„În anumite circumstanțe – în Occident la fel ca și în „lumea a treia” – marxism-leninismul putea fi o armă eficace pentru cei oprimați, victime ale nedreptăților perpetuate de reprezentanții puterii politice, economice și simbolice… Același marxism-leninism, aflat de această dată în slujba puterii, s-a dovedit a fi și mai eficace în reducerea la tăcere a celor asupriți, oprimați, revoltați de nedreptăți. Pentru acest motiv nu puteam fi marxist, nici leninist și am devenit anarhist. (…) Contenciosul între libertari și cei care se revendică de la Marx va continua atâta timp cât aceștia din urmă nu își fac doliul noțiunii leniniste de avangardă și nu își clarifică relația cu statul. Din două, una: ori comunismul va fi libertar, ori vom asista la o nouă formă de dictatură cu veleități totalitare.” (Nicolas Trifon)
***
Nicolas Trifon, libertar plecat din România în 1977 și stabilit la Paris, a avut un parcurs (personal și politic) diferit de cele cu care suntem îndeobște familizarizați, mai ales în perioada Războiului Rece, marcată la noi de lipsuri, izolare și represiune, dar și de polarizarea înșelătoare a soluțiilor și perspectivelor. Nu de puține ori vocile contestatarilor sau opozanților au fost folosite, la noi și aiurea, pentru a legitima, prin contrast, modelul politic și social „opus”. Nu este de mirare pe de altă parte că, în general, s-a dat foarte puțină atenție celor care, condamnând ferm dictatura și injustiția, refuzau să aleagă docili între soluțiile „ready-made” disponibile. Tocmai de aceea, parcursul lui Nicolas Trifon este unul interesant. El pune la îndoială dihotomiile simpliste și dogmatice cu care suntem, poate, atât de obișnuiți în România și care, după 1989 au ținut (și încă țin) loc de discurs sau de dezbatere politică și intelectuală.
De altfel, sfârșitul anunțat al istoriei, odată cu prăbușirea „cortinei”, nu a mai venit, iar era de prosperitate și echitate promisă de îmbrățișarea modelului capitalist se lasă încă așteptată. Termeni ca libertate, drepturi sau democrație au fost între timp cooptați aproape total, fiind goliți de conținut și împăiați, simple trofee inofensive la butoniera „pieței libere”. Doar stafia comunismului mai bântuie, zice-se, setoasă de sânge și întorcându-i din drum pe toți rătăciții care mai au încă îndoieli în legătură cu victoria libertății în „cea mai bună dintre orânduirile posibile”. În același timp, vechea dominație a „birocrației roșii” a supraviețuit aproape intactă schimbărilor de regim. Ea s-a convertit, firesc și fără prea mari poticneli, în autoritatea „pieței libere” − pe care puțini au avut îndrăzneala s-o conteste −, fără ca structurile efective ale puterii și privilegiului să fie cu ceva afectate. Soluția eliberatoare s-a dovedit din nou, ca de atâtea alte ori, doar o altă cale către servitute pentru cei mulți. Iar cei care au refuzat să aleagă, „refractarii”, cei care, angajându-se critic în lupta socială, n-au „aderat la nimic” (după o celebră vorbă istratiană), au rămas, azi ca și ieri, la fel de puțin auziți. Este și cazul lui Nicolas Trifon.
***
Interviurile cu Nicolas Trifon sunt o lectură pasionantă. De la evocarea primilor ani petrecuți în România și a primelor „ieșiri din rând”, la activitatea militantă din Franța și implicarea în grupul „Iztok”, ori la călătoria în Polonia și legăturile, nu lipsite de riscuri uneori, cu opozanții regimurilor din Est, istorisirea, bogată în observații și detalii, poate fi citită și ca o suită de tablouri, care ne descoperă amănunte și perspective de multe ori noi și surprinzătoare. Parcurgerea acestori evocări poate fi deosebit de instructivă pentru oricine își dorește o perspectivă ceva mai nuanțată și, în același timp, mai cuprinzătoare asupra istoriei recente.
Primele două interviuri au fost realizate în 2012. Unul dintre ele a apărut în revista Anarhia, iar mai apoi a fost tradus în limba germană, în revista Bună. Cel de-al treilea, dedicat revistei Iztok, a apărut inițial în 2007 și a fost tradus de noi din limba franceză. Ultima parte a antologiei cuprinde discuția pe care am purtat-o cu Nicolas Trifon în luna aprilie a acestui an.
Am socotit de un interes deosebit și includerea în volum, ca anexă, a unui manifest tipărit de grupul „Iztok” în Franța și apărut inițial în 1981, în limba română. Acest text, care făcea parte dintr-o broșură care mai conținea revendicările lui Vasile Paraschiv și „chemarea de la Gdansk”, venea pe fondul măsurilor de austeritate din România, dar și al contestărilor tot mai numeroase ale puterii, venite din partea muncitorilor. Manifestul, din care au ajuns puține exemplare în țară, se intitula „Ce vor anarhiștii?”. Textul acestei inedite broșuri a fost preluat din revista Anarhia, unde cei interesați pot găsi un întreg dosar dedicat grupului „Iztok”, lui Nicolas Trifon și propunerilor muncitorului Vasile Paraschiv.
Dincolo însă de istoriile, portretele și tablourile zugrăvite, interviurile cu Nicolas Trifon spun și o altă poveste, la fel de importantă poate, deși o fac într-un mod indirect. Este însăși povestea realizării acestei colecții de interviuri și a surprinzătoarei (re)găsiri între mai multe generații de libertari care a prilejuit-o. Alcătuită, paradoxal cumva, tocmai într-o perioadă a izolării, restricțiilor și distanțării, colecția e rodul unei munci colective care a rețesut toate aceste „fire” libertare laolaltă și la care ne bucurăm că am putut lua parte.
