Golaniada, înainte de Mineriadă
Sincer, daca nu-mi reaminteau colegii de la Courrier des Balkans, nu m-aş fi gândit câtuşi de puţin la cei treizeci de ani care au trecut de la mineriada din 13-15. Un trecut «trecut» de mult pentru mine şi, desigur, nu numai pentru mine, printre români cel puţin. La francezi e mai complicat. Decembrie ’89 şi lunile care au urmat au lăsat urme: «revoluţia în direct la televizor», executarea lui Ceauşescu şi raita minerilor în capitală l-au detronat în audiențe pe Vlad Țepeş/Dracul, arhetipul vampirilor, principalul personaj cu care era asociată România până atunci. Astfel de evenimente continuă să intrige, iar comemorările pot fi o ocazie prielnică unui bilanţ. Nu mă încumet să încerc să-l fac. E o problemă mai ales de memorie istorică, iar la acest capitol stăm, desigur, foarte prost în România. Totuşi, până una-alta, realitatea este că principalii actori (individuali și colectivi) ai mineriadei au părăsit de mult scena socială şi politică, iar problemele se pun diferit în ţară. Rămâne însă un aspect cu care suntem confruntaţi azi ca şi ieri şi anume vitalitatea anti-neocomunismului, în bună parte iraţional, la care asistăm la treizeci de ani după implozia regimului comunist. Spun iraţional fiincă principalul acuzat, PSD-ul − care, desigur, în anumite privinţe a preluat ștafeta partidului unic de odinioară − a dus şi duce o politică liberală pe plan economic, atlantistă, tradiţionalistă și în strânsă legătură cu biserica ortodoxă, populistă şi clientelistă, bazată pe corupţie, o politică pe care partidul o afişează fără complexe, chiar dacă în anumite situaţii se prezintă ca fiind de stânga și propune unele măsuri de stânga. Cum poate cineva în asemenea condiţii să critice şi să se opună efectiv unor orientări neoliberale sau reacţionare vizibil nocive când riscă să fie la rândul său asociat cu toate relele fostului regim?
Fiecare ţară din blocul est-european îşi are derivele ei. E suficient să ne gândim la rasismul agresiv și decomplexat din fosta RDG sau la acuzaţiile proferate de conservatorii aflați la putere în Polonia contra lui Lech Walesa (de altfel nici el mai puțin conservator), tratat drept agent comunist la începuturile sindicatului Solidarność . Specificul românesc în materie de anticomunism decurge în bună parte din faptul că acestă ţară a avut procentajul cel mai ridicat de membri de partid şi unul dintre cele mai scăzute de opozanţi şi disidenţi din fostul bloc comunist. Ajung astfel la punctul care mă intrigă în mod deosebit în legătură evenimentele din 13-15 iunie.
Mineriada a avut loc după aşa-zisa golaniadă şi a fost prezentată ca un răspuns față de cea din urmă. După ce i-a taxat de golani, Iliescu i-a acuzat de fascism pe participanţii la manifestaţiile neîntrerupte, începând cu 22 aprilie, din piaţa Universităţii, proclamată «zona liberă de neocomunism».
Având în vedere felul în care au decurs lucrurile în decembrie 1989, Iliescu şi oamenii lui nu aveau cum să nu se sperie şi să nu treacă la ofensivă − cu acordul tacit al majorităţii cadrelor intermediare ale fostului regim care doreau să cadă în picioare şi, eventual, să prospere pe alte căi. În sine, dubla acuzaţie de golani şi de fascişti nu avea nimic surprinzător. Ea făcea parte din registrul moştenit din perioada „eroică”, adică stalinistă. Prima acuzaţie era ridicolă, a doua nu mai puţin imaginară, de unde şi reacţiile cvasi-unanime ale observatorilor exteriori serioşi.
«Avem de-a face cu o încercare de rebeliune de tip legionar. Elemente declasate care au antrenat probabil şi o serie de elemente naive, manevrate de forţe interesate în destabilizarea ţării…», declara Iliescu pe 13 iunie, iar pe 14, adresându-se minerilor : «Mulţumesc tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile, că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească… Aşa cum aţi văzut, de această dată avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste. » Nicio probă nu a fost adusă ulterior în favoarea acestor afirmaţii.
Totuşi, oricât de nefondată era ea, acuzaţia de fascism nu era neapărat gratuită, dar într-un sens cu totul diferit de acela în care a fost prezentată de Iliescu şi de partizanii lui, numeroși în vremea aceea. Neglijat de mulţi pe moment, acest aspect merită examinat mai atent.
