În România, Antifa şi anarhiştii sunt de regulă un non-subiect. Excepţie fac rapoartele ocazionale ale SRI, precum şi summit-ul NATO la București din 2008, când jandarmii au bătut preventiv 60 de tineri români şi străini, ca să se asigure că nu deranjează festivităţile. Deşi la 6 ani distanţă Jandarmeria a fost găsită vinovată pentru abuzul de putere de atunci, consecinţele (de lungă durată) le-au suferit doar tinerii agresaţi.
De regulă, în România se vorbeşte de anarhişti doar când se caută un ţap ispăşitor pentru orice e incomod puterii la momentul respectiv. Mărturie stau rapoartele SRI din ultimele decade. În 1995 acestea puneau la grămadă anarhiştii, sataniştii, rasiştii şi fasciştii. În 2002-2003, anarhiştii erau militanţii anti-globalizare. Odată cu Roşia-Montană începe să se vorbească de eco-anarhişti, apoi în cadrul mişcărilor de dreapta #Rezist (anti-corupţie şi anti-PSD), tot anarhiştii sunt de vină pentru turbulenţe.
De obicei noțiunea este folosită ignorându-se specificul ei politic, pentru a fi instrumentalizată mai apoi convenabil, în funcție de interesul de moment al vorbitorului. Această instrumentalizare este facilă atunci când istoria anarhistă, atât cât a existat ea în România, este încă necunoscută şi puțin accesibilă. În schimb, în uzul comun s-a încetăţenit asocierea anarhismului cu ideea de haos, dezordine, dezorganizare sau chiar violenţă arbitrară. E suficient să ne uităm la definiţiile din DEX /MDA2 (2010):
anarhie sf 1. Dezordine produsă într-un stat prin lipsa de guvernământ sau prin slăbiciunea celor care guvernează. 2 Lipsă a unei puteri, a unei conduceri. 3 Dezorganizare. 4 Lipsă de supunere față de legi sau de autorități.
Interesant de remarcat, totuşi, este că Dexonline.ro include şi definiţii dintr-un dicţionar din primii ani ai regimului comunist – DLRLC (1955-1957), când Republica Populară Română, cum era oficial denumită atunci, era încă sub influenţă sovietică. Prin urmare, pe Dexonline.ro găsim și definiţiile ostile la adresa anarhiştilor ale comuniştilor etatişti, care susţineau dictatura proletariatului sub conducerea partidului comunist. În dicţionarele vremii, anarhismul era asociat cu mica burghezie, cu capitalismul şi exploatarea, fiind deci considerat o piedică în calea revoluţiei socialiste:
ANARHÍST, -Ă, anarhiști, -ste, s. m. și f. Noi vedem în anarhiști adevărați dușmani ai marxismului STALIN, O. I 301 ♦ (Adjectival) Noi nu sîntem utopiști, noi nu «visăm» să ne lipsim dintr-o dată de orice cîrmuire, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînțelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului, sînt absolut străine de marxism, servind de fapt numai pentru amînarea revoluției socialiste pînă în ziua în care oamenii se vor fi schimbat. LENIN, STAT. REV. 58.
ANARHÍSM s. n. Concepție politică mic-burgheză care, sub lozinca mincinoasă a desființării oricărei puteri de constrîngere a societății asupra omului, se ridică de fapt împotriva revoluției socialiste și a dictaturii proletariatului.
ANARHÍE s. f. Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos, caracteristică într-o țară, într-o instituție etc., în regimuri bazate pe exploatare; nesupunere, indisciplină a individului față de o colectivitate organizată. ♦ Stare a producției, proprie regimului capitalist, în care, din cauza proprietății private asupra mijloacelor de producție, activitatea de producție socială este neplanificată și nedirijată, ducînd la crize periodice și la șomaj.
Pe una dintre paginile dexonline, chiar jos de tot, la coadă, apare şi sinonimul „libertar”, cu menţiunea „rar”. Aceste definiţii ne arată că, în uzul comun, anarhismul este ceva rău, un duşman de oriunde ai privi de pe spectrul politic, de la dreapta la stânga. Este cel puţin curios că sunt citate toate definiţiile, fie ele ideologice sau depolitizate, mai puţin originile filosofiei anarhiste. Această ocultare continuă a gândirii libertare, a reprezentanţilor şi istoriei ei, face uşoară instrumentalizarea conceptului şi face ca anarhiştii să fie ţapi ispăşitori facili pentru oricine, fie că e la dreapta, stânga, sau în aşa-zisul centru. Pentru că, într-o oarecare măsură, anarhismul respinge însuşi tradiţionalul spectru politic. Se poziţionează critic şi, deci, incomod faţă de orice sistem care îşi propune să cucerească puterea, să o centralizeze şi să institutie ierarhii care reproduc inevitabil violenţa structurală în diferitele ei forme. De altfel, așa cum remarca și Kropotkin la un moment dat, anarhiștii nu susțin dezordinea sau haosul, ci contestă ordinea socială bazată pe constrângere, violență și ierarhie. Ordinea socială, spun libertarii, nu trebuie și nici nu poate fi redusă la autoritate, coerciție și privilegiu, oricare ar fi justificarea acestora. Asta i-a făcut, se pare, puțin simpatici pe anarhiști în ochii deținătorilor puterii în general.
