Locuirea solidară, o alternativă la criza locuirii: Vrijcoop.

martie 22, 2021 / #Blog

Vrijcoop este o rețea de locuințe cu chirie din Olanda, fondată în 2015. Scopul rețelei este asigurarea locuirii solidare pentru toate proiectele care o alcătuiesc și membrii acestora. Ideea și nevoia locuirii solidare s-a născut, pe de-o parte, din istoria mișcării de squatting, care și-a propus să transforme imobilele abandonate, goale în spații comunitare și colective, prin reintroducerea lor în circuitul cultural, comunitar și/sau locativ; iar, pe de altă parte, din recunoașterea tendinței pieței din Olanda de a deveni tot mai puțin dispusă să ofere locuințe echitabile și sigure. Locuirea solidară pe baza modelului Vrijcoop înseamnă că locuințele cu chirie din rețea sunt administrate după cum le convine cel mai bine celor care le folosesc. Și asta se întâmplă în așa fel încât casele afiliate rețelei de locuințe cu chirie nu mai pot fi revalorificate pe piața imobiliară. Vrijcoop (după modelul Mietshäuser Syndikat din Germania) previne vânzarea și recomodificarea locuințelor. Astfel chiria capătă un sens nou: ea nu mai contribuie la creșterea averii proprietarilor privați, care chiar și când vine vorba de locuirea oamenilor își urmăresc propriile interese, ci devine o contribuție la un bun comun, fiind investită în menținerea locuințelor deja existente în cadrul rețelei și pentru susținerea unor proiecte noi. 

Interviul a fost realizat în cadrul Atelierului de Solidaritate ca parte a seriei de interviuri cu membrii cooperativelor sau rețelelor de locuințe cu chirii. Scopul seriei este popularizarea cooperativelor de locuire din Europa. Atelierul de Solidaritate este o inițiativă autoorganizată, un atelier în naștere, cu membrii din Cluj și Ținutul Secuiesc, și care – pe termen lung – țintește crearea unui model de cooperativă de locuințe cu chirii în România. Vezi și interviul nostru cu o membră al rețelei Mietshäuser Syndikat aici

Zsolt Levente Dobrai: Să începem cu o scurtă prezentare. Ai putea să ne rezumi care e relația ta cu mișcarea pentru locuire și la ce proiect lucrezi momentan în cadrul Vrijcoop?

Jan Geurtsen: Mă numesc Jan Geurtsen. Trăiesc în Amsterdam de câteva decenii. În acești ani am văzut cum situația locativă devine tot mai dificilă. În ultimii 15 ani am participat la procesul de obținere de spații pentru diferite colective ca scop în sine. În anii precedenți, ca activist, vedeam locuirea colectivă ca parte a unei mișcări mai generale pentru justiție locativă, la a cărei extindere contribuiam prin ocuparea de imobile. Acum sunt convins că locuirea e mult mai importantă decât atât. Sloganul folosit în munca socială, „locuirea pe primul loc”, este aplicabil și în privința activismului. Orice inițiativă în direcția construirii unei societăți puternice își are punctul de pornire în siguranța locuirii, inclusiv pentru mișcare și pentru munca acesteia. Deci, da, sunt de părere că soluțiile nu vin de sus. Sistemul politic e constrâns să facă ceva abia dacă e confruntat cu un exemplu care funcționează, nu implorând soluții. Îmi sunt foarte simpatice mișcări ca Right to the city [Dreptul la oraș], însă cred că trebuie să începem de mai de jos, de la solidaritatea comunitară și reciprocă.

Ai putea să ne spui în câteva cuvinte care e istoria mișcării de squatting* din Amsterdam? Pe pagina voastră am citit că în 2003 din 20 de ocupări, 9 au fost cu succes. Tot acolo am citit că în Olanda ocuparea imobilelor abandonate a fost până la urmă criminalizată. Când și cum s-a întâmplat asta? Cum poate mișcarea supraviețui în asemenea circumstanțe?

