Pagini Libere

Solidaritate cu Alfredo Cospito aflat de 120 de zile în greva foamei

Alfredo Cospito e un anarhist italian aflat din 20 octombrie 2022 în greva foamei, pentru a protesta împotriva închisorii pe viață și a regimului de izolare în care se află, denumit 41bis. Starea sa este critică, acesta riscând în orice moment să cedeze fizic.

Atât în Italia cât și în întreaga lume, din Europa până în America Latină, se înmulțesc zilnic demonstrațiile și acțiunile de solidaritate cu lupta sa. După o perioadă îndelungată în care, prin ziduri înalte de tăcere, s-a încercat prevenirea unei dezbateri periculoase – pe care nici măcar pereții de ciment nu au putut s-o oprească –, mass-media n-a mai putut ignora presiunea crescândă și a început să documenteze cazul. Confruntați, de asemenea, cu o presiune din ce în ce mai mare, guvernul și ministerul justiției au răspuns agresiv, numindu-i pe protestatari „teroriști”, răspândind știri false despre starea lui Cospito și reinterpretându-i protestul drept o „amenințare” în fața căreia nu ar fi dispuși să facă nicio concesie.

Alfredo Cospito se află în închisoare de zece ani. Cea mai mare parte din timp și-a petrecut-o într-un regim de înaltă securitate. A fost condamnat în 2022 la închisoare pe viață, fără posibilitatea de a fi eliberat condiționat, pentru comiterea, în 2006, unui atac cu două pachete explozive împotriva unei academii de poliție. Acțiunea sa nu a avut ca scop și nici ca rezultat rănirea sau decesul cuiva, însă a fost clasificată drept „un atentat împotriva siguranței statului”. Ca urmare, Cospito fost condamnat să moară în închisoare. Cu sprijinul fostului ministru al justiției, Marta Cartabia, a fost închis sub regimul 41bis. I s-au tăiat toate legăturile cu lumea exterioară, fiind astfel împiedicat să-și răspândească ideile din închisoare; ceea ce făcea trimițând articole pentru blogurile și revistele anarhiste.

Regimul 41bis a fost introdus între anii ‘80-‘90 pentru a-i împiedica pe șefii mafiei să mențină relații cu lumea din afară, într-o perioadă marcată de asasinate la nivel înalt. Măsura a fost prezentată drept temporară, însă în scurt timp ea a devenit permanentă. Recent, a fost modificată pentru a fi extinsă și la persoanele acuzate de terorism. În jur de 750 de persoane se află în regimul de detenție 41bis: sute de presupuși mafioți, dar și câțiva militanți ai brigăzilor roșii comuniste. Acum, pentru prima dată, se află și un anarhist.

Regimul 41bis înseamnă tortură: 22-23 de ore de izolare într-o celulă de câțiva metri pătrați, adesea sub pământ și cu ferestre acoperite. Timpul petrecut în aer liber și la socializare cu alți deținuți este drastic limitat; supraveghere non-stop; limitarea întrevederilor cu membrii familiei la o vizită pe lună, în spatele unui geam de sticlă. Controlul e-mail-ului, restricții privitoare la obiectele personale și chiar la cărți și fotografii. Nimic de făcut, nicio activitate. Sunt persoane care trăiesc sub regimul 41bis de peste 20 de ani.

În mod cert, aceste măsuri au puțin de-a face cu tăierea legăturilor cu organizațiile criminale, ci sunt mai degrabă menite să-i chinuie și să-i distrugă pe deținuți, provocându-le vătămări fizice și psihice semnificative. Se numește deprivare senzorială. Scopul nedeclarat (și totuși cel mai evident) al 41bis este împingerea persoanei încarcerate spre delațiune, deschizând astfel calea pentru mai multe arestări, dar și pentru justificarea folosirii regimului în continuare. Singura modalitate de a scăpa este colaborarea.

Apărătorii sistemului democratic de justiție au atras atenția asupra neconstituționalității acestui regim, care se opune principiului reeducării și reintegrării în societate a deținuților, așa cum prevede constituția. Două sentințe ale Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă acest lucru, de parcă mai era nevoie.