Discursul central al lui Marian Munteanu avea accente fasciste, iar tonalitatea generală era marcată de un naţionalism exaltat cu porniri mistice ortodoxe. Ori Marian Munteanu fusese activist comunist în tinereţe şi colaborator al Securităţii, ceea ce foarte puţini ştiau atunci. În plus, tonalitatea generală a spectacolelor din piaţa Universităţii prelungea şi «radicaliza», inversând pe alocuri, mesajul spectacolelor cenaclului Flacăra, animate de Păunescu cu acordul lui Ceauşescu. Această filiaţie, care nu putea să treacă neobservată, a fost oarecum eclipsată de represiunea care a urmat − 746 răniţi şi 6 morţi, conform raportului emis de comisia parlamentară. În schimb, «eroul» (tribunul, iar apoi martirul) golaniadei nu a întârziat să cocheteze efectiv cu legionarii şi să adere la familia de extremă dreapta europeană; ceea ce nu a împiedicat PNL-ul să-l propună drept candidat la alegerile pentru primăria Bucureştiului.
În 1990, prezenţa legionarilor «istorici» pe scena politică era doar simbolică, în timp ce formațiunile politice care se revendicau explicit de la ei erau cvasi-absente şi au rămas până azi relativ marginale. În schimb, trecutul legionar beneficia şi beneficiază şi azi în România de un prestigiu considerabil, legat de succesul răsunător pe care l-a avut această mişcare politică în anii ‘30, de persecuţiile pe care le-a putut suferi sub Carol, Antonescu şi comunişti, asta după o lungă serie de crime comise înante de ianuarie 1941. Pornind de la această dată, impactul politic propriu-zis al legionarilor a scăzut progresiv.
Unde vreau să ajung punând accentul pe acest aspect? Până şi această primă şi unică în felul ei revoltă a românilor contra comunismului şi responsabililor lui s-a dovedit a fi (în parte cel puțin) redevabilă unei forme de opoziţie suscitată, susţinută şi controlată de comunişti înainte de decembrie 1989. Pornind de la o asemenea constatare, amploarea luată de anticomunism într-o țară care a avut procentajul cel mai ridicat de membri de partid şi unul dintre cele mai scăzute de opozanţi şi disidenţi din fostul bloc comunist, nu mai este atât de paradoxală ca la prima vedere. Ce-i de făcut pentru a depăşi această constatare nu chiar încurajatoare?
Mulţi români au tendinţa de a pune pe acelaşi plan comunismul şi fascismul şi de a demonstra, atât cât se poate, că primul a fost mai rău decât al doilea. Nu ştiu dacă mai trebuie reamintite simplificările grosolane şi exagerările nu mai puţin grosolane inerente unui asemenea demers. Mai interesant ar putea fi să se cerceteze cum s-au combinat în trecut, în România forme de comunism şi de fascism în sensul cel mai rău al celor două curente. E suficient pentru aceasta să-ți pui anumite întrebări. Patriotismul cu accente mistice cultivat la cenaclul Flacăra în anii Ceauşescu şi apoi în piaţa «eliberată de neo-comunism» era mai repede comunist sau fascist? Sau şi una şi cealaltă? Mobilizarea clasei muncitoare de către Iliescu împotriva „elementelor fasciste”, printre care figurau, alături de golani, intelectualii şi purtătorii de bărbi, se înscria desigur în tradiţia comunistă, aşa cum au cunoscut-o românii după al doilea război mondial, după ce comuniştii au venit la putere. În schimb, metodele folosite de minerii încadraţi de securişti nu erau ele mai degrabă asemănatoare cu acelea din Germania nazistă în «noaptea de cristal», sau de echipele de «cămăşi negre» ale lui Mussolini? Și, de ce nu, de același gen cu forțele de pararepresiune ale poliției legionare din 1940, așa cum sugerează istoricul Andrei Pippidi?
Poate că răspunsuri mai coerente la asemenea întrebări ne-ar putea ajuta să ne reîmpăcăm cu istoria noastră recentă şi să facem faţă provocărilor cu care suntem confruntaţi astăzi.
Nicolas Trifon
***
Bâta și reversul
Imaginile șocante ale „restabilirii ordinii” de către mineri, reluate pilduitor la televiziune seară de seară, și o senzație de descurajare totală în jurul meu, cu atât mai grea cu cât urma euforiei revoluționare din decembrie 1989, sunt amintirile mele cele mai vii din acel moment. Am rămas cu un sentiment surd, dar puternic, de ostilitate față de mineri, pe care i-am considerat multă vreme după aceea ca pe „colaboratorii” puterii detestate, pentru care nu mai putea exista niciun fel de bunăvoință. Tocmai acest sentiment, împărtășit de mulți români, mi se pare că este una dintre cheile înțelegerii evenimentelor de acum 30 de ani, dar mai ales a urmărilor lor politice și sociale.