Deși am fost implicat în mișcarea de squatting mai multă vreme decât majoritatea, pot doar să vă împărtășesc o perspectivă mai generală asupra mișcării. Pe scurt: la fel ca în cazul oricărei mișcări clasice, rădăcinile ei se află într-o pătură socială mai largă a societății. Cu un astfel de suport în spate, mișcarea a reușit să obțină și să beneficieze de protecție legală pentru squatteri. La începutul anilor ’90 s-a ajuns la un punct de cotitură. Tot mai puțini oameni depindeau de mișcarea pentru locuire, iar squattingul era privit, oarecum cu prea multă ușurință,  ca un drept și ca parte a sistemului locuirii. În același timp, mentalitatea de consum în ascensiune a dat naștere așa-ziselor firme anti-squatting [Antikraak], care ofereau servicii proprietarilor prin mutarea chiriașilor în clădirile goale, cu scopul de a preveni ocuparea acestora. Cei care s-au mutat primii în asemenea clădiri locuiau înainte în clădiri ocupate. La început proprietarii erau cei care plăteau pentru serviciile firmelor anti-squatting, lucru care s-a schimbat între timp: chiriașii au ajuns să plătească pentru serviciile firmelor, în timp ce proprietarii beneficiau de un serviciu gratuit. Într-un final, susținerea activă a mișcării a scăzut considerabil, lobby-ul companiilor imobiliare a început să dea roade în rândul partidelor politice, iar discursul politic a virat spre un populism de dreapta.

În ceea ce privește legea locuirii, prima schimbare în rău a avut loc în 1994. Despre criminalizare s-a vorbit pentru prima oară în 2003, iar în 2010 [1 octombrie] legea criminalizării intra în vigoare. După decenii de luptă, companiile au reușit să întoarcă situația în favoarea lor. Cândva, în toiul acestor întâmplări, în 2007, am înființat într-un cartier din estul Amsterdamului proiectul Soweto. Am făcut asta pentru că simțeam că lipsea ceva, dar mai ales pentru că știam și că se putea face ceva. Așadar, am decis că, pe lângă ocuparea unor clădiri și critica proprietarilor și a pieței imobiliare, ar trebui să ne organizăm în așa fel încât să demonstrăm cum funcționează locuirea colectivă în practică. Fără proprietari, fără stat și fără sectorul semi-privat sau semi-public care există în Olanda.

Ai putea să ne rezumi situația actuală a locuirii în general din Olanda? Cum e piața? Cine poate să-și cumpere locuință, cine nu? Care e dimensiunea sectorului public de locuințe și care sunt cauzele micșorării lui?

În momentul de față nu mai putem vorbi despre sectorul public ca atare, pentru că nu există așa ceva. Totul a fost privatizat în anii ’90. Nu mai există entități locative de stat. În locul lor au fost înființate asociații private care inițial erau strict reglementate și subvenționate de stat. Dar asta s-a schimbat odată cu ultimele privatizări. De atunci și până acum, așa-zisele asociații locative [Woningstichting] sunt libere să facă ceea ce vor, atâta timp cât activitatea lor nu intră în conflict cu interesele statului.

Au existat câteva scandaluri în vremea crizei bancare din 2008, iar lobby-ul imobiliar s-a folosit de ele pentru a submina poziția asociațiilor, scopul lor fiind, practic, să obțină mai multă liberalizare pe piața imobiliară. De atunci asociațiile au pierdut teren în fața privaților, însă sunt încă relativ destul de mari. Unul dintre punctele principale ale luptei celor care susțineau „piața” împotriva asociațiilor semi-publice era așa-zisa taxă pe chirie. Evident, taxa viza acele case care erau închiriate sub o anumită limită [care se aplică la cazurile sociale – nota ed.]. Mai rău, taxa se percepe în funcție de valoarea de piață a imobilului respectiv, ceea ce înseamnă că furnizarea unor locuințe mai ieftine în zone considerate scumpe este pedepsită prin taxe.

Legea locuirii din 2015 a introdus noțiunea de cooperativă de locuințe. Noua lege permite vânzarea imobilelor cu chirie către chiriașii unor entități colective. Ce înseamnă asta pentru mișcarea locativă cooperativistă?

Legea din 2015 a reorganizat semnificativ structura locativă. Pentru noi e o lege cu prevederi amestecate, în cel mai bun caz, deoarece conține în același timp taxa pe chiria mică, dar și termenul de cooperativă de locuire. În plus, partea despre cooperative nu se referă la drepturi concrete. De exemplu, nu reglementează dreptul entităților colective de a cumpăra. Asociațiile de locuire, în schimb, au voie acum să vândă unor entități colective. Acest lucru le era interzis înainte. Cu toate acestea, restricțiile sunt în continuare mai numeroase decât posibilitățile.

Într-o notă mai încurajatoare, cadrul legal care se formează în jurul acestor așa-numite cooperative de locuire este creionat de persoane cu o perspectivă activistă, iar asta e în concordanță directă cu scopurile proiectului Soweto. Chestiuni cum ar fi cine asigură terenul sau clădirea, care e atitudinea autorităților locale, cum pot fi incluse campaniile de adunare de fonduri în structura financiară, și până la care e singura banca din Olanda care finanțează asemenea investiții, banca germană GLS, toate sunt toate chestiuni puse discuție.