În războiul pe care statul spune că-l poartă împotriva mafiei, nu este permisă nicio chestionare a metodelor, a intențiilor sau a rezultatelor obținute. Societatea italiană a fost atât de pătrunsă de retorica legalității ca formă de justiție și de modul în care statul definește mafia și anti-mafia, încât oricine încearcă să discute legislația anti-mafie ori să arate ipocrizia instituțiilor și erorile sistemului de justiție/injustiție e imediat delegitimat și redus la tăcere. Cel puțin până acum.

Alfredo Cospito este unul dintre cei care n-au acceptat să fie simpli pioni în acest joc. Protestul său extrem nu a fost inițiat doar pentru sine, ci vizează abolirea regimului 41bis, dar și a pedepsei pe viață. În ultima sa declarație în instanță, Alfredo a spus: „Nu accept și nu renunț. Îmi voi continua greva foamei până la ultima mea suflare, pentru a face ca lumea să afle despre aceste două modalități oribile de represiune din Italia”.

Decizia lui fermă, dar și a altor prizonieri care s-au solidarizat cu el și au început și ei greva foamei, nu lasă loc indiferenței. Dacă lupta pentru desființarea regimurilor speciale de detenție se desfășoară deja de ani de zile în Italia, greva lui Cospito a dus discuția înspre părți ale societății care înainte își permiteau să închidă confortabil ochii. Acum nimeni nu mai poate spune că nu (se) știa.

Mulți dintre cei care fac apel la renunțarea la regimul 41bis pentru Alfredo se concentrează pe disproporționalitatea dintre fapte și sentință, evocând câteva dintre cele mai infame masacre din istoria Italiei, făcute de mafie sau de extrema dreaptă, și ai căror responsabili nu au primit aceeași pedeapsă. Mulți solicită guvernului să acționeze cu compasiune și umanitate în cazul său particular, fără a pune sub semnul întrebării întregul aparat de justiție care a permis ca lucrurile să ajungă până aici.

Statul l-a condamnat deja pe Alfredo la moarte. Realitatea este că în ultimii ani, trei prizonieri au murit în greva foamei în Italia. Au existat sute de sinucideri în închisori, crime și câteva asasinate bine documentate, efectuate de poliția închisorilor; ultimul chiar în timpul pandemiei de covid, când protestele cu privire la condițiile din închisori au fost reprimate cu brutalitate. Aproape nicio știre despre aceste evenimente nu a apărut în spațiul public, iar mass-media mainstream a descris revoltele ca mișcări influențate de mafie pentru a obține reduceri ale sentințelor. O tăcere grea s-a lăsat asupra acelor morți, în timp ce gardienii au fost achitați, iar procesele lor s-au desfășurat departe de ochii publicului. La toate acestea trebuie să adăugăm și decesele din lagărele de detenție pentru migranții fără acte: bătăi, sinucideri, incendii, otrăviri. Nu e vorba aici de un caz unic în Europa ori de o problemă strict italiană.

În ciuda perdelei de fum pe care mass-media de stat încearcă s-o aștearnă peste ochii publicului atunci când se plânge isteric de pericolul născocit al „anarho-mafiei”, ceea ce devine din ce în ce mai limpede – mulțumită mass-media independente și acelora care încearcă să ne trezească gândirea critică – e că sentința lui Alfredo pavează calea spre un prezent și un viitor înfricoșător. Acum că liderii legendari ai mafiei au fost prinși, măsurile represive gândite pentru ei nu vor fi probabil respinse, ci aplicate extins, incluzându-i și pe oponenţii politici ai guvernului, desemnați drept „terorişti”. Chiar în acest moment, în Italia, sindicaliștii, colectivele pentru dreptul la locuire și activiștii de mediu sunt acuzați de formarea de organizații criminale, urmând pedepse grele.

Este necesar, în aceste condiții, să luptăm în continuare alături de Alfredo până la abolirea 41bis și a detenției pe viață, împotriva tuturor închisorilor, pentru libertate!