***
Despre anarhişti a început să se vorbească din nou şi anul acesta, ca urmare a războiului dus de Trump împotriva lor, sau mai degrabă împotriva oricui critică sistemul din care acesta face parte. În imaginile de mai jos, care reprezintă o căutare a cuvintelor „Antifa” şi „anarhist” în postările Facebook din România în cursul unui an de zile (din august 2019 în august 2020) vedem tocmai această linişte generală, întreruptă de dispute politice numai bune de scos la înaintare veșnicii ţapi ispăşitori, anarhiştii, pentru a justifica intervenţiile violente ale puterii sau pentru a delegitima nemulțumirea populară.
Graficele de mai jos ne arată că singurul moment în care Antifa a devenit un subiect în România a fost între 31 mai şi 6 iunie, adică fix când a început Trump cruciada împotriva antifasciştilor pe care i-a învinovăţit pentru escaladarea protestelor #BlackLivesMatter, ca urmare a uciderii lui George Floyd de către poliţişti. Unii protestatari au început să incendieze clădiri sau maşini, să fure din magazine şi să dărâme sau să acopere cu grafitti statui ale liderilor politici și militari ai Statelor Confederate, ca acţiune antirasistă radicală. S-a ajuns aici după multă furie cumulată, pe fondul rasismului instituţionalizat, a discriminării şi abuzurilor zilnice, dar și a brutalităţii repetate şi nepedepsite a poliţiei, care a ucis mai multe persoane de culoare în ultimii ani. Tocmai aceste cauze sunt uitate sau invizibilizate atunci când Facebook şi centrul liberal critică laolalta, nediferențiat răspunsul violent al unora dintre protestatari şi când îl pun în aceeaşi oală cu violenţa instituţionalizată sau cu acțiunile suprematiștilor albi.
Simţind că a scăpat lucrurile de sub control şi fără a avea vreo soluţie reală pentru revendicările protestatarilor, pe 31 mai Trump îşi exprima intenţiile de a declara Antifa grupare teroristă, găsind astfel ţapul ispăşitor şi pretextul pentru a legitima intervenţiile în forţă şi abuzurile ulterioare ale „forţelor de ordine”. Acest lucru s-a întâmplat încă de la începutul lui iunie.
Antifa a devenit un subiect în România doar când l-a făcut Trump un subiect. Până atunci s-a vorbit doar de „anarhişti”, ceilalţi suspecţi de serviciu, şi fără legătură cu evenimentele din America. Asta se vede tot din graficele alăturate unde, poate surprinzător, vedem că despre anarhişti s-a vorbit în România tot 2020, dar la jumătatea lunii mai (17-23 mai), când George Floyd încă trăia. Preocupările noastre erau altele.
Dacă ne uităm care erau cele mai vizibile postări despre anarhişti la început de mai, vedem că ele proveneau în mare parte de la jurnalistul Grigore Cartianu, care se dovedeşte a fi un fan consecvent al folosirii etichetei de anarhist după definiţii schimbătoare, fanteziste. În caz că nu-l mai ştiţi, Cartianu s-a perindat pe la Naşul şi Adevărul, şi de câţiva ani a înființat ziaristii.com. Pe 21 mai Cartianu scria pe Facebook despre faimosul scandal de la Kaufland, care s-a dovedit apoi că a fost regizat: „Provocator profesionist sau simplu teribilist? În orice caz, anarhist” – postare cu peste 400 distribuiri. Şi cu numai o zi înainte, acelaşi Cartianu îl numea anarhist pe… Arhiepiscopul Teodosie: „Șpagoveanu e dracu’ gol! N-are nimic sfânt în el! Anarhist în sutană. Parcă-i învârte cheița Patriarhul Chiril al Rusiei…”.
Dacă nu ne-am convins încă despre originalitatea definiţiei cartieneşti a anarhismului, poate ne va convinge postarea lui din 16 mai, despre „Cataramă, miliardarul anarhist” (devenit mai apoi „turnătorul anarhist”) care vrea să se infecteze cu COVID şi „Instigă lumea la proteste ilegale, cu iz rusesc”, sau postarea din aceeaşi zi despre George Simion, liderul Partidului unionist AUR (Alianța pentru Unirea Românilor): „Un anarhist cu comandă dubioasă” de la Moscova, suspectează detectiv Cartianu.