Ai putea să ne descrii ce sunt mai exact proiectele Soweto, Bajesdorp sau Pieter Nieuwlandstraat 93-95? Care sunt caracteristicile principale ale acestor proiecte/spații?

Sigur. Istoria Vrijcoopului a început cu Soweto, iar Soweto a început cu mișcarea de squatting. Soweto e prima noastră încercare de a stabili o structură. Nieuwland este primul proiect realizat în cadrul acestei structuri. Vrijcoop e a doua încercare a noastră de a construi o structură, iar Ecodorp Boekel e primul proiect din noua structură. Bajesdorp e al doilea proiect. Primii locatari ai Nieuwland s-au stabilit acolo în 2014, în Boekel în toamna anului 2020. În ceea ce privește proiectul Bajesdorp, sperăm să fie gata în doi ani. Cum arată proiectele, sau cum vor fi ele peste câțiva ani, asta decid grupurile care le alcătuiesc. Contribuția Soweto și Vrijcoop la proiectele de locuire individuale e că reușește să excludă amenințarea clasică, adică posibilitatea ca, mai târziu, locuința să fie vândută pentru profit, pe măsură ce locatarii înaintează în vârstă. Ori, invers, ca organizația să decidă vânzarea casei împotriva voinței celor care locuiesc acolo. Tocmai ca să evităm aceste scenarii, am decis să trecem de la modelul Soweto la Vrijcoop. În cazul Soweto, de pildă, organizația joacă rolul de proprietar în relație cu spațiul Nieuwland. În cazul Vrijcoop și Ecodorp Boekel însă, acest tip de relație nu mai există.

Care ar fi rolul modelului Vrijcoop într-un context mai general al mișcărilor anticapitaliste? V-ați gândit la posibilitatea unei colaborări cu alte structuri anticapitaliste în vederea formării unui ecosistem al economiei solidare?

Deconstruirea conceptului de proprietar (landlord), asta e direcția spre care Vrijcoop se mișcă. Uneori ne referim la această direcție ca fiind una a neutralizării capitalului. Ceea ce înseamnă că pornirile în mod normal asociate cu capitalismul – de exemplu încercarea de a face profit pe seama celorlalți – trebuie depășite. Credem că Vrijcoop e deja pe drumul cel bun în privința asta. Totodată cred că Vrijcoop e doar una din numeroasele căi posibile prin care putem ajunge la același rezultat. De fapt, ceva foarte similar funcționează în alte contexte legale și naționale, cum ar fi Mietshäuser Syndikat în Germania sau Habitat în Austria.

Spune-ne ceva despre relația Vrijcoop cu grupuri și/sau spații precum De Groene Gemeenschap, Meer Dan Wonen, Stad in de Maak, Rijkshemelvaartdienst.

Background-ul fiecăruia diferă foarte mult, dacă e să privești în ansamblu. Groene Gemeenschap e un proiect cu 10 ani în spate și care, de fapt, se află în proprietatea unei asociații locative care, datorită legilor în vigoare referitoare la asociații, e în pragul dizolvării. Așa că își dorește să iasă din statutul său legal actual și să intre într-un circuit al economiei solidare. Meer dan Wonen e un proiect în așteptare. Grupul caută o posibilitate de a cumpăra un imobil colectiv într-o zonă notorie pentru faptul că e locuită de oameni foarte înstăriți. Adică, în loc de proprietăți individuale sau în loc de a plăti chirii mari, s-a ales opțiunea locuirii colective. Stad in de Maak e un grup care ajută fostele grupuri de locatari anti-squat, aflate în căutarea unor noi spații de locuit. Dându-și seama că, în formatul acesta, situația e mereu provizorie, acum vor și ei să cumpere niște spații permanente de locuit de la asociațiile locative sau de la autorități; însă până acum fără succes. Rijkshemelvaartdienst e un squatt cu o istorie de câteva decenii, pornit de cei care, pe vremuri, au ocupat o clădire industrială. Locatarii au acum familii acolo și doresc ca, pe viitor, clădirea în care stau să ajungă în posesia colectivului. Ei știu, pe de altă parte, că autoritățile naționale care sunt în proprietatea clădirii, vor trebui s-o vândă, altfel ar urma să fie oricum demolată. Ecodrop Boekel e un grup care timp de câțiva ani au tot căutat în sudul țării un loc unde să poată construi în mod sustenabil. Într-un final au găsit locul care li se potrivește, iar proiectul lor a atras mult interes și pe plan național. Pentru toate aceste proiecte Vrijcoop înseamnă o asigurare pentru viitor.

Vrijcoop a fost înființată în 2015. Cum arată exact structura legală a rețelei și cum funcționează finanțarea? Câți chiriași/locatari aveți în total și care e structura redistribuirii chiriilor și al plății creditelor? Și care e relația voastră cu Mietshäuser Syndikat?

