Mult sânge pentru un strop de siguranță

noiembrie 10, 2020 / #Blog

Trăim într-un secol al păcii false, al războaielor prezente, dar în mare parte absente din experiența zilnică, din viața cotidiană a lumii noastre, a lumii „civilizate”. Uneori se întâmplă mici conflicte, e adevărat, cu consecințe tragice; nu trebuie să le minimizăm, dar ele rămân totuși neînsemnate. Însă „lumea noastră”, această „lume civilizată”, își duce propriul război, uneori declarat, alteori ascuns. Este războiul împotriva terorii, pretextul întunecat din mintea celor care doresc să ucidă în numele siguranței, strașnica minciună a impostorilor și a cinicilor care au ce să piardă — privilegii, poziții în ierarhia socială, această „lume superioară” făurită de sistemul superficial al producției fără margini —, dar și a celor care adoptă, manipulați fiind de o presă instrumentalizată și de un sistem de educație eșuat, sentimentele și discursul brutal al celor dintâi. Este doar un grup de oameni, da, dar care dictează într-o societate ierarhizată, într-o societate în care noi ne facem în primul rând culpabili că o păstrăm ierarhizată. Însă asta e o greșeală în care persistăm de veacuri, deși ultimele secole ne-au prezentat alternative1, atât scrise, cât și trăite. Este o altă poveste, o altă discuție, o păstrăm pentru o altă dată, într-un sertar al memoriei. Înapoi la siguranță, înapoi la sânge.

Cum se manifestă această nevoie, uneori explozivă, alteori mortificantă, de siguranță? Ei bine, cinicii, impostorii apelează la ură, acel sentiment atât de drag celor însetați de putere, iar ura, în zilele noastre, se transmite preponderent prin tehnologie, nu trebuie să negăm acest lucru. Aceste ustensile din silicon, cabluri, curent electric și coduri binare ajung să fie folosite pentru bine — exemple există, nu trebuie să fim pesimiști —, dar și pentru rău. Da, există libertatea aceasta, aceea de a gândi rău (este o realitate!); iar de la gând la acțiune e doar un pas (asta nu realizăm de multe ori). Ei bine, ura activează instinctele primare din noi, iar noi, ca ființe raționale ce suntem, am creat instituții care să-i dea frâu liber. Istoria noastră sângeroasă nu ne-a îndemnat să revizuim și regândim aceste instituții, din contra, noi le-am updatat constant, de la an la an, 2.0, 3.0, 4…, iar ele au ajuns ceea ce sunt în prezent: instituțiile care ne oferă nouă siguranța, acel cuvânt atât de mult distorsionat în penumbre, încât nu ne mai dăm seama când siguranța înseamnă nesiguranță sau nesiguranța înseamnă siguranță. Ne-am pierdut busola din acest punct de vedere. De fapt, au reușit să ne-o strice.

Avem deci instituții, cu ritualuri, cu simboluri de putere, cu grade de comparație și divizare, tot ce trebuie pentru a crea structuri ale îndobitocirii și disciplinei, ale ordinelor și crimei organizate. Cum se numesc aceste instituții? Nu contează, sunt instituții cu un singur țel: siguranța. A cui? Cum a cui? A națiunii. Siguranța națională. Nu, nu siguranța noastră, a mea și a ta, a celor care trăiesc, a celor care muncesc și iubesc, pe scurt, a celor în viață, ci a națiunii, a cărei reprezentant este statul, acea suprastructură cu propria identitate și cu reflexe autoritare, care ar trebui să ne îngrozească. Dar nu, statul vorbește în numele nostru, deși nu-l cunoaștem sau îl știm vag, de la distanță, ca pe un străin de care nu vrei să te apropii. El ia decizii, el ne convinge, el ne spune cine sunt aceia pe care trebuie oficial să-i urâm, el este interfața centralizată a cinicilor, a impostorilor menționați mai sus. Și tot el este cel care execută, prin instituțiile de siguranță. Și execută, și execută, fără ca noi să aflăm, departe de lumea noastră, de simțurile noastre oricum adormite. O face în largul mărilor, o face la periferii, o face în alte zone geografice, unde sub masca siguranței de acasă se află mercenarul, iar lumea suferă.