Şi pentru Vlad Alexandrescu de la USR, preocupat şi el de „propaganda pro-rusă”, anarhiştii sunt tot cei aflați la putere, chiar în Parlament – „Tăriceanu, acest anarhist liberal de stânga”, criticat aspru pentru că „liberalul PSD-ist” ar fi susţinut ca, pe timpul pandemiei, statul să acorde anumite scutiri de taxe.
Un alt moment în care eticheta de anarhist e scoasă la înaintare e între 12-18 iulie, tot fără legătură cu evenimentele din SUA. Acelaşi Cartianu este acum preocupat de „protestul anarhist, anti-mască, din Piața Victoriei” şi rolul lui Mugur Mihăiescu, pe care-l suspectează că „joacă într-o regie rusească”. Ironia face că protestul era organizat, printre alţii, de Iosefina Pascal, care după protestele din Bucureşti (Black Lives Matter şi cel privind interzicerea referirilor la identitatea de gen) posta o mostră bună de rasism, transfobie şi hate-speech extrem faţă de participantx şi faţă de antifascismul reprezentat de steagul lor. Postare preluată, desigur, pe grupurile QAnon sau ale dreptei conservatoare şi ultranaţionaliste.
Tot din seria politicienilor anarhişti, de care se pare că nu ducem lipsă, Luju.ro scria despre Ludovic Orban – „UN ANARHIST ÎN FRUNTEA ROMÂNIEI”, referindu-se la îndemnul primului-ministru de a nu ţine cont de decizia CCR prin care s-a constatat că internarea forţată în spitale a persoanelor depistate pozitiv cu COVID-19 este neconstituţională.
În aceeaşi notă, de la pagina Monitorizare şi Combatere Antiromânism aflăm că „anarhiştii” din Piaţa Victoriei sunt de fapt dirijaţi de cei din Parlament: „În spatele anarhiştilor rezist se ştie că este usr-plus, cu tot desantul de ong-uri finanţate de Soroş”.
Alte referiri populare privind „anarhiştii” în ultimele luni au venit de la Alternativa Dreaptă, într-o postare care face apologia conservatorismului, sau de la Ortodoxia Tinerilor, supărată că anarhiştii şi neo-marxiştii „ataca brutal biserici creștine”.
***
Deci, dacă în SUA anarhiştii sunt protestatarii Black Lives Matter, pe Facebookul din România ei sunt în primul rând parlamentari, guvernanţi, preoţi, oameni de afaceri milionari, în genere oameni în poziţii de putere, privilegiu şi autoritate, şi de regulă, de… dreapta ¯\_(ツ)_/¯. Cel puţin asta ne arată discursurile cele mai vizibile şi influente din social media, şi care vin tot din preajma cercurilor de putere (politicieni, jurnalişti, biserică, oameni conectaţi cu sistemul de justiţie). Acest lucru face cât se poate de vizibil modul în care golirea de sens şi de conţinut politic a ideii de anarhism şi reducerea la înţelesul său din dex, lipsit de nuanțe – haos, dezordine – face loc instrumentalizării sale. Astfel, anarhiştii devin sperietori convenabile și ţapii ispăşitori perfecţi pentru orice. Lipsa de cultură politică şi istorică face posibile astfel de discursuri ideologic aberante, oximoronice, care vorbesc despre anarhişti ca despre oameni de afaceri milionari sau aflați în funcţii de putere şi guvernare, atunci când nu sunt de-a valma „sataniști”, neo-marxiști, conspiraționiști sau… episcopi. Tot un drac.
Însă aceste discursuri aberante nu sunt cu totul inocente politic, deși în mare parte pornesc de la o doză serioasă de ignoranță. Întreținerea confuziei, crearea unui monstru nevăzut și greu de definit, a unei amenințări constante de care apărătorii ordinii ne vor păzi, sunt căi de a justifica represiunea împotriva opozanților politici și de a absolvi de orice răspundere chiar structurile puterii. Când începe să se vorbească despre anarhiști foarte mult și în toate direcțiile, e bine să ciulim cu toții urechile pentru că, de fapt, nu despre anarhiști este vorba, ci despre întreținerea un climat social de ostilitate și frică, dar și despre demonizarea oricărei disensiuni, a oricărei opoziții sau alternative la discursurile dominante.
A.M.
Articolul de faţă este a doua parte dintr-o serie de texte şi analize despre anarhişti și felul în care sunt aceștia prezentați în media și discursurile politice. Prima parte: Despre Violenţă, de la Dreapta la Stânga (fără a exclude Centrul). De ce restricţionează Facebook paginile antifasciste