Pe scurt: fiecare proiect are două entități. Una e formată din locatari și se ocupă de organizarea chestiunilor de zi cu zi. A doua entitate, pe care o numim entitatea imobiliară [vastgoedvereniging, VaVer], e formată din asociația locatarilor [bewoners, BeVer] împreună cu asociația Vrijcoop [vereniging Vrijcoop] .

Mai în detaliu: din punct de vedere legal, toate aceste entități sunt asociații [vereniging]. Vrijcoop și asociația locatarilor sunt amândouă membre și au drept de veto în cadrul entității imobiliare și în ceea ce privește deciziile pe termen lung. În felul ăsta, nici Vrijcoop, nici locatarii nu pot decide să vândă vreun imobil, să sifoneze fonduri sau să schimbe structura. Toate acestea la un loc fac din tipul ăsta de structură imobiliară o investiție relativ sigură. Oamenii pot da împrumuturi știind foarte bine că asta nu va contribui, de fapt, la îmbogățirea locatarilor, ceea ce-i face mai încrezători. Organizația locatarilor plătește chirie organizației imobiliare. În schimb, entitatea imobiliară investește în întreținere și în plata creditelor, pe baza planului de investiții elaborat împreună cu locatarii. La expirarea împrumuturilor, banii care intră merg înspre finanțarea proiectelor noi care, tot așa, sunt investiții sigure. Banii împrumutați pot veni din orice direcție: de la locatari, de la alte proiecte similare, de la persoane din afară. Dobânda e plafonată la cea mai mică rată și oricine poate să aleagă să nu ceară dobândă sau să renunțe la a primi împrumutul înapoi. Totuși, într-un final, în viitorul apropiat marea parte a finanțării va veni de la bănci. Banca etică germană GLS are un rol de pionierat în treaba asta, iar noi încercăm să convingem și alte bănci din Olanda să facă la fel. Deocamdată rezultatele sunt mici și e un proces lent. Mai avem o sursă de finanțare care provine din subvenții, care se obțin după criterii ce țin de destinația imobilelor sau de sustenabilitatea proiectelor. Apar multe probleme care țin de taxe, iar sistemul olandez nu e neapărat cel mai puțin complicat în această privință. Toată cunoașterea acumulată devine extrem de utilă pentru noile proiecte; reproducerea modelului ne economisește mult timp. Asta e valabil pentru chestiunile fiscale, legale, financiare, tehnice, dar și pentru cele care țin de tot felul de reglementări.

Mietshäuser Syndicat a fost un exemplu pentru noi din mai multe puncte de vedere, însă cunoștințele locale sunt ceva ce o rețea trebuie să dobândească în raport cu contextul național. Chiar și în cazul Germaniei și Olandei diferențele culturale sunt evidente. A luat și va lua încă mult timp ca Vricoop să se miște la fel de ușor ca Syndicat-ul în ceea ce privește practica deciziilor consensuale, atunci când e vorba de 200 de persoane la un loc, de pildă. Ne ajută, în schimb, să ne întâlnim din când în când, să ne împărtășim din experiențe și povești, să ne vizităm etc. Formal Syndicat-ul e membru al Vrijcoop, iar Vrijcoop e membru al Syndikat-ului. E frumos să vezi cum tradiția asta non-ierarhică se extinde peste granițele statelor naționale. Practic, relația noastră s-a axat pe vizite reciproce, pe participarea la întâlnirile dintre membri și/sau la întâlnirile dedicate schimbului de experiențe. La început aceste vizite erau mai frecvente. Însă acum nu prea e nevoie ca Syndikat-ul și Vrijcoop să gestioneze multe lucruri împreună.

În afară de MS care sunt partenerii voștri internaționali? Aveți în vedere vreo strategie de colaborare cu alte rețele de locuințe sau organizații din economia solidară de pe continent?

Personal, sunt curios cum funcționează diferite inițiative în diferite contexte naționale, cum își construiesc propria versiune a acelorași structuri. Chiar dacă nu în mod formal, aceste rețele sunt cumva interconectate. Eu, de exemplu, cunosc persoane din Radical Routes din Anglia, din Le Clip din Franța, oameni din proiecte catalane etc., deși nici măcar nu călătoresc așa de mult. Alții cunosc alte rețele și persoane implicate. Modul ăsta de autoorganizare s-a răspândit deja pe tot globul, așa că am putea începe să construim relații solide. Deci, hai să ne lustruim limbajul și să trecem la treabă!

……………………………………………………………………………………………………………………………………

*squatting – ocuparea clădirilor abandonate și reintroducerea lor în circuitul comunitar, cultural și/sau locativ.

Newsletter