Minerii, primii care în 1977 au înfruntat guvernul comunist, au ajuns treisprezece ani mai târziu, dintr-o categorie respectată tocmai pentru rezistența ei în fața puterii, brațul armat al unor politicieni proveniți direct din (și susținuți de) structurile statului ceaușist. Intervenția lor din 1990 a marcat, de fapt, sfârșitul revoluției, dacă înțelegem prin asta sfârșitul speranțelor de a scăpa de vechea nomenclatură, de dominația sa politică, economică și socială. Configurația ideologică și politică părea că se schimbase, însă structurile puterii au rămas, de fapt, aceleași, îmbrăcând destul de repede noua haină procapitalistă. Alianța minerilor cu această putere a fost una înșelătoare, preludiul sângeros al unor prefaceri ai căror pierzători au fost în primul rând minerii și, într-un sens mai larg, muncitorii din România. Astfel că, deși victimele directe ale represiunii acelor zile au fost opozanții regimului, pe termen lung mineriada a dat semnalul delegitimării și slăbirii oricăror forme de organizare a muncitorilor în fața capitalului și a statului.
Atunci când politicienii s-au întors împotriva minerilor, forțând privatizări, concedieri și închideri de mine, măsuri care au făcut în scurt timp din Valea Jiului una dintre cele mai sărace regiuni din țară, foarte puțini s-au solidarizat cu situația celor loviți în plin de aceste „reforme”. Dimpotrivă, mulți au privit aceste măsuri cu satisfacție, ca pe o răsplată binemeritată pentru acele zile cumplite din 1990. Imaginea mulțimilor înarmate cu bâte împânzind străzile Bucureștiului a rămas fixată pe vecie în conștiința colectivă.
Exact pe această reacție au mizat ulterior și guvernanții, conștienți că nimeni nu va ridica glasul împotriva acestor măsuri, oricât de dure sau de nedrepte ar fi fost ele. Dacă politicienii n-au fost nici ei scutiți de ostilitatea unei bune părți a societății pentru violențele din iunie 1990, ei nu și-au pierdut nici legitimitatea, nici pozițiile și n-au fost nici pe departe atât de detestați precum au fost minerii înșiși, cei care au ajuns să deconteze, de fapt, toată grozăvia acelor zile. Soarta lor ulterioară a prefigurat și a ilustrat într-un mod exemplar soarta multor altor muncitori din „perioada de tranziție”, care, fără să poarte direct stigma violenței, au suferit însă de pe urma acelorași politici, pierzându-și nu numai locurile de muncă, ci și capacitatea de a se organiza și de a rezista eficient în fața puterii și a capitalului.
Chemați într-o primă fază pentru a zdrobi violent opoziția, minerii au fost folosiți ulterior pentru a întreține în societate, în sens generic, un difuz sentiment anti-muncitoresc și o suspiciune profundă față de orice revendicări sociale sau în favoarea muncii, oricât de întemeiate ar fi fost ele.
Dacă prima față a noii puteri din România a fost bâta minerilor, reversul ei (nu și opusul însă) a fost tocmai anti-comunismul (în anumite ipostaze tradus direct ca dispreț față de muncitori), folosit ca „berbece ideologic”, dar nu pentru a clarifica un trecut dureros, ci mai degrabă pentru a susține acapararea privilegiilor și a puterii în mâinile nomenclaturiștilor transformați peste noapte în oameni de afaceri și în susținători acerbi ai „pieței libere” și meritocrației.
Dintre moștenirile dureroase ale acelor zile, aceasta mi se pare una dintre cele mai otrăvite.
A. Răvășel
***
Frumoșii învinși?