Cine suferă? Ei. Cine sunt Ei? Imigranții, refugiații, nedoriții, dușmanul, desigur. Din interior, dar cel mai adesea din exterior, unde se cuvine să rămână, zice statul. Și ca să se asigure de această distanțare de Ei, statul creează borne, frontiere, diviziuni imaginare și reale, încărcate cu simboluri (cum altfel ar putea manipula, dacă nu prin simboluri și discurs?), pe care le păzește apelând la instituțiile de siguranță. Prin arme, prin ordine, prin execuție, aceștia lovesc și omoară cu sânge rece, nu pe cei care fac parte dintr-un alt sistem de siguranță, ci oameni ca mine și ca tine (sânge, inimi, creiere, membre, la naiba, ce avem noi, au și ei!), care fug din geografiile lor de prea multă „siguranță”. Fug și fug, îndură și îndură, parcurg sute, mii de kilometri, distanțe infernale, pe care noi le facem într-o clipită cu mijloacele noastre „sigure” de transport . Ei parcurg drumuri prăfuite sau înglodate, îndură frigul, căldura, toate răzbunările naturii pe care tot noi „civilizații” o batjocorim, își asumă riscurile clandestinității, ilegalității, pe mare, pe uscat, uneori și în aer, și le asumă, nu au ce face, își părăsesc căminele, comunitățile, tot, sperând să ajungă la o destinație ideală, refugiul. Da, asta caută, refugiu.

Însă instituțiile de siguranță nu-i privesc ca pe niște refugiați. Ei sunt altceva, iar acest altceva trebuie definit, altfel nu este „sigur”. Îi analizează, îi clasează, îi trec prin furcile caudine ale birocrației în speranța că vor găsi temeiul legal (atenție, nu moral!) de a-i încarcera, deporta, extirpa din sânul societății „sigure”. Însă ei nici nu ajung să interacționeze cu societatea „sigură”, ei așteaptă luni, uneori ani, la periferie, în condiții inumane, lipsiți de cele necesare vieții, de comunitate, de orice poate constitui o urmă de viață decentă. Își așteaptă cu frică și nerăbdare sentința, care de cele mai multe ori este una vindicativă.

Unora li se dă voie să treacă granițele, să găsească refugiul. De ce? Pentru că avem nevoie de oameni. Lumea „civilizată” este perpetuată prin exploatare (mai ușoară decât în alte părți ale lumii, e drept) dar tot prin exploatare și cineva (nu-i așa?!) trebuie să și fie exploatat. Nu noi, că noi suntem „civilizați”. Ei. Sunt servitorii de care avem nevoie pentru a ne păstra superioritatea, deci avem nevoie de unii dintre ei. Dar oare trăiesc alături de noi? Nu, trăiesc în periferii, după cum am mai zis, la marginea „civilizației”. Trăiesc cu firimituri, cu resturile noastre, trăiesc cu ura și cu disprețul cu care-i hrănim în fiecare zi. Dar ura naște ură, acest dispreț naște dispreț, iar toate acestea duc uneori la răzbunare, violentă, în numele lui… Găsiți voi pe cineva, oricine, violența nu are nevoie de prea multă rațiune, are nevoie de sentimente. Imaginile cu ei apar atunci în media, pe prima pagină, doar atunci când ura lor devine răzbunătoare, iar în aceste momente vedem tragedia și mizeria „siguranței” noastre, cum e ea păstrată, costul plătit, sângele vărsat, viețile pierdute. Nu, nu ale noastre, ale lor. Ei sunt cei care suferă.

Pe unii dintre noi ne cuprinde rușinea, altora doar li se intensifică ura; n-ai ce să le faci, i-a cuprins complet, ca un cancer în ultimul stadiu, deși leacul există (acesta e paradoxul!). Și uite așa zilele trec, cercul se închide mereu, tragediile se repetă, viețile se sting și te întrebi, cel care citești aceste rânduri, la fel ca și mine: Oare trocul acesta „sânge pentru siguranță” este bun? Să curmi vieți pentru liniște. Diavolul (sau cine vreți) râde în aceste momente!

P. A.

1 Vezi Murray Bookchin, To Remember Spain, unde sunt descrise structurile colectiviste și libertar-sindicaliste funcționale în timpul Războiului Civil Spaniol (iulie 1936 – aprilie 1939).

Newsletter