoaștem drept frați, să-i înțelegem și să fim înțeleși de ei, să fraternizăm și să ne întrajutorăm, vrem s-o depășim, s-o distrugem. Ne dorim să îmbrățișăm cauza muncitorilor, care este și cauza noastră; căci ea este cauza libertății și a progresului.
Să ne amintitm de vremurile când studentul liber purta din loc în loc flamura adevărului și a răzvrătirii și știa să înfrunte persecuțiile și chiar moartea. Să readucem la viață, dacă e posibil, acele vremuri. Iar dacă nu se poate, să știm măcar să luptăm alături de proletar, care nu se luptă doar pentru a se elibera pe sine din mizerie și servitute, ci și pentru a asigura umanității întregi un viitor de libertate și bunăstare.
Trăiască Revoluția Socială!
Trăiască Cauza Muncitorilor!
Trăiască Anarhia!
Grupul Internațional al Studenților Anarhiști
*
Notă: Tovarășii care ar dori să intre în legătură cu grupul, sunt rugați să se adreseze tovarășului Levezan, strada Censier, nr. 49, Paris.