Mineriada din iunie ’90 se plasează într-un trecut care pare încă palpabil, recent, la îndemâna oricui dorește să-l înțeleagă. Însă clivajul creat între sensul istoric și simbolismul cu care sunt încărcate clipele surprinse pe film este, în acest moment, de netrecut. Mineriada a devenit, practic, un al doilea mit fondator al noului regim, venit să limiteze multe dintre posibilitățile pe care decembrie ’89 promitea să le deschidă. „Căderea cortinei de fier” a fost un eveniment colectiv pentru lumea din afara blocului sovietic, dar fiecare țară din Est și-a avut căderile individuale ale cortinei și discursurile chinuite prin care se căuta o punte spre momentele de început ale statului-națiune. Cazul românesc e caracterizat prin violență, cea din decembrie, șase luni mai târziu, cea din iunie, și prin perioada de incertitudine structurală dintre cele două momente. Retrospectivele anuale dedicate comemorării Revoluției (să îi spunem, momentan, așa și să evităm discuțiile complicate despre ceea ce a fost) o prezintă ca pe un moment de eliberare, cu o încărcătură emoțională enormă, la finalul căreia participanții au pășit spre un viitor al tuturor posibilităților. Pentru mulți dintre cei și cele care au luat parte la aceste evenimente speranțele s-au năruit repede, sub greutatea dezamăgirilor politice, a incertitudinii economice iar, pentru o parte a tineretului care se dorea o voce călăuzitoare înspre acest viitor, sub loviturile minerilor.
Se impune nevoia arzătoare de a nuanța și de a privi lucrurile mai îndeaproape; deși de la an la an ies la iveală noi dosare, mărturii sau amintiri, vedem paradoxal cum totul se reduce la formule identitare simpliste, astfel încât mineriada riscă să fie redusă la formula „momentul în care minerii i-au bătut pe intelectuali”. Nu e un secret (nici nu cred că a fost vreodată) că de ambele părți se găseau zeci, dacă nu chiar sute, de oameni din servicii. Iar PDSR-ul nu părea să îi controleze pe mineri pe atât de strict pe cât și-ar fi dorit. În urmă cu doi ani am citit mărturii despre felul în care Ion Rațiu a stat de vorbă cu minerii. Vechea narativă spunea că le-a ieșit în cale să-i confrunte, însă începem să ne întrebăm dacă nu cumva planul era să profite de agitația creată și să îi convingă pe aceștia să ia parte la o (contra)lovitură de stat, care să îl aducă la putere. E o imagine care contrastează puternic cu aceea a lui Rațiu, calmul apărător al democrației. Probabil că istoricii vor dezbate toate aceste probleme într-un viitor destul de îndepărtat.
Îmi pare lipsită de empatie tendința de a nega tragedia umană ca mod de a exprima dezacordul cu ideile celor care protestau în Piață, mai ales din moment ce acolo erau prezenți oameni cu tot felul de convingeri. Dacă e să încercăm să etichetăm totul, să simplificăm și să punem în cutiuțe delimitate, nu e tocmai greșit să numim tendința generală ca fascistoidă, însă această judecată se lovește imediat de acuza asemănătoare pe care Iliescu a aruncat-o asupra protestatarilor. Firește, nu de acuratețea termenilor era el preocupat, ci ca orice autoritar format în blocul sovietic repeta, mecanic, terminologia sărăcăcioasă pe care o învățase. Te opuneai regimului în vreun fel, erai fascist, deviai de la ortodoxie, erai troțkist, iar cele două de multe ori se suprapuneau. Ne gândim la imaginea fascistului din perioada târzie a regimului național-comunist din România și ne vin în minte personajele din filmele lui Sergiu Nicolaescu, criminalii cu pardesiu de piele. O imagine foarte diferită de tinerii pletoși din piață. În aceste condiții și cu o cultură politică atât de sărăcăcioasă, putem să-i credem pe cuvânt pe cei care au fost acolo și recunoscă că nu înțelegeau dimensiunea mai profundă a unor dintre manifestații.
Iar dacă tragedia umană și suferința sunt evidente, aura de înfrângere proiectată în viitor îmi pare ușor stranie. Chiar dacă Iliescu a rămas cu puterea, ideile pe care le vehiculau „golanii” au învins în cele din urmă, din păcate în forma lor cea mai respingătoare. Și aici nu mă refer la superioritatea lor morală față de ideile PDSR-ului sau la reprezentanța politică, deoarece tot epigonii lui Iliescu și partidul rebotezat, în chip european, PSD au condus mai mereu din ’90 și până azi. Însă neoliberalismul, cu o coloratură naționalistă și religioasă, îmbinat cu fundamentalismul pieței libere, un fel de Reaganism de București, e doctrina care a ghidat toate guvernele și care rămâne în continuare materia intelectuală confuză din mintea politicienilor. Aceeași iubire de Dumnezeu și Piața Liberă o întâlnim la mai toți, indiferent de partid. Iar vina minerilor a fost extinsă asupra tuturor muncitorilor, neputincioșilor și marginalilor. Minerul a ajuns exponentul omului sărac, retrograd (în viziunea ‘intelectualului’), a asistatului social, a celui care, chipurile, votează împotriva interesului său.
Ionuț L. E